În ultimele două capitole, au fost discutate formele cele mai cunoscute ale socialismului, identificate ca atare, și care sunt derivate în cea mai mare parte, într-adevăr, din aceleași surse ideologice: socialismul de tip rus, reprezentat prin excelență de țările comuniste ale blocului estic, și socialismul de tip social-democrat, având cele mai tipice reprezentări în partidele socialiste și social-democrate ale Europei Occidentale, și într-o mai mică măsură în « liberalii » din Statele Unite. Au fost analizate regulile privitoare la proprietate subiacente politicilor acestora, și a fost prezentată ideea că principiile privitoare la proprietate ale socialismului de tip rus sau social-democrat pot fi aplicate în grade diferite : pot fi socializate toate mijloacele de producție sau doar unele, se pot percepe impozite și se pot opera redistribuiri pentru întregul venit, și pentru aproape toate tipurile de venit, sau aceste politici pot afecta doar o mică parte a doar câtorva tipuri de venit. Dar, așa cum am demonstrat prin mijloace teoretice și, mai puțin constrângător, prin câteva dovezi empirice ilustrative, atâta vreme cât aceste principii sunt adoptate într-o măsură oricât de mică, și atâta vreme cât nu se abandonează o dată pentru totdeauna noțiunea de drepturi de proprietate ale non-producătorilor (non-utilizatorilor) și non-contractanților, rezultatul nu poate fi decât o sărăcire relativă.
Prezentul capitol va arăta că același lucru este valabil și în cazul conservatorismului, deoarece acesta este, de asemenea, o formă de socialism. La rândul său, conservatorismul produce sărăcire, cu atât mai dramatică, cu cât este aplicat mai hotărât. Dar, înainte de a trece la o analiză economică sistematică și detaliată a modurilor particulare în care conservatorismul produce acest efect, ar fi bine să facem o scurtă incursiune istorică, pentru a înțelege mai corect de ce conservatorismul este într-adevăr o formă de socialism și cum este el corelat celor două forme egalitariste ale socialismului, dicutate anterior.
În general, înaintea secolului al optsprezecelea, în Europa și în restul lumii a existat un sistem social «feudal» sau «absolutist» (care era de fapt un feudalism la scară mai largă). [1] În termeni abstracți, ordinea socială feudală se caracteriza printr-un nobil regional, ce-și revendica proprietatea asupra unui teritoriu (incluzând aici toate resursele și bunurile aferente acestuia), și destul de des asupra oamenilor care-l locuiau, fără a-și fi apropriat originar aceste lucruri prin utilizare sau prin muncă, și fără să aibă o revendicare contractuală asupra lor. Din contră, teritoriul sau, mai bine zis, diversele sale părți și bunurile aferente, fuseseră înainte ocupate activ, utilizate și produse de alți oameni (” proprietarii naturali”). Prin urmare, revendicările privitoare la proprietate ale nobililor feudali nu se bazau pe nimic. De aceea, practica (fondată pe aceste pretinse drepturi de proprietate) de a închiria proprietarilor naturali pământul și alți factori de producție în schimbul unor bunuri și servicii unilateral fixate de stapânul feudal, trebuia să fie impusă împotriva voinței acestor proprietari, prin forță brută și violență armată, cu ajutorul unei caste nobile de militari care erau recompensați de stăpânul feudal pentru serviciile aduse permițându-li-se să participe la metodele și procedeele sale de exploatare și să beneficieze de pe urma lor . Pentru omul obișnuit, supus acestei ordini, viața însemna tiranie, exploatare, stagnare economică, sărăcie, foamete și disperare. [2]
Așa cum era de așteptat, sistemului i s-a opus rezistență. Totuși, fapt destul de interesant (dintr-o perspectivă contemporană), negustorii și comercianții au fost cei care au devenit opozanții principali ai sistemului feudal, și nu populația țărănească, care avea cel mai mult de suferit din cauza ordinii existente. Cumpărând bunuri la un preț mai mic într-un loc, călătorind și apoi vânzându-le la un preț mai mare în alt loc, subordonarea primilor față de vreun stăpân feudal era relativ slabă. Ei erau esențialmente o clasă de oameni “internaționali”, traversând constant granițele diferitelor teritorii feudale. De aceea, pentru a-și putea desfășura afacerile, ei cereau un sistem legal stabil, cu validitate internațională: un sistem de reguli, valabil indiferent de timp și loc, care să definească proprietatea și contractul, și care ar fi facilitat evoluția instituțiilor de credit, bancare și de asigurări, esențiale pentru orice activitate comercială pe scară mare. În mod natural, acest lucru a creat fricțiuni între negustori și stăpânii feudali, reprezentanți ai diferitelor sisteme legale regionale și arbitrare. Negustorii au devenit clasa proscrisă a feudalismului, permanent amenințați și hărțuiți de casta de nobili militari ce încerca să-i aducă sub control. [3]
Pentru a face față acestei amenințări, negustorii au fost nevoiți să se organizeze și să ajute la înființarea unor mici centre comerciale fortificate, chiar în vecinătatea centrelor puterii feudale. Ca arii de parțială extra-teritorialitate, și bucurându-se cel puțin de o libertate limitată, ele au atras în curând o parte tot mai mare a țărănimii care încerca să fugă de exploatarea feudală și de mizeria economică, și au crescut până la a ajunge mici orașe, provocând dezvoltarea unor meserii și ocupații productive ce nu ar fi putut să apară în mediul de exploatare și instabilitate legală caracteristic ordinii feudale. Acest proces a fost mai pronunțat acolo unde puterile feudale erau relativ slabe și unde puterea era dispersată între mai mulți nobili rivali (care aparțineau adesea micii nobilimi). Spiritul capitalismului a înflorit pentru întâia oară, iar comerțul și producția au atins cele mai mari nivele, în orașele din nordul Italiei, în orașele Ligii Hanseatice și în cele ale Flandrei. [4]
Dar această emancipare parțială față de restricțiile și de stagnarea feudalismului nu a fost decât temporară, și a fost urmată de reacții și de declin. Acest lucru s-a datorat în parte chiar slăbiciunilor din interiorul noii clase a negustorilor. Modul feudal de a gândi în termenii diferitelor ranguri atribuite oamenilor, în termeni de subordonare și putere, și de ordine ce trebuie impusă prin coerciție, era încă mult prea înrădăcinat în mințile oamenilor. De aceea, în aceste nou apărute centre comerciale a fost stabilit curând un nou set de reglementări și restricții non-contractuale (de astă dată de origine “burgheză”), s-au format bresle care restrângeau libera concurență și a apărut o nouă oligarhie comercială. [5] Mai important, totuși, pentru acest proces reacționar, a fost un alt fapt. În tentativa lor de a se elibera de intervențiile exploatatoare ale diferiților stăpâni feudali, negustorii au fost nevoiți să-și caute aliați naturali. Lesne de înțeles, ei au găsit astfel de aliați printre acei stăpâni feudali care, deși comparativ mai puternici decât colegii lor nobili, își aveau centrele de putere la o distanță relativ mai mare față de orașele comerciale care le cereau ajutorul. Aliindu-se cu clasa negustorilor, ei încercau să obțină mai multă putere decât aveau deja, pe seama altor nobili mai mici. [6] Pentru a-și atinge țelul, ei au acordat la început centrelor urbane în ascensiune câteva scutiri de la obligațiile “normale” ale supușilor legii feudale și le-au oferit protecție față de puterile feudale vecine, asigurând astfel existența acestor centre ca spații ale unei libertăți parțiale. Dar, imediat ce coaliția a reușit în încercarea sa de a slăbi puterea nobililor locali, iar aliatul “străin” al orașelor comericale s-a impus ca putere reală în afara teritoriilor sale tradiționale, acesta a făcut un pas suplimentar, impunându-se ca putere feudală superioară, adică sub forma unei monarhii care a suprapus propriile sale reguli exploatatoare peste cele ale sistemului feudal deja existent. Absolutismul se născuse; iar cum acesta nu era decât un feudalism la scară mai largă, declinul economic a reapărut, orașele s-au dezintegrat, iar stagnarea și mizeria s-au făcut iarăși simțite. [7]
Abia către sfârșitul secolului al șaptesprezecelea și începutul celui de-al optsprezecelea s-a confruntat feudalismul cu un nou atac, cu adevărat puternic. De această dată, atacul a fost mai dur, deoarece nu mai era pur și simplu vorba de o încercare a oamenilor practici (negustorii) de a-și asigura sfere de libertate relativă, pentru a-și dezvolta afacerile. Era din ce în ce mai mult vorba despre o bătălie ideologică purtată împotriva feudalismului. Reflecția intelectuală asupra cauzelor ascensiunii și declinului comerțului și industriei, precum și un studiu mai intens al dreptului roman, și în special al dreptului natural (care fuseseră ambele redescoperite în cursul străduinței negustorilor de a dezvolta un drept internațional al comerțului și de a-l justifica în fața prevederilor rivale ale legii feudale), au condus la o înțelegere mai corectă a conceptului de libertate, și a rolului libertății ca precondiție a prosperității economice. [8] Cum aceste idei, al căror apogeu l-a reprezentat expunerea lor în lucrări cum ar fi cele “Două tratate despre cârmuire” ale lui John Locke (1688) și “Avuția națiunilor”, scrisă de Adam Smith (1776), s-au răspândit și s-au înrădăcinat în mințile unui număr mereu crescând de oameni, vechea ordine și-a pierdut legitimitatea. Vechea manieră de gândire în termeni de obligații feudale a fost treptat înlocuită de ideea unei societăți contractuale. În fine, ca expresii practice ale schimbării stării de lucruri în opinia publică, s-au produs Glorioasa Revoluție din Anglia (1688), Revoluția Americană din 1776 și Revoluția Franceză din 1789. După aceste revoluții nimic nu a rămas la fel. Ele au dovedit, o dată pentru totdeauna, că vechea ordine nu era invincibilă, și au aprins noi speranțe de progres viitor pe drumul înspre libertate și prosperitate.
Liberalismul, așa cum a ajuns să fie numită mișcarea ideologică ce a provocat aceste evenimente care au schimbat fața lumii, a ieșit mai puternic decât oricând din aceste revoluții și a devenit, pentru ceva mai mult de o jumătate de secol, forța ideologică dominantă în Europa Occidentală. Era partidul libertății și al proprietății private obținute prin producție și prin contract, statului atribuindu-se doar rolul de instanță menită să aplice aceste reguli naturale. [9] Rămășițele sistemului feudal fiind încă atotprezente, oricât de zguduit le-ar fi fost fundamentul ideologic, partidul liberal era partidul ce reprezenta o societate tot mai liberalizată, deregularizată și contractualistă, atât înăuntru cât și în afară, adică atât în privința afacerilor și a relațiilor interne, cât și a celor externe. Iar cum, la presiunea ideilor liberale, societățile europene au devenit tot mai eliberate de restricțiile feudale, acesta a devenit, de asemenea, partidul Revoluției Industriale, care a fost cauzată și stimulată de însuși acest proces de liberalizare. Dezvoltarea economică a atins un ritm fără precedent în istoria omenirii. Industria și comerțul înfloreau, iar formarea și acumularea de capital a atins noi niveluri. Deși standardul de viață nu s-a îmbunătățit imediat pentru fiecare, a devenit posibilă susținerea unui mai mare număr de oameni care, cu doar câțiva ani înainte, în condițiile feudalismului, ar fi murit prin înfometare din lipsa avuției economice, și care altfel nu ar fi putut supraviețui. În plus, cum creșterea populației s-a stabilit la un nivel inferior celui al ratei de creștere a capitalului, acum fiecare putea nutri în mod realist speranța că un standard de viață mai bun îl așteaptă chiar după colț. [10]
Pe acest fundal istoric (oarecum simplificat, desigur, în această prezentare) trebuie văzute și înțelese fenomenul conservatorismului ca o formă de socialism, și relația sa cu cele două versiuni de socialism izvorâte din marxism. Toate formele de socialism sunt reacții ideologice la provocarea lansată de dezvoltarea liberalismului; dar pozițiile lor față de liberalism și de feudalism (vechea ordine la a cărei răsurnare a contribuit liberalismul) diferă considerabil. Dezvoltarea liberalismului a stimulat schimbările sociale într-un ritm, într-o proporție, și în forme cum nu mai fuseseră întâlnite. Liberalizarea societății însemna că, din ce în ce mai mult, își puteau păstra poziția socială câștigată doar acei oameni care erau capabili să producă mai eficient și cu cele mai mici costuri posibile pentru a satisface cele mai stringente nevoi ale consumatorilor voluntari, și care se bazau doar pe relații de tip contractual în achiziționarea factorilor de producție și, în special, a muncii. Imperiile susținute exclusiv prin forță se prăbușeau ca urmare a acestei presiuni. Iar cum cererea consumatorilor, la care trebuia acum să se adapteze tot mai mult structura producției (și nu invers), se modifica în mod constant, iar apariția de noi afaceri devenea tot mai puțin regularizată (în măsura în care ea era rezultatul aproprierii originare și/sau a contractelor), nu mai era asigurată poziția nimănui în ierarhia veniturilor și a avuției. În schimb, mobilitatea socială verticală a crescut într-o proporție semnificativă, deoarece nici deținătorii anumitor factori de producție, nici ofertanții de muncă nu mai erau imuni la modificările cererii. Prețurile sau veniturile stabile nu le mai erau garantate. [11]
Vechiul socialism marxist și noua formă social-democrată reprezintă reacțiile egalitariste și progresiste la această provocare produsă de schimbare, incertitudine și mobilitate. La fel ca și liberalismul, ele salută distrugerea feudalismului și dezvoltarea capitalismului. Ele sunt conștiente că sistemul capitalist este cel care a eliberat oamenii din legăturile exploatatoare ale feudalismului și care a provocat îmbunătățiri economice enorme, și înțeleg faptul că acest sistem, prin dezvoltarea forțelor de producție pe care a adus-o cu sine, a fost, din perspectiva evoluționistă, un pas necesar și pozitiv pe drumul înspre socialism. Socialismul, așa cum este conceput în cele două variante, nutrește aceleași scopuri ca și liberalismul: libertatea și prosperitatea. Dar se presupune că socialismul ar duce mai departe realizările liberale, înlocuind capitalismul (anarhia productivă a competitorilor privați, ce aduce cu sine mai sus menționata schimbare, mobilitate, incertitudine și neliniște în țesătura socială), atunci când el atinge cel mai înalt stadiu de dezvoltare, cu o economie planificată și coordonată rațional, care împiedică insecuritatea produsă de această schimbare să fie resimțită la nivelul individului. Desigur că, din nefericire, așa cum au demonstrat în mod suficient precedentele două capitole, această idee este una mai degrabă eronată. Tocmai determinându-i pe indivizi, prin măsuri redistribuționiste, să devină insensibili la schimbare, li se ia acestora motivația de a se adapta rapid la schimbările viitoare și, prin urmare, valoarea bunurilor produse, în termenii evaluărilor efectuate de consumatori, scade. Și tocmai pentru că un singur plan înlocuiește o multitudine de planuri aparent necoordonate, libertatea individuală este redusă și, mutatis mutandis, stăpânirea unor oameni asupra altora este accentuată.
Conservatorismul, pe de altă parte, este răspunsul anti-egalitarist și reacționar la modificările dinamice provocate de liberalizarea societății. El este anti-liberal și, mai degrabă decât să recunoască realizările liberalismului, tinde să idealizeze și să glorifice vechiul sistem feudal, ca unul ordonat și stabil. [12] Fiind un fenomen post-revoluționar, nu susține în mod necesar și direct o reîntoarcere la un status quo prerevoluționar și acceptă, oricât de mult ar regreta, că anumite schimbări sunt ireversibile. Dar nu l-ar deranja prea mult ideea ca vechile puteri feudale, care în decursul procesului de liberalizare și-au pierdut parțial sau în întregime domeniile în favoarea proprietarilor naturali, să fie reașezate pe vechile lor poziții, și predică hotărât și deschis conservarea actualului status quo, adică a distribuției existente și extrem de inegale a proprietății, avuției și veniturilor. Ideea sa este de a stopa sau de a încetini, atât cât este posibil, procesele de schimbare permanentă și de mobilitate produse de liberalism și de capitalism și, în schimb, de a recrea un sistem social ordonat și stabil, în care fiecăruia să-i fie asigurată păstrarea poziției dobândite în trecut. [13]
Pentru a realiza acest lucru, conservatorismul trebuie să apere (și într-adevăr o face), legitimitatea mijloacelor non-contractuale de achiziție și de păstrare a proprietății și a venitului aferent ei, deoarece tocmai acceptarea exclusivă a relațiilor contractuale a cauzat permanentele modificări în distribuția veniturilor și a avuției. La fel cum feudalismul permitea achiziția și păstrarea prin forță a proprietății, conservatorismului îi este indiferent dacă oamenii și-au dobândit sau își păstrează pozițiile lor actuale în ceea ce privește veniturile și avuția prin apropriere originară și prin contract, ori prin alte mijloace. În schimb, conservatorismul consideră a fi un fapt adecvat și legitim ca o clasă odată stabilită de proprietari să aibă dreptul de a împiedica orice schimbare socială pe care o percepe ca pe o amenințare la adresa poziției sale relative în ierarhia socială a veniturilor și a avuției, chiar dacă unii indivizi, proprietari și/sau utilizatori ai anumitor factori de producție, nu ar cădea de acord, în manieră contractuală, cu acest lucru. Conservatorismul, deci, trebuie să fie privit ca un moștenitor ideologic al feudalismului. Iar la fel cum feudalismul trebuie descris ca socialism aristocratic (ceea ce ar trebui să reiasă foarte clar din caracterizarea anterioară), conservatorismul trebuie considerat un socialism al burgheziei. Liberalismul, la adresa căruia se constituie ca reacții ideologice atât varianta egalitaristă, cât și cea conservatoare a socialismului, și-a atins apogeul influenței pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Probabil că ultimele sale realizări glorioase au fost abrogarea, în 1846, a Legilor Porumbului din Anglia (înfăptuită de R. Cobden, J. Bright și de Liga împotriva legii porumbului), precum și revoluțiile de la 1848 în Europa Continentală. Apoi, datorită inconsistențelor și slăbiciunilor interne ale ideologiei liberale, [14] diversiunilor și dezbinărilor pe care le-au produs aventurile imperialiste ale diverselor state naționale, și nu în ultimul rând datorită atracției pe care feluritele versiuni ale socialismului, cu promisiunile lor de securitate și stabilitate, au exercitat-o și încă o mai exercită asupra dezgustului public răspândit față de schimbările dinamice și de mobilitate, [15] liberalismul a intrat în declin. Socialismul l-a înlocuit tot mai mult ca forță ideologică dominantă, răsturnând astfel procesul de liberalizare și impunând iarăși societății noi și noi elemente non-contractuale. [16] În diferite momente și locuri, diferite versiuni de socialism și-au găsit, în diverse grade, sprijinul în opinia publică, astfel încât astăzi urmele tuturor acestora pot fi găsite, în grade variate, coexistând peste tot și producându-și efectele cumulate de sărăcire asupra procesului de producție, a păstrării avuției și a formării caracterelor. Dar influența socialismului conservator, în special, trebuie subliniată, mai ales pentru că adesea este trecută cu vederea sau subestimată. Dacă, astăzi, societățile Europei Occidentale pot fi descrise ca socialiste, acest fapt se datorează mult mai mult influenței socialismului conservator decât influenței ideilor egalitariste. Totuși, modul special în care conservatorimul își exercită influența explică de ce aceasta trece adesea neremarcată. Conservatorismul nu doar că dă formă structurii sociale prin politicile sale (iar aceasta mai ales în societăți cum sunt cele europene, unde urmele trecutului feudal nu au fost niciodată complet șterse, ci unde un mare număr de reminiscențe feudale au supraviețuit chiar și perioadei de apogeu a liberalismului). O ideologie cum este cea conservatoare își exercită foarte subtil influența, chiar și prin simpla menținere a status-quo-ului sau permițând ca lucrurile să se desfășoare conform tradițiilor vechii epoci. Care sunt atunci elementele specific conservatoare în societățile contemporane, și cum produc ele o sărăcire relativă? Cu această întrebare, trecem la analiza sistematică a conservatorismului și a efectelor sale economice și socio-economice. O caracterizare abstractă a regulilor de proprietate subiacente conservatorismului și o descriere a acestor reguli în termenii teoriei naturale a proprietății vor constitui, și de această dată, punctul de pornire. Există două astfel de reguli. În primul rând, socialismul conservator, la fel ca și cel social-democrat, nu scoate în afara legii proprietatea privată. Ba dimpotrivă: totul (toți factorii de producție și toată avuția utilizată non-productiv) se poate afla, în principiu, în proprietate privată, poate fi vândut, cumpărat sau închiriat, cu aceeași excepție a unor domenii cum ar fi educația, circulația și comunicațiile, băncile centrale și producția de securitate. Dar, în al doilea rând, nimeni nu este deținătorul întregii sale proprietăți și a întregului venit ce poate fi obținut din utilizarea acesteia. Mai curând, o parte din toate acestea aparține societății prorietarilor și beneficiarilor actuali, iar societatea are deptul de a aloca veniturile și avuția, actuale sau viitoare, membrilor săi individuali, astfel încât vechea distribuție relativă a veniturilor și a avuției să fie conservată. Și, de asemenea, este dreptul societății de a determina cât de mare sau cât de mică trebuie să fie partea din venit sau din avuție astfel administrată, și ce este într-adevăr necesar să fie făcut pentru a conserva o distribuire dată a veniturilor și a avuției. [17]
Iarăși, din perspectiva teoriei naturale a proprietății, aranjamentele privitoare la proprietate ale conservatorismului presupun o agresiune împotriva drepturilor proprietarilor naturali. Proprietarii naturali ai lucrurilor pot face cu acestea orice doresc, atâta vreme cât nu modifică integritatea fizică a proprietății altcuiva, fără a avea permisiunea acestuia. Această normă presupune, în special, dreptul lor de a-și modifica proprietatea sau de a-i da diferite utilizări pentru a se adapta modificărilor anticipate ale cererii și pentru a-i păstra sau, dacă este posibil, pentru a-i spori astfel valoarea. De asemenea, presupune dreptul de a culege ei înșiși beneficiile valorii sporite a proprietății, care apar din modificările neanticipate ale cererii -adică din modificările norocoase pentru ei, dar pe care nu le-au prevăzut sau efectuat. Dar, în același timp, deoarece în conformitate cu principiile teoriei naturale a proprietății, fiecare proprietar natural este protejat doar împotriva agresiunii fizice și împotriva achiziției sau transferului non-contractual de titluri de proprietate, este presupus în această normă și faptul că fiecare se confruntă permanent și constant cu riscul ca, în urma modificărilor cererii sau acțiunii celorlalți proprietari, valoarea proprietății sale să scadă sub nivelul atins la un moment dat. Din perspectiva acestei teorii, nimeni nu este proprietarul valorii unei proprietăți, și prin urmare nimeni, nicicând, nu are dreptul de a conserva sau de a restabili valoarea proprietății sale. Prin comparație, conservatorismul țintește tocmai spre o astfel de prezervare sau de restabilire a valorilor și a distribuției lor relative. Însă acest lucru este posibil, desigur, doar dacă are loc o redistribuire în alocarea titlurilor de proprietate. De vreme ce valoarea proprietății nimănui nu depinde exclusiv de propriile acțiuni privitoare la respectiva proprietate ci și, inevitabil, de acțiunile altor oameni, îndeplinite cu mijloacele rare pe care doar aceștia le au sub control, atunci, pentru a conserva valoarea dată a proprietăților, cineva (fie o persoană, fie un grup de persoane) trebuie să fie deținătorul de drept al tuturor mijloacelor rare (depășind cu mult numărul celor care sunt în fapt controlate sau folosite de acea persoană sau de acel grup). Mai mult, acest grup trebuie să fie, în sensul cel mai literal, proprietarul corpurilor tuturor persoanelor, de vreme ce utilizările pe care cineva le dă corpului său pot, la rândul lor, să influențeze (să sporească sau să micșoreze) valorile existente ale proprietăților. Astfel, pentru a se putea îndeplini scopul conservatorismului, trebuie să aibă loc o redistribuire a titlurilor de proprietate, de la proprietarii-producători ai resurselor rare către persoane care, orice merite ar fi având ca foști producători, nu folosesc și nici nu achiziționează contractual, în prezent, acele lucruri a căror utilizare a condus la o schimbare în distribuția dată a valorilor.
Înțelegând toate aceste lucruri, prima concluzie privind efectul economic general al conservatorismului ne stă chiar în fața ochilor: proprietarii naturali ai lucrurilor fiind, total sau parțial, expropriați (spre avantajul non-utilizatorilor, non-producătorilor și non-contractanților), conservatorismul anulează sau reduce motivația primilor de a întreprinde ceva pentru a crește valoarea proprietăților existente și de a se adapta la modificările cererii. Motivația pentru a fi conștient de schimbările în structura cererii și pentru a le anticipa, pentru a ajusta rapid proprietatea existentă și a o folosi într-o manieră consistentă cu aceste circumstanțe modificate, pentru a spori eforturile productive, pentru a economisi și pentru a investi, este redusă, de vreme ce posibilele beneficii ale unui asemenea comportament nu mai pot fi apropriate privat, ci vor fi socializate. Mutatis mutandis, crește motivația de a nu face nimic pentru a evita riscul permanent ca valoarea proprietății să scadă sub nivelul actual, de vreme ce nu mai este necesar ca posibilele pierderi datorate acestui comportament să fie apropriate privat , ci vor fi la rândul lor socializate. Prin urmare, cum toate aceste activități (evitarea riscurilor, atenția, adaptabilitatea, munca și efortul de a economisi), presupun costuri și necesită utilizarea timpului și, posibil, și a altor resurse rare, care ar putea fi folosite în moduri alternative (pentru agrement și pentru consum, de exemplu), vor exista mai puține activități de primul tip, și mai multe din cel de-al doilea, iar standardul general de viață, ca o consecință, va scădea. Trebuie să tragem deci concluzia că scopul conservator de a prezerva valorile și distribuirile prezente ale acestora, poate fi atins doar pe seama unei scăderi relative generale a valorii totale a bunurilor nou produse și a celor vechi și menținute, adică pe seama reducerii avuției sociale.
Probabil este deja destul de clar faptul că, din punctul de vedere al analizei economice, există o similaritate izbitoare între socialismul social-democrat și cel al conservatorismului. Ambele forme de socialism implică o redistribuire a titlurilor de proprietate dinspre producătorii/contractanți înspre non-producători/non-contractanți, iar prin aceasta ambele separă procesele producției și ale contractării de cele ale achiziției reale a veniturilor și a avuției. Prin aceasta, ambele versiuni fac din achiziția veniturilor și a avuției o problemă politică, adică un proces în cursul căruia o persoană sau un grup de persoane își impune voința în privința utilizării mijloacelor rare asupra voinței altor persoane cu care se află în dezacord. Ambele variante de socialism, deși pretinzând în principiu, în numele non-producătorilor, proprietatea deplină asupra întregului venit și a întregii avuții produse, permit realizarea programelor lor într-o manieră graduală și, în consecință, ambele vor conduce, în măsura în care această politică este pusă într-adevăr în practică, la o sărăcire relativă.
Diferența dintre conservatorism și ceea ce a fost numit socialism de tip social-democrat rezidă exlusiv în faptul că ele își exercită atracția asupra unor persoane diferite sau asupra unor sentimente diferite prezente în aceeași oameni, în măsura în care ei preferă maniere diferite în care venitul și avuția obținute non-contractual de la producători să fie redistribuite în favoarea non-producătorilor. Socialismul redistributiv atribuie non-producătorilor avuția și veniturile fără a lua în considerare realizările trecute ale acestora în postura de deținători ai avuției și de beneficiari ai veniturilor, sau chiar încearcă să șteargă diferențele existente. Conservatorismul, pe de altă parte, alocă non-producătorilor venituri în concordanță cu pozițiile trecute și inegale deținute de aceștia în privința veniturilor și a avuției, și țintește la stabilizarea distribuției și diferențelor de venit existente. [18] Diferența este, prin urmare, doar una de psihologie socială: favorizând pattern-uri diferite de distribuție, ele acordă privilegii unor grupuri diferite de non-producători. Socialismul redistributiv îi favorizează în special pe cei săraci dintre non-producători și îi dezavantajează în special pe cei bogați dintre producatori; în consecință, tinde să-și găsească susținători în prima categorie și dușmani în cea de-a doua. Conservatorismul acordă avantaje speciale celor bogați din grupul non-producătorilor și dăunează mai ales intereselor celor săraci dintre producători; iar astfel tinde să-și găsească susținători cu predilecție printre primii și să răspândească disperarea, abandonul și resentimentele printre cei aparținând grupului secund.
Dar, deși este adevărat că cele două sisteme socialiste sunt foarte asemănătoare din punct de vedere economic, diferența dintre ele în privința fundamentelor socio-psihologice are totuși un impact asupra politicilor lor economice specifice. Fără îndoială, acest impact nu afectează efectele generale de sărăcire rezultate din exproprierea producătorilor (așa cum au fost ele explicate mai sus), care rămân comune. În schimb, influențează opțiunile pe care socialismul de tip social-democrat, pe de o parte, și conservatorismul, pe de altă parte, le operează în privința instrumentelor și a tehnicilor specifice disponibile pentru atingerea scopurilor distributive ale fiecăruia dintre ele. Tehnica favorită a socialismului social-democrat este cea a impozitării, așa cum a fost ea descrisă și analizată în capitolul prcedent. Desigur, conservatorismul poate, la rândul său, să utilizeze acest instrument; și într-o oarecare măsură este într-adevăr nevoit să o facă, fie și numai pentru a finanța aplicarea politicilor sale. Dar nu impozitarea este tehnica sa preferată, iar explicația acestui fapt poate fi găsită în psihologia socială a conservatorismului. Dedicat fiind conservării unui status-quo al pozițiilor inegale în ceea ce privește veniturile, avuția și statusul social, impozitarea este pur și simplu un instrument prea progresist pentru scopurile sale. A apela la impozitare înseamna a permite întâi apariția modificărilor în distribuția avuției și a veniturilor, și abia apoi rectificarea stării de lucruri și restaurarea ordinii vechi. A proceda astfel nu înseamnă doar a provoca sentimente negative, în special printre cei care, prin eforturi proprii, și-au îmbunătățit într-adevăr pozițiile lor relative și apoi sunt retrogradați pe vechile poziții. Permițând progresului să apară și încercând apoi revenirea la o stare de lucruri anterioară, conservatorismul își slăbește de asemenea propria justificare, adică raționamentul că o distribuție dată a veniturilor și a avuției este legitimă pentru că este cea care a existat dintotdeauna. De aceea, conservatorismul preferă ca schimbările să nu apară deloc, și preferă să se folosească de politici care promit să le împiedice sau, mai curând, promit să facă aceste schimbări mai puțin vizibile.
Există trei astfel de tipuri generale de politici: controlul prețurilor, reglementările și controlul comportamentelor, toate acestea fiind, fără nici o îndoială, măsuri socialiste, la fel ca și impozitarea. Dar, fapt destul de interesant, toate sunt în general neglijate în încercările de a stabili gradul total de socialism din diferite societăți, la fel cum importanța impozitării a fost în această privință supraevaluată. [19] Voi discuta pe rând aceste politici conservatoare specifice.
Orice modificare a prețurilor (relative) cauzează evident modificări în poziția relativă a celor care oferă respectivele bunuri și servicii. Prin urmare, pentru ca aceștia să-și poată fixa poziția, s-ar părea că tot ceea ce trebuie făcut este să se fixeze prețurile -acesta este temeiul conservator pentru introducerea controlului prețurilor. Pentru a verifica validitatea acestei concluzii, trebuie să examinăm efectele economice ale fixării prețurilor. [20] Pentru început, să presupunem că a fost introdus controlul selectiv al prețului pentru un produs sau pentru un grup de produse și că prețul curent al pieței a fost declarat ca singurul preț la care poate fi vândut acel produs. Acum, atâta vreme cât prețul fixat este egal cu prețul pieței, controlul prețurilor nu va avea, pur și simplu, nici un efect. Efectele specifice fixării prețurilor se pot produce doar atunci când respectiva identitate nu mai există. Iar cum fixarea prețurilor nu elimină cauzele care ar fi provocat schimbarea prețurilor, ci pur și simplu decretează că aceste cauze nu trebuie să se bucure de nici un fel de atenție, aceste cauze vor apărea imediat ce apar modificări în structura cererii pentru produsul respectiv, indiferent care ar fi motivul. Dacă cererea crește (iar prețurile, necontrolate, ar urca și ele), atunci prețul fixat se transformă într-un preț maxim efectiv, adică ar deveni ilegală vânzarea acelui produs la un preț superior. Dacă cererea scade (iar prețurile, necontrolate, ar scădea la rândul lor), atunci prețul fixat devine un preț minim efectiv, adică un preț sub care este ilegal să vinzi. [21]
Consecința impunerii unui preț maxim este o cerere excedentară pentru bunurile oferite. Nu oricine ar dori să le cumpere la prețul fixat ar putea să o facă. Iar această criză va dura atâta vreme cât prețurile nu sunt lăsate să crească odată cu creșterea cererii, neexistând, prin urmare, nici o posibilitate ca producătorii (care se presupune că au produs deja până la punctul în care costurile marginale, adică costurile producerii ultimei unități din produsul în cauză, au egalat utilitatea marginală) să direcționeze resurse suplimentare în respectivul domeniu de producție, și să mărească astfel cantitatea produsă fără să apară pierderi. Cozile, raționalizarea, favoritismul, plățile pe sub tejghea și piețele negre vor deveni constante ale vieții. Iar crizele și celelalte efecte colaterale pe care le provoacă vor deveni chiar mai intense, pe măsură ce cererea excedentară pentru produsele ale căror prețuri sunt controlate se va extinde și asupra altor bunuri necontrolate (în special, desigur, asupra substitutelor), va duce la creșterea prețurilor lor (relative) și va crea astfel o motivație suplimentară de a transfera resurse dinspre domeniile de producție controlate înspre cele necontrolate.
Impunerea unui preț minim, adică a unui preț deasupra prețului potențial de piață, și sub care vinderea devine ilegală, produce mutatis mutandis un excedent al ofertei asupra cererii. Va exista un surplus de bunuri produse, care pur și simplu nu-și va găsi cumpărători. Iarăși, acest surplus va continua să existe câtă vreme prețurilor nu li se va permite să scadă conform reducerii cererii pentru produsul în cauză. Lacurile de lapte și de vin, munții de unt și de cereale, pentru a da doar câteva exemple, vor continua să crească; iar cum depozitele se vor umple, va deveni necesară distrugerea repetată a producției suplimentare (sau, ca alternativă, plătirea producătorilor pentru a nu mai produce surplusul). Producția în surplus chiar se va intensifica, deoarece prețul artificial mărit va atrage o investiție chiar mai mare de resurse în acest domeniu particular, resurse a căror lipsă va fi resimțită în alte domenii de producție în care de fapt există o nevoie mai mare pentru ele (în termenii cererii consumatorilor) și în care, ca o consecință, prețurile produselor vor crește.
Că este vorba despre prețuri maxime sau minime, în ambele cazuri controlul prețurilor va avea ca rezultat o sărăcire relativă. În orice caz, ele vor conduce la o situație în care prea multe resurse (în termenii cererii consumatorilor) vor fi blocate în domenii de producție de importanță redusă și în care resurse insuficiente vor fi disponibile în domenii de o relevanță sporită. Factorii de producție nu vor mai putea fi alocați astfel încât nevoile cele mai urgente să fie primele satisfăcute, următoarele ca urgență imediat după aceea etc., sau, mai precis, astfel încât producția să nu fie extinsă (sau redusă) dincolo (sau dicoace) de nivelul în care utilitatea produsului marginal scade sub (sau rămâne deasupra) utilității marginale a oricărui alt produs. Mai curând, impunerea controlului prețurilor înseamnă că nevoi mai puțin urgente vor fi satisfăcute pe seama unei reduceri a satisfacerii nevoilor mai urgente. Iar acest lucru nu înseamnă nimic altceva decât că standardul de viață va scădea. Faptul că oamenii își pierd timpul căutând cu disperare bunuri pentru care oferta este artificial micșorată sau faptul că bunurile sunt aruncate deoarece oferta este artificial mărită, nu sunt decât cele mai evidente două simptome ale acestei reduceri a avuției sociale.
Dar aceasta nu este tot. Analiza precedentă relevă de asemenea faptul că conservatorismul nu poate, prin intermediul controlului parțial al prețurilor, nici măcar să-și atingă scopul de stabilitate distributivă. Dacă prețurile sunt doar parțial controlate, dizlocările pozițiilor existente în ceea ce privește veniturile și avuția se vor produce în continuare, deoarece producătorii din domeniile necontrolate sau din domeniile în care există un preț minim sunt favorizați față de producătorii din domeniile controlate, sau din domeniile în care există prețuri maxime ale produselor. Va continua deci să existe o motivație producătorii individuali de a trece dintr-un domeniu de producție într-altul, mai profitabil, consecința fiind aceea că vor apărea diferențe în vigilența antreprenorială și în capacitatea de a prevedea și a provoca astfel de treceri, ceea ce va duce la dizlocări ale ordinii stabilite. Conservatorismul, deci, dacă într-adevăr nu admite compromisuri în angajamentul său de a menține un status quo, este condus la lărgirea treptată a sferei bunurilor supuse controlului prețurilor și, de fapt, nu se poate opri înainte de controlul complet al prețurilor sau înainte de înghețarea acestora. [22] Doar dacă prețurile tuturor bunurilor și serviciilor, ale bunurilor de consum și ale celor de capital deopotrivă, sunt înghețate la un anumit nivel, iar procesul de producție este astfel complet separat de structura cererii -în locul unei separări a producției și a cererii numai în câteva puncte sau sectoare, ca în cazul controlului parțial- pare posibilă conservarea completă a unei ordini distributive existente. Nu trebuie să surprindă, însă, faptul că prețul ce trebuie plătit pentru un astfel de conservatorism total este chiar mai mare decât cel al controlului doar parțial al prețurilor. [23] Printr-un control complet al prețurilor, proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este în fapt abolită. Pot să mai existe proprietari privați doar cu numele, pentru că dreptul de a determina modul de folosire a propriei proprietăți și de a se angaja în orice schimb contractual considerat avantajos este complet pierdut. Consecința imediată a acestei exproprieri tăcute a producătorilor va fi o reducere în materie de economii și de investiții și, mutatis mutandis, o creștere a consumului. De vreme ce nu mai poți cere pentru roadele muncii tale atâta cât ar permite piața, există pur și simplu mai puține motive pentru a munci. În plus, cum prețurile sunt fixe (independente de valoarea pe care consumatorii o atașează bunurilor în cauză), există și un motiv în minus de a fi preocupat de calitatea acelui tip special de muncă sau de produs pe care, din întâmplare, cineva o mai prestează sau îl mai produce și, prin urmare, calitatea fiecărui produs va scădea.
Dar chiar mai importantă este sărăcirea rezultată din haosul alocațional creat de controlul universal al prețurilor. Deși prețurile tuturor produselor, inclusiv cele ale tuturor factorilor, și în special ale muncii, sunt înghețate, cererea pentru diferite produse se modifică în mod constant. În lipsa controlului prețurilor, prețurile vor urma direcția acestei modificări și prin aceasta vor crea producătorilor motivația de a trece constant din domenii de producție mai puțin apreciate în domenii mai apreciate. Într-un sistem de control universal al prețurilor, acest mecanism este complet distrus. Dacă cererea pentru un produs crește, va apărea o criză deoarece prețurilor nu li se permite să crească și, cum profitabilitatea producerii acelui produs particular nu a fost alterată, nu vor mai fi atrași factori de producție suplimentari. Ca o consecință, cererea excedentară, lăsată nesatisfăcută, se va răsfrânge asupra altor produse, mărind cererea pentru acestea deasupra nivelului care ar fi fost stabilit altfel. Dar, nici aici, prețurilor nu li se permite să crească odată cu sporirea cererii, și din nou va apărea o criză. Și astfel, procesul transferului cererii dinspre produsele cele mai dorite înspre produse de o importanță secundară, și de aici spre produse de o relevanță chiar mai mică, va continua cu necesitate vreme îndelungată, deoarece nu toți pot cumpăra la prețul stabilit. În final, deoarece nu mai există alternative disponibile, și deoarece banii pe care oamenii încă îi mai au pentru a-i cheltui vor avea o valoare intrinsecă chiar mai mică decât a celui mai puțin valoros produs aflat la vânzare, cererea excedentară se va răsfrânge asupra produselor pentru care, ințial, cererea scăzuse. Prin urmare, chiar și în acele domenii în care apăruse un surplus de produse datorită declinului cererii și a faptului că prețurile nu au putut să scadă corespunzător, vânzările vor crește din nou ca o consecință a cererii nesatisfăcute în altă parte a economiei. În ciuda prețurilor artificial de înalte, surplusurile vor fi vândute și, profitabilitatea fiind astfel restabilită, chiar și în aceste domenii va fi prevenită scurgerea capitalului.
Introducerea controlului total asupra prețurilor înseamnă că sistemul de producție a devenit total independent de preferințele consumatorilor, pentru a căror satisfacere are loc, de fapt, producția. Producătorii pot să producă orice, iar consumatorii nu au altă alternativă decât să cumpere, indiferent ce s-ar produce. În consecință, orice modificare ce este făcută sau ordonată în structura producției fără ajutorul oferit de variația liberă a prețurilor nu este decât o bâjbâială prin întuneric, înlocuind un set arbitrar de bunuri oferite consumatorilor cu altul la fel de arbitrar. Pur și simplu, nu mai există nici o legătură între structura producției și cea a cererii. La nivelul experiențelor consumatorilor, aceasta înseamnă, după cum descria situația George Reisman, “…a-i îngropa pe oameni în tricouri, lăsându-i însă fără nimic în picioare, sau a-i îngropa în pantofi, dar lăsându-i la bustul gol; sau a le oferi cantități enorme de hârtie, dar nu și stilouri sau cerneală, sau invers;…înseamnă într-adevăr a le oferi orice combinație absurdă de bunuri”. Dar, desigur, “… doar a le oferi consumatorilor combinații neechilibrate de bunuri este deja echivalent în sine cu un declin major al producției, pentru că reprezintă în aceeași măsură o pierdere pentru bunăstarea oamenilor.” [24] Standardul de viață nu depinde pur și simplu de o cantitate fizică totală a producției; depinde mult mai mult de distribuția corectă sau de proporționarea diferiților factori de producție specifici pentru producerea unui ansamblu bine echilibrat al bunurilor de consum. Controlul universal al prețurilor, ca ultima ratio a conservatorismului, împiedică producerea unui astfel de ansamblu. Ordinea și stabilitatea sunt create doar aparent; ele sunt de fapt un mijloc de a crea haos alocațional și arbitrar, și de a reduce astfel drastic standardul general de viață.
În plus, iar aceasta ne conduce la discutarea celui de-al doilea instrument specific politicii conservatoare (reglementările), chiar dacă prețurile sunt total controlate, acest lucru poate garanta menținerea ordinii existente a distribuției veniturilor și a avuției doar dacă se presupune în mod nerealist că produsele (la fel ca și producătorii lor), sunt “staționare”. Modificările în ordinea existentă nu pot fi excluse, totuși, dacă se produc produse noi și diferite, dacă sunt dezvoltate noi tehnologii de producție, sau dacă apar noi producători. Toate acestea ar duce la dizlocări de poziții în ordinea existentă, deoarece vechile produse și tehnologii, precum și vechii producători, aflați sub incidența controlului prețurilor, ar trebui să concureze deci cu noile și diferitele produse și servicii (care, noi fiind, este imposibil să fi avut prețurile controlate), și vor pierde probabil o parte din veniturile ce le erau stabilite, în decursul acestei competiții, în favoarea noilor veniți. Pentru a compensa astfel de dizlocări, conservatorismul ar putea, din nou, să se folosească de impozitare, și într-o oarecare măsură chiar o face. Dar a permite apariția nestingherită a inovațiilor, și apoi a impozita câștigurile inovatorilor și a restaura vechea ordine este, după cum am explicat, un instrument prea progresist pentru o politică conservatoare. Conservatorismul preferă reglementările ca mijloc de a preveni sau de a încetini atât apariția inovațiilor, cât și a schimbărilor sociale pe care ele le provoacă.
Cel mai drastic mod de a reglementa sistemul de producție ar fi, pur și simplu, scoatere în afara legii a oricărei inovații. Ar trebui să observăm faptul că o astfel de politică își găsește aderenți printre cei care se plâng deja de tendința excesivă a altora către consum, adică de faptul că există deja “prea multe” bunuri și servicii pe piață, și care ar dori să înghețe sau chiar să reducă prezenta diversitate; și, de asemenea, din motive destul de diferite, printre cei ce vor să înghețe tehnologia de producție prezentă, din teamă că inovațiile tehnologice, cum ar fi mijloacele de economisire a muncii, ar “distruge” locurile de muncă (existente). Cu toate acestea, o prohibire explicită a oricărei schimbări inovatoare nu a fost niciodată serios încercată (cu excepția recentă, poate, a regimului lui Pol Pot) datorită lipsei de sprijin din partea opiniei publice, care nu a putut fi convinsă că o astfel de politică nu ar fi extrem de costisitoare în termenii pierderii bunăstării. Destul de populară, totuși, a fost o abordare doar întrucâtva mai moderată. Deși nici o schimbare nu este interzisă în principiu, orice inovație trebuie aprobată oficial (adică aprobată de alte persoane decât inovatorul însuși) înainte de a fi implementată. În acest fel, argumentează conservatorismul, este asigurată acceptabilitatea socială a inovațiilor, gradualitatea progresului, faptul că toți producătorii pot introduce simultan o inovație și că oricine poate profita de avantajele pe care aceasta le aduce. Cartelizarea obligatorie, adică înfăptuită prin mijlocirea guvernului, este cel mai popular mijloc de a produce acest efect. Cerându-li-se tuturor producătorilor, sau tuturor producătorilor dintr-o industrie, să devină membrii unei organizații cu rol de supervizare (cartelul), devine astfel posibilă, prin impunerea de cote de producție, evitarea excedentului prea vizibil al ofertei provocat de existența prețurilor minime. Mai mult, dizlocările cauzate de orice măsură inovatoare pot fi monitorizate și atenuate. Dar, deși această abordare a câștigat în mod constant teren în Europa și, într-o măsură oarecum mai mică, în Statele Unite, și deși anumite sectoare ale economiei sunt cu adevărat supuse unui astfel de control, totuși cel mai popular și mai frecvent utilizat instrument regulator al socialismului conservator este încă cel al stabilirii unor standarde predefinite pentru categorii predefinite de produse sau producători, standarde cărora trebuie să li se conformeze toate inovațiile. Aceste reglementări precizează tipul de calificare pe care trebuie să-l posede o persoană (în afara celei “normale” de a fi proprietarul legitim al lucrurilor și de a nu vătăma fizic proprietatea altcuiva prin acțiunile sale) pentru a avea dreptul să devină producătorul unui anumit tip de bunuri; sau stipulează tipurile de teste (de exemplu, în ceea ce privește materialele, înfățișarea sau măsurătorile) pe care trebuie să le treacă un produs de un anumit gen înainte de a fi admis pentru prima oară pe piață; sau ele prescriu verificările pe care trebuie să le sufere orice îmbunătățire tehnologică înainte de a deveni o metodă de producție nou aprobată. Prin astfel de măsuri regulatorii, nici inovațiile nu pot fi eliminate complet, și nici nu poate fi evitată total posibilitatea unor schimbări, chiar surprinzătoare. Dar, cum standardele predefinite cărora trebuie să li se conformeze inovațiile sunt cu necesitate “conservatoare”, adică formulate în termenii produselor, ai producătorilor sau ai tehnologiilor existente, ele servesc scopul conservatorismului prin aceea că, cel puțin, încetinesc viteza schimbărilor inovatoare și îngustează spectrul posibilelor surprize.
În orice caz, toate aceste tipuri de reglementări, și într-o mai mare măsură primele, vor duce la o scădere a standardului general de viață. [25] O inovație poate fi reușită și poate permite inovatorului să modifice ordinea existentă a distribuției veniturilor și a avuției, fără îndoială, doar dacă are, pentru consumatori, o valoare mai mare decât aceea a vechilor produse concurente. Impunerea de reglementări presupune o redistribuire a titlurilor de proprietate de la inovatori către producătorii, produsele și tehnologiile stabilite. Astfel, prin socializarea completă sau parțială a posibilelor câștiguri (în termeni de venit sau avuție) pe care schimbările inovatoare le aduc în procesul de producție și, mutatis mutandis, prin socializarea completă sau parțială a posibilelor pierderi datorate lipsei inovațiilor, procesele de inovare vor fi încetinite, vor exista mai puține inovații și mai puțini inovatori și, în schimb, va apărea o tendință mai puternică a oamenilor de a se mulțumi cu felul în care decurg lucrurile în prezent. Aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că procesul sporirii satisfacției consumatorilor prin producerea de bunuri și servicii mai prețuite, într-un mod mai eficient și mai puțin costisitor, este stopat, sau cel puțin stingherit. Astfel, deși într-un mod oarecum diferit față de cel al controlului prețurilor, reglementările vor face la rândul lor ca procesul de producție să-și piardă legătura cu structura cererii. Și, cu toate că aceasta ar putea ajuta la conservarea unei distribuții existente a avuției, costul său va fi din nou un declin al avuției totale încorporate în chiar această structură a producției.
În fine, cel de-al treilea instrument specific politicilor conservatoare este controlul comportamentului. Controlul prețurilor și reglementările îngheață dimensiunea corelată ofertei dintr-un sistem economic și o separă astfel de cerere. Dar ele nu împiedică apariția unor modificări în structura cererii, ci doar fac oferta insensibilă la aceste schimbări. Deci se poate încă întâmpla nu doar să apară discrepanțe, ci ca ele să și devină observabile ca atare. Controlul comportamentului este un instrument al politicii economice menit să controleze cererea. El țintește la prevenirea sau întârzâierea modificărilor în structura cererii, astfel încât să facă mai puțin vizibilă lipsa de reacție a ofertei și să ducă astfel la îndeplinirea sarcinii conservatorismului: apărarea ordinii existente față de modificările structurale de orice tip.
Controlul prețurilor și reglementările, pe de o parte, împreună cu controlul comportamentelor, pe de altă parte, sunt cele două laturi complementare ale unei politici conservatoare. Iar dintre aceste două laturi, se poate argumenta că latura controlului comportamentelor este cea care poartă trăsăturile cele mai specifice ale unei politici conservatoare. Deși feluritele forme de socialism favorizează categorii diferite de non-producători și non-inovatori pe seama unor categorii diferite de potențiali producători și inovatori, conservatorismul, la fel de mult ca și orice altă variantă de socialism, tinde să producă tipuri de personalitate mai puțin productive și mai puțin inovatoare, forțându-i pe oameni să-și sporească consumul sau să-și direcționeze energiile productive și inovatoare către piețele negre. Dar, dintre toate formele de socialism, doar conservatorismul se interferează, ca parte a programului său, cu consumul și cu schimburile necomerciale. (Fără îndoială, toate celelalte forme de socialism produc la rândul lor efecte asupra consumului, în măsura în care duc la o reducere a standardului de viață; dar, spre deosebire de conservatorism, ele îl lasă pe consumator să decidă singur între lucrurile care i-au mai rămas disponibile pentru consum.) Conservatorismul nu doar că pune piedici dezvoltării talentelor productive; sub numele de “paternalism”, el dorește de asemenea să înghețe comportamentul oamenilor în rolul lor de consumatori izolați sau de parteneri în forme noncomerciale ale schimbului, stingherind sau suprimând talentul indivizilor de a-și dezvolta un comportament de consumator care să le satisfacă în cel mai bun mod și necesitățile de recreere.
Orice modificare în pattern-ul comportamentului consumatorilor își are efectele sale economice colaterale. (Dacă îmi las părul să crească, acest lucru îi afectează pe fizeri și pe producătorii de foarfeci; dacă mai mulți oameni divorțează, acest lucru îi afectează pe avocați și pe agenții imobiliari; dacă încep să fumez marijuana, acest lucru are consecințe nu doar pentru utilizarea terenurilor în agricultură, ci și pentru industria de înghețată etc.; și, mai presus de toate, toate aceste comportamente dezechilibrează sistemul de valori al celor care se simt afectați de ele.) Cum orice modificare ar putea să apară ca un element dizlocant pentru o structură conservatoare a producției, conservatorismul ar trebui, în principiu, să considere toate acțiunile (întregul stil de viață al oamenilor în rolurile lor de consumatori individuali sau de participanți la schimburi necomerciale) ca obiecte adecvate pentru controlul comportamentelor. Conservatorismul dus până la capăt ar conduce la stabilirea unui sistem social în care totul, cu excepția modului tradițional de comportament (care este permis explicit) ar fi scos în afara legii. În practică, conservatorismul nu ar putea niciodată merge chiar atât de departe, deoarece controlul presupune niște costuri și în mod normal se va confrunta cu o rezistență din ce în ce mai intensă din partea opiniei publice. Conservatorismul “normal”, prin urmare, se caracterizează în schimb printr-un număr mai mic sau mai mare de legi și prohibiții specifice care proscriu și pedepsesc diferite forme de comportament non-agresiv ale consumatorilor izolați sau ale oamenilor ce se angajează în schimburi necomerciale -adică de acțiuni care, dacă ar fi într-adevăr îndeplinite, nici nu ar modifica integritatea fizică a proprietății alcuiva, nici nu ar viola dreptul cuiva de a refuza un schimb care nu i se pare avantajos, dar care ar dizloca (doar) ordinea “paternală” prestabilită a valorilor sociale.
Iarăși, efectul unei astfel de politici a controlului comportamentelor este, în orice caz, unul de sărăcire relativă. Prin impunerea unui astfel de control, nu doar că un grup de oameni este dezavantajat pentru că nu i se mai permite să manifeste anumite forme de comportament non-agresiv, ci există și un alt grup care trage foloasele controlului prin aceea că nu mai este nevoit să tolereze aceste forme de comportament care îi sunt repugnante. Mai concret, perdanții în această redistribuire a drepturilor de proprietate sunt producătorii-utilizatori ai lucrurilor a căror producție este acum stânjenită, iar cei care au de câștigat sunt cei care nu produc/nu utilizează bunurile de consum în cauză. Astfel, o nouă și diferită structură a motivației privind producția și non-producția este stabilită și aplicată unei populații date. Producția de bunuri de consum a devenit mai costisitoare deoarece valoarea acestora a scăzut ca o consecință a impunerii controlului în ceea ce le privește utilizarea și, mutatis mutandis, dobândirea satisfacției de către consumatori prin metode non-productive și non-contractuale a devenit relativ mai puțin costisitoare. În consecință, se va produce, se va economisi și se va investi mai puțin, și se va instala o tendință mai intensă de a obține satisfacții pe seama altora prin mijloace politice, adică agresive. Și, în particular, în măsura în care restricțiile impuse prin controlul comportamentelor privesc utilizarea pe care o persoană o poate da propriului corp, consecința va fi o valoare mai mică atașată acestuia și, proporțional, o reducere a investițiilor în capital uman.
Cu aceste concluzii, am ajuns la finalul analizei teoretice dedicate conservatorismului ca formă specială de socialism. Din nou, pentru a rotunji discuția, vor fi făcute câteva remarci care ar putea să ajute la ilustrarea validității concluziilor de mai sus. La fel ca în discuția privitoare la socialismul de tip social-democrat, aceste observații ilustrative ar trebui citite cu oarecare precauții. În primul rând, validitatea concluzilor la care s-a ajuns în acest capitol a fost, poate fi și trebuie să fie stabilită independent de experiență. Iar în al doilea rând, în ceea ce privește experiența și dovezile empirice, nu există din păcate exemple de societăți care să poată fi studiate pentru a vedea care sunt efectele conservatorismului în comparație cu cele ale altor variante de socialism și cu cele ale capitalismului. Nu poate fi studiat un caz cvasi-experimental care să ne poată oferi, prin sine, ceea ce se consideră în mod normal a fi o dovadă “izbitoare”. Realitatea este mai degrabă de așa natură încât toate tipurile de politici (conservatoare, social-democrate, marxiste și, de asemenea, capitalist-liberale), sunt atât de amestecate și de combinate, încât efectele lor specifice nu pot fi de obicei corelate unor cauze clare, ci trebuie să fie descâlcite și identificate iarăși prin mijloace pur teoretice.
Totuși, dacă păstrăm în minte aceste precizări, putem spune câte ceva despre performanțele reale ale conservatorismului în istorie. Încă o dată, diferența între standardul de viață din Statele Unite și cel din Europa Occidentală (luată ca un tot) ne permite o observație care se încadrează bine în tabloul teoretic. Desigur, așa cum s-a menționat în capitolul anterior, în Europa există mai mult socialism redistributiv (după cum indică în mare gradul total de impozitare) decât în Statele Unite, și din această cauză ea este mai săracă. Dar încă mai izbitoare este diferența care există între cele două regiuni cu privire la gradul existent de conservatorism. [26] Europa are un trecut feudal observabil până azi, în special sub forma a numeroase reglementări care restricționează comerțul, stânjenesc intrarea pe piață și prohibesc acțiunile non-agresive, pe când Statele Unite sunt remarcabil de libere față de acest trecut. Legat de acest lucru este și faptul că, pentru lungi perioade în cursul secolelor al nouăsprezecelea și al douăzecilea, Europa a fost modelată de politicile unor partide (mai mult sau mai puțin explicit) conservatoare, mai curând decât de orice altă ideologie politică, în vreme ce în Statele Unite nu a existat niciodată un partid cu adevărat conservator. Într-adevăr, chiar și partidele socialiste ale Europei Occidentale au fost infestate într-o măsură notabilă de conservatorism, în special sub influența sindicatelor, și le-au impus numeroase elemente socialist-conservatoare (adică reglementări și controluri ale prețurilor) societăților europene în timpul perioadei lor de influență (deși putem admite că ele au ajutat la abolirea unor controale conservatoare ale comportamentelor). În orice caz, dat fiind faptul că Europa este mai socialistă decât Statele Unite, iar standardele ei de viață sunt relativ mai scăzute, aceasta se datorează în mai mică măsură influenței mai mari a socialismului de tip social-democrat asupra Europei, și în mai mare măsură influenței socialismului conservator (influență indicată nu atât de gradul total de impozitare, cât mai degrabă de numărul semnificativ mai mare de controluri ale prețurilor, de reglementări și de controluri ale comportamentelor în Europa). Mă voi grăbi să adaug însă aici că Statele Unite nu sunt mai bogate decât sunt, și nu mai prezintă vigoarea economică a secolului al nouăsprezecelea nu doar pentru că au adoptat în timp tot mai multe politici ale socialismului redistributiv, ci mai degrabă pentru că, la rândul lor, au căzut tot mai des pradă ideologiei conservatoare a protejării unui status quo în materie de distribuție a veniturilor și avuției în fața competiției, și în special a protejării poziției celor bogați dintre producătorii existenți, prin intermediul reglementărilor și al controlului asupra prețurilor. [27]
La un nivel și mai general, o altă observație se potrivește în tabloul, obținut prin mijloace teoretice, al conservatorismului ca producător de sărăcie. În afara așa-numitei lumi occidentale, singurele țări care “egalează” performanța economică deplorabilă a regimurilor explicit marxist-socialiste sunt exact acele societăți din America Latină și din Asia în care nu s-a produs o ruptură serioasă și radicală su trecutul feudal. În aceste societăți, vaste domenii ale economiei sunt acum aproape complet excluse din sfera libertății și concurenței și blocate în schimb în poziția lor tradițională prin metode regulative aplicate, cum era de așteptat, prin agresiune directă.
La nivelul observațiilor mai specifice, datele pe care le avem indică de asemenea, în mod clar, ceea ce ar prezice teoria. Revenind la Europa Occidentală, nu există motive prea serioase să ne îndoim de faptul că, dintre marile țări europene, Italia și Franța sunt cele mai conservatoare, în special dacă le comparăm cu națiunile nordice care, în ceea ce privește socialismul, au înclinat mai mult către versiunea sa redistribuționistă. [28] Deși nivelul impozitării în Italia și Franța (cheltuielile statului ca procent din PIB) nu este mai ridicat decât în alte părți ale Europei, aceste două țări prezintă în mod clar mai multe elemente socialist-conservatoare decât pot fi găsite oriunde altundeva. Atât Italia, cât și Frața, sunt de-a dreptul sufocate de mii de reglementări și controluri ale prețurilor, și este extrem de îndoielnic să existe vreun sector al economiei lor care să poate fi numit “liber” cu oarecare justificare. În consecință (așa cum era de așteptat), standardul de viață în cele două țări este semnificativ mai scăzut decât cel din Europa de Nord, după cum poate observa oricine, dacă nu călătorește doar în stațiunile turistice. În ambele țări, fără îndoială, unul dintre obiectivele conservatorismului pare să fi fost atins: diferențele dintre bogați și săraci au fost bine conservate (cu greu pot fi găsite diferențe atât de mari de venituri și avuție în Germania Federală sau în Statele Unite), dar prețul de plătit este o scădere relativă a avuției sociale. De fapt, această scădere este atât de semnificativă încât standardul de viață al clasei de jos și al celei de mijloc este, în cel mai bun caz, un pic mai ridicat decât cel din țările cele mai liberale ale blocului estic. Iar provinciile sudice ale Italiei, în special, unde alte reglementări au fost adăugate pe lângă cele existente în tot restul țării, abia dacă au părăsit tabăra națiunilor din lumea a treia.
În fine, ca un ultim exemplu care să ilustreze sărăcirea cauzată de politicile conservatoare, ar trebui menționate experiențele național-socialismului german și, într-o mai mică măsură, cele ale fascismului italian. Adesea, nu se înțelege faptul că ambele erau mișcări socialist-conservatoare. [29] Doar astfel, adică sub forma unor mișcări direcționate împotriva schimbării și a dizlocărilor sociale au putut ele (spre deosebire de mișcările socialiste de sorginte marxistă) să-și găsească susținători în clasa existentă de proprietari, comercianți, fermieri și antreprenori. Dar a trage de aici concluzia că au fost mișcări pro-capitaliste sau că au reprezentat chiar stagiul cel mai înalt de dezvoltare a capitalismului dinaintea prăbușirii sale finale, așa cum o fac marxiștii de obicei, este în întregime greșit. Într-adevăr, inamicul cel mai adesea stigmatizat al fascismului și nazismului nu a fost socialismul ca atare, ci liberalismul. Desigur, ambele ideologii disprețuiau, de asemenea, socialismul marxist și bolșevic deoarece, cel puțin prin ideologie, era un socialism internaționalist și pacifist (bazându-se pe forțele istorice care vor duce la distrugerea internă a capitalismului), pe când fascismul și nazismul erau mișcări naționaliste devotate războiului și cuceririi. În fine, un ultim motiv (probabil chiar mai important din perspectiva sprijinului public), este acela că marxismul presupunea ca bogații să fie expropriați de săraci, ceea ce ar fi dus la răsurnarea totală a ordinii sociale, pe când fascismul și nazismul promiteau să conserve ordinea dată. [30] Dar, criteriu decisiv pentru clasificarea lor drept mișcări socialiste (mai degrabă decât capitaliste), atingerea acestui scop implică (așa cum am explicat în detaliu mai sus), în aceeași măsură ca și în cazul politicilor marxiste, o negare a dreptului producătorilor și utilizatorilor individuali ai lucrurilor de a face cu acestea ce cred de cuviință (atât timp cât nu vatămă fizic proprietatea altcuiva și nu se angajează în schimburi non-contractuale) și o expropriere a proprietarilor naturali de către “societate” (adică de către oameni care nici nu au produs, nici nu au achiziționat contractual lucrurile în cauză). Și, într-adevăr, pentru a-și atinge acest scop, atât fascismul cât și nazismul au făcut exact ceea ce clasificarea lor ca mișcări socialist-conservatoare ne-ar fi condus să ne așteptăm: au stabilit sisteme economice extrem de reglementate și controlate, în care proprietatea privată încă exista cu numele, dar de fapt devenise o vorbă goală, de vreme ce dreptul de a hotărî utilizările date lucrurilor deținute fusese aproape complet pierdut în favoarea instituțiilor politice. Naziștii, în special, au impus un sistem aproape total de control al prețurilor (inclusiv de control al salariilor), au construit instituția planurilor pe patru ani (aproape ca în Rusia, unde planurile acopereau o perioadă de cinci ani) și au creat comitete de planificare și supervizare economică ce trebuiau să aprobe toate modificările semnificative în structura producției. Un “proprietar” nu mai putea să decidă ce și cum să producă, de la cine să cumpere și cui să vândă, la ce prețuri, sau cum să introducă orice fel de schimbări. Fără îndoială că toate acestea au creat un sentiment de securitate. Fiecăruia i se atribuia o poziție fixă, iar salariații, la fel ca și proprietarii de capital, aveau un venit garantat și, în termeni nominali, stabil sau chiar crescând. În plus, programele gigantice de muncă forțată, reintroducerea conscripției obligatorii, și în final introducerea economiei de război, au întărit iluzia expansiunii și prosperității economice. [31] Dar, așa cum era de așteptat de la un sistem economic ce distruge motivația producătorului de a-și ajusta producția în raport cu condițiile cererii și de a evita absența acestei ajustări, și care astfel separă producția și cererea, acest sentiment al prosperității s-a dovedit a nu fi nimic altceva decât o iluzie. În realitate, în termenii bunurilor pe care oamenii le puteau cumpăra cu banii lor, standardul de viață a scăzut nu doar în termeni relativi, ci și absoluți. [32] Și, în orice caz, chiar neluând în considerare toate distrugerile provocate de război, Germania și într-o mai mică măsură Italia erau drastic sărăcite în momentul înfrângerii nazismului și fascismului.
[1] Pentru ceea ce urmează, cf. în special strălucitului eseu al lui M.N. Rothbard, “Left and Right: The Prospects for Liberty”, în Egalitarianism as a Revolt Against Nature, Washington, 1974.
[2] Despre structura socială a feudalismului, cf. M. Bloch, Feudal Society, Chicago, 1961; P. Anderson, Passages from Antiquity to Feudalism, London, 1974; R. Hilton (ed.), The Transition from Feudalism to Capitalism, London, 1978.
[3] Cf. R. Pirenne, Medieval Cities. Their Origins and the Revival of Trade, Princeton, 1974, cap. 5, în special pp. 126 ș.u.; de asemenea cf. M. Tigar și M. Levy, Law and the Rise of Capitalism, New York, 1977.
[4] Merită subliniat faptul că, contrar celor ce ne învață diverși istorici naționaliști, revitalizarea comerțului și industriei a fost cauzată de slăbiciunea statelor centralizate, de caracterul anarhic prin excelență al sistemului feudal. Această intuiție a fost evidențiată de J. Baechler în The Origins of Capitalism, New York, 1976, în special cap. 7. El scrie: “Expansiunea constantă a pieței, atât în dimensiuni cât și în intensitate, a fost rezultatul absenței unei ordini politice care să se extindă peste întreaga Europă Occidentală.” (p. 73) “Expansiunea capitalismului își datorează originea și rațiunea de a fi anarhiei politice…Colectivismul și managementul de stat au repurtat succese doar în manuale (să ne gândim, de exemplu, la aprecierea constant pozitivă pe care acestea o dau colbertinismului).” (p. 77) “Orice putere tinde să devină absolută. Dacă nu este absolută, înseamnă că există un tip de limitări care intră în acțiune…cei care se aflau în pozițiile puterii centrale au încercat fără încetare să erodeze aceste limitări. Nu au reușit niciodată, dintr-un motiv care mi se pare și el legat de sistemul internațional: o limitare a puterii de a acționa în afară și amenințarea constantă a unui atac extern (cele două caracteristici ale unui sistem multi-polar) implică faptul că puterea este limitată și intern și trebuie să se bazeze pe centre autonome de luare a deciziilor, de care poate să se folosească doar cu moderație.” (p. 78).
Despre rolul presiunilor ecologice și reproductive pentru emergența capitalismului, cf. M. Harris, Cannibals and Kings, New York, 1978, cap.14 .
[5] Pentru aceasta, cf. abordării mai degrabă entuziaste a lui H. Pirenne, Medieval Cities, Princeton, 1974, pp. 208 ș.u..
[6] Despre această coaliție, cf. H. Pirenne, Medieval Cities, Princeton, 1974. “Interesul clar al monarhiei era de a-i sprijini pe adversarii marilor feudali. Natural, li s-a acordat ajutor de ori câte ori acest lucru a fost posibil fără ca monarhia să devină obligată față de aceste clase de mijloc care, ridicându-se împotriva nobililor feudali, luptau, indiferent de scopurile și intențiile fixate, în interesul prerogativelor regale. A-l accepta pe rege ca arbitru al conflictului a însemnat, pentru ambele părți, a-i recunoaște suveranitatea…era imposibil ca regalitatea să nu sesizeze toate acestea și să nu exploateze fiecare șansă de a-și arăta bunăvoința față de comunele care, fără să o dorească, lucrau atât de bine în numele ei.” (p. 179-80, cf. de asemenea pp. 227 ș.u.).
[7] Cf. P. Anderson, Lineages of Absolutism, London, 1974.
[8] Cf. L. Tigar și M. Levy, Law and the Rise of Capitalism, New York, 1977.
[9] Cf. L. v. Mises, Liberalismus, Jena, 1929; de asemenea, cf. E.K. Bramsted și K.J. Melhuish (ed), Western Liberalism, London, 1978.
[10] Cf. F.A. Hayek (ed), Capitalism and Historians, Chicago, 1963.
[11] Despre dinamica socială a capitalismului, ca și despre resentimentele pe care le cauzează aceasta, cf. D.Mc.C. Wright, Democracy and Progress, New York, 1948; și Capitalism, New York, 1951.
[12] În ciuda atitudinii sale în general progresiste, nici stânga socialistă nu este în întregime liberă de astfel de glorificări conservatoare ale trecutului feudal. În disprețul lor pentru “alienarea” producătorului de produsul muncii sale, lucru care este, desigur, consecința firească a oricărui sistem al pieței bazat pe diviziunea muncii, teoreticienii ei au prezentat adesea domeniul feudal, auto-suficient economic, ca pe un model social plăcut și integrat. Cf., de exemplu, K. Polanyi, The Great Transformation, New York, 1944.
[13] Cf. R. Nisbet, “Conservatism”, în R. Nisbet și T. Bottomore, History of Sociological Analysis, New York, 1978; de asemenea, G.K. Kaltenbrunner (ed), Rekonstruktion des Konservatismus, Berna, 1978; despre relația dintre liberalism și conservatorism, cf. F.A. Hayek, The Constitution of Liberty, Chicago, 1960 (Postfața).
[14] Despre inconsistențele liberalismului, cf. cap. 10, n. 21.
[15] În mod normal, atitudinile oamenilor față de schimbare sunt ambivalente: pe de o parte, în rolul lor de consumatori, oamenii văd schimbarea ca pe ceva pozitiv, deoarece ea aduce cu sine o mai mare varietate de opțiuni. Pe de altă parte, în rolul lor de producători, ei tind să îmbrățișeze idealul stabilității, care i-ar scuti de nevoia de a-și adapta neîncetat eforturile productive la circumstanțe aflate în continuă schimbare. Prin urmare, în rolul lor de producători, oamenii își dau sprijinul politicilor și promisiunilor de stabilizare ale socialismului, doar pentru a-și face rău lor înșiși în postura de consumatori. D.Mc.C. Wright scrie în Democracy and Progress, New York, 1948, p. 81: “Libertatea și știința au produs creștere rapidă și schimbare. Creșterea rapidă și schimbarea au produs insecuritate. Insecuritatea a produs cereri de a se pune capăt creșterii și schimbării. Stoparea creșterii și a schimbării au pus capăt libertății și științei.”
[16] Despre liberalism, declinul său, și ascensiunea socialismului, cf. A.V. Dicey, Lectures on the Relation Between Law and Public Opinion in England during the Nineteenth Century, London, 1914; W.H. Greenleaf, The British Political Tradition, 2 vol., London, 1963.
[17] Aș putea din nou menționa faptul că, așa cum a fost ea făcută, caracterizarea conservatorismului are, la rândul ei, statutul unui tip ideal (cf; cap.3, n.2; cap.4, n.8). Este o încercare de a reconstrui acele idei pe care oamenii le acceptă sau le resping, conștient sau nu, atunci când se atașează sau se delimitează de anumite politici sau mișcări sociale.
Despre ideea unei politici conservatoare, așa cum este descrisă aici și în ceea ce urmează, se poate spune că este o reconstrucție corectă a acelei forțe ideologice unificatoare ce stă în spatele a ceea ce este într-adevăr numit “conservator” în Europa. Totuși, termenul “conservator” este utilizat diferit în Statele Unite. Aici, destul de frecvent, oricine nu este un liberal-(social)-democrat de stânga este numit conservator. În comparație cu această terminologie, folosirea pe care o dăm noi termenului “conservator” este mult mai îngustă, dar și mult mai conformă realității ideologice. A eticheta tot ceea ce nu este “liberal” (în sens american) drept “conservator” înseamnă a ignora diferențele ideologice fundamentale care (în ciuda unui acord parțial în privința opoziției lor comune față de “liberalism”) există în Statele Unite între libertarieni, ca avocați ai unei ordini pur capitaliste bazate pe teoria naturală a proprietății, și conservatorii propriu-ziși care, de la W. Buckley până la I. Kristol, salută verbal instituția proprietății private, doar pentru a trece peste drepturile proprietarilor privați ori de câte ori este considerat necesar pentru a proteja puterile economice și politice stabilite împotriva erodării lor în procesul unei concurențe pașnice. Și în domeniul afacerilor externe, ei demonstrează aceeași lipsă de respect pentru drepturile proprietății private, prin susținerea pe care o dau politicilor de intervenționism agresiv. Despre diferența dintre libertarianism și conservatorism, cf. G.W. Carey (ed.) Freedom and Virtue. The Conservative/Libertarian Debate, Lanham, 1984.
[18] D. Mc. C. Wright descrie corect faptul că ambele (liberalismul de stânga, ori mai degrabă social-democrația, la fel ca și conservatorismul), presupun o expropriere parțială a producătorilor/contractanților. Dar apoi interpretează greșit diferența, atunci când o vede ca pe un dezacord despre cât de departe trebuie să meargă exproprierea. De fapt, în această privință, dezacordul este printre social-democrați și printre conservatori. Ambele grupuri își au “radicalii” și “moderații”. Ceea ce îi face să fie social-democrați sau conservatori sunt ideile diferite despre grupurile care ar trebui să fie favorizate pe seama celorlalte.
[19] Să notăm relația interesantă dintre tipologia noastră sociologică a politicilor socialiste și tipologia logică a intervențiilor pe piață dezvoltată de M.N. Rothbard. Rothbard (Power and Market, Kansas City, 1977, pp.10 ș.u.) distinge între “intervențiile autiste”, prin care “cel ce intervine poate să-i comande cuiva să facă sau să nu facă anumite lucruri atunci când aceste acțiuni implică doar persoana sau proprietatea individului…adică atunci când nu este implicat schimbul”; “intervenția binară” prin care “cel ce intervine poate forța, prin coerciție, efectuarea unui schimb între un subiect individual și sine însuși” și “intervenția triangulară” prin care “cel ce intervine poate forța sau prohibi un schimb între doi subiecți” (p.10). În termenii acestei distincții, prin urmare, trăsătura caracteristică a conservatorismului este preferința pentru “intervenția triangulară (și, așa cum va reieși mai târziu în acest capitol, pentru “intervenția autistă”, în măsura în care acțiunile autiste au la rândul lor repercursiuni naturale asupra pattern-ului schimburilor interindividuale), deoarece aceste intervenții sunt unice prin adecvarea lor, în conformitate cu psihologia socială a conservatorismului, pentru a “îngheța” un pattern dat al schimburilor sociale. Prin comparație, socialismul egalitarist, în conformitate cu psihologia sa “progresistă”, prezintă o preferință pentru intervențiile “binare” (pentru impozitare). Să observăm, totuși, faptul că politicile reale ale partidelor socialiste și social-democrate nu coincid întotdeauna exact cu descrierea dată de noi tipului ideal de socialism în stil social-democrat. Deși, în general, coincidența există, partidele socialiste (în special sub influența sindicatelor) au adoptat într-o oarecare măsură și politici tipic conservatoare, și nu se opun complet nici formelor de intervenție triangulară.
[20] Pentru ceea ce urmează, cf. M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp. 24 ș.u..
[21] Deși, pentru a stabiliza pozițiile sociale, este necesară înghețarea prețurilor, iar aceasta la rândul ei poate avea ca rezultat prețurile minime sau prețurile maxime, conservatorii favorizează în special tehnica prețurilor minime, în măsura în care se consideră de obicei că pozițiile absolute -mai degrabă decât cele relative- în privința avuției sunt cele a căror conservare este mai stringentă.
[22] Fără îndoială, conservatorii nu sunt de fapt dispuși să meargă chiar atât de departe. Dar din când în când fac acest lucru -ultima oară în Statele Unite, sub președinția lui Nixon. Mai mult, conservatorii au afișat întotdeauna o admirație mai mult sau mai puțin deschisă pentru marele spirit de unificare socială adus de o economie de război a cărei caracteristică tipică este tocmai controlul pe scară largă al prețurilor.
[23] Cf. G. Reisman, Government Against the Economy, New York, 1979. Pentru un tratament apologetic al controlului prețurilor, cf. J.K. Galbraith, A Theory of Price Control, Cambridge, 1952.
[24] G. Reisman, Governmant Against the Economy, New York, 1979, p. 141.
[25] Despre politica și economia reglementărilor, cf. G. Stigler, The Citizen and the State. Essays on Regulation, Chicago, 1975; M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, cap.3.3.; despre licențe, de asemenea cf. M. Friedman, Capitalism and Freedom, Cicago, 1962, cap.9.
[26] Cf. de asemenea B. Badie și P. Birnbaum, The Sociology of the State, Chicago, 1983, în special pp.107 ș.u..
[27] Cf. R. Radosh și M.N. Rothbard (eds), A New History of Leviathan, New York, 1972.
[28] Cf. Badie și Birnbaum, The Sociology of State, Chicago, 1983.
[29] Cf. L.v. Mises, Omnipotent Government, New Haven, 1944, F.A. Hayek, The Road to Srefdom, Chicago, 1956; W. Hock, Deutscher Antikapitalismus, Frankfurt/M, 1960.
[30] Cf. unuia dintre cei mai importanți reprezentanți ai “școlii istorice” germane, “socialistul de catedră” și apărătorul nazismului, W. Sombart, Deutscher Sozialismus, Berlin, 1934.
[31] Cf. W. Fischer, Die Wirtschaftpolitik Deutschlands 1918-45, Hannover, 1961; W. Treue, Wirtschqfhtsgeschichte der Neuzeit, vol.2, Stuttgart, 1973; R.A. Brady, “Modernized Cameralism in the Third Reich: The Case of the National Industry Group”, în M.I. Goldman (ed.), Comparative Economic Systems, New York, 1971.
[32] Venitul mediu brut al salariaților din Germania anului 1938 (ultima statistică disponibilă) era (în termeni absoluți, adică neluând în calcul inflația) chiar mai mic decât în 1927. Apoi, Hitler a început războiul, iar resursele au fost tot mai mult transferate dinspre utilizările civile înspre cele militare, astfel încât se poate presupune cu destulă îndreptățire că standardul de viață s-a înrăutățit chiar mai mult și mai drastic după 1939. Cf. Statistisches Jahrbuch fuer die BRD, 1960, p.542; cf. de asemenea V. Trivanovitch, Economic Development of Germany Under National Socialism, New York, 1937, p.44.
