4. Managementul birocratic în întreprinderile private

1. Cum intervenția statului și deteriorarea motivului-profit duc afacerea către birocratizare

Nici o întreprindere nu va cădea pradă metodelor birocratice ale managementului dacă este condusă cu singurul scop de a obține profit. Deja s-a subliniat că, sub influența motivului-profit, orice agregat industrial, nu contează cât de mare, se află în poziția de a-și organiza întreaga afacere și fiecare parte a sa în așa fel încât spiritul capitalist îl străbate de sus până jos.

Dar noi ne aflăm într-o eră a atacului general asupra motivului-profit. Opinia publică îl condamnă ca imoral și foarte dăunător pentru bunăstarea publică. Partidele politice și guvernele sunt nerăbdătoare să îl înlocuiască și să îl pună la locul lui, pe care ei îl numesc punctul de vedere „al serviciului” și care, de fapt, este management birocratic.

Nu cred că este necesar să analizăm în detaliu ceea ce au obținut naziștii în acest domeniu. Naziștii au reușit să elimine în întregime motivul-profit din conducerea afacerilor. În Germania nazistă nu se mai discuta de libera inițiativă. Nu mai existau întreprinzători. Foștii întreprinzători au fost reduși la statutul de Betriebsführer (manageri de magazin). Nu mai sunt liberi în operațiunile lor; ei trebuie să se supună, necondiționat, ordinelor emise de Consiliul Central al Managementului de Producție, Reichswirtschaftsministerium, și birourilor districtuale și de ramură ale acestuia. Guvernul nu numai că determină prețurile și rata dobânzii, creșterea veniturilor și a salariilor, cantitatea ce trebuie produsă și metodele ce trebuie folosite în producție, dar stabilește și un anumit venit pentru managerii de magazine, ceea ce îi transformă în funcționari publici salariați. În afară de folosirea unor termeni, acest sistem nu are nimic în comun cu capitalismul și cu economia de piață. Este pur și simplu socialism de tip german: Zwangswirtschaft. El diferă de socialismul de tip rusesc, care este sistemul naționalizării tuturor fabricilor, numai în problemele tehnice și este bineînțeles, ca și sistemul rusesc, un mod de organizare socialistă pur și simplu autoritară.

În restul lumii, lucrurile nu au mers chiar atât de departe. În țările anglo-saxone sunt încă întreprinderi private. Dar tendința generală din zilele noastre este să lăsăm guvernul să intervină în afacerile private. Și, în multe cazuri, această intervenție forțează managementul birocratic în întreprinderile private.

2. Intervenția în mărimea profitului

Guvernul poate să aplice diferite metode pentru a limita profitul pe care o întreprindere este liberă să îl obțină. Cele mai frecvente metode sunt:

1.        Profitul pe care o categorie specială de întreprinzători este liberă să îl obțină este limitat. Un surplus trebuie fie înmânat autorității (de exemplu, orașului), fie împărțit angajaților, fie eliminat prin reducerea ratelor sau a prețurilor pentru clienți.

2.        Autoritatea este liberă să determine prețurile sau ratele pe care o întreprindere este îndreptățită să le practice pentru bunurile vândute și pentru serviciile prestate. Autoritatea folosește această metodă pentru a preveni ceea ce ea numește „profituri excesive”.

3.        Întreprinderea nu poate să aibă prețuri pentru bunurile vândute și pentru serviciile prestate mai mari decât costurile de producție plus o anumită sumă stabilită de autoritate fie ca un procentaj din costuri, fie ca o sumă fixă.

4.        Întreprinderea este liberă să câștige cât de mult îi permit condițiile pieței, dar impozitele absorb tot profitul sau cea mai mare parte din acesta ce depășește un anumit nivel.

Ceea ce este comun tuturor acestor situații este faptul că întreprinderea nu mai este interesată să își mărească profitul. Își pierde motivarea de a scădea costurile și de a-și face treaba cât se poate de eficient și de ieftin. Dar, pe de altă parte, toate obstacolele în calea îmbunătățirii procedurilor și a încercării de a reduce costurile rămân. Riscurile legate de adoptarea de noi măsuri de a reduce costurile cad în sarcina întreprinzătorului. Nemulțumirile provocate de respingerea cererii lucrătorilor pentru salarii mai mari îi sunt lăsate lui.

Opinia publică, influențată negativ de „poveștile” despre socialism, se grăbește să îi învinuiască pe întreprinzători. Ni s-a spus că imoralitatea lor duce la scăderea eficienței. Dacă ei ar fi la fel de conștiincioși și de devotați promovării bunăstării publice ca și funcționarii publici dezinteresați, ei ar avea ca scop nestrămutat folosirea capacităților lor pentru îmbunătățirea serviciilor, deși interesele lor egoiste pentru obținerea profitului nu ar fi implicate. Lăcomia lor meschină este cea care periclitează munca în întreprinderi cu șanse limitate de profit. De ce cineva nu face tot ce poate dacă nu așteaptă avantaje personale din realizarea bună a îndatoririlor sale?

Nimic nu este mai fără sens decât să susții birocratul ca model pentru întreprinzător. Birocratul nu este liber să țintească îmbunătățirea. El este ținut să se supună regulilor și regulamentelor stabilite de un organism superior. El nu are nici un drept să inițieze inovații dacă superiorii nu sunt de acord. Datoria și virtutea lui este să fie supus.

Să luăm un exemplu din viața militară. Armatele sunt, cu siguranță, cele mai ideale și perfecte organizații birocratice. În majoritatea țărilor ele sunt comandate de superiori care sunt sinceri dedicați unui singur scop: să facă tot posibilul ca forța armată a națiunii să fie eficientă. Fără îndoială, conducerea afacerilor armatei este caracterizată de o încăpățânare ostilă față de orice încercare de îmbunătățire. S-a spus că personalul militar este întotdeauna pregătit pentru ultimul război, și niciodată pentru următorul. Orice nouă idee se lovește întotdeauna de o opoziție neclintită din partea celor care se ocupă de management. Campionii progresului au avut multe experiențe neplăcute. Nu este nevoie să insistăm asupra acestor fapte; ele sunt familiare tuturor.

Motivul pentru starea nesatisfăcătoare a lucrurilor este evident. Progresul, de orice fel, este întotdeauna în opoziție cu ideile vechi și bine stabilite și, deci, cu codurile realizate pe baza lor. Fiecare pas al progresului este o schimbare ce implică multe riscuri. Numai puțini oameni, înzestrați cu calități rare și excepționale, au darul de a planifica noi lucruri și de a le recunoaște binecuvântările. În capitalism, inovatorul este liber să încerce să realizeze planurile sale în ciuda împotrivirii majorității de a le recunoaște meritele. Este suficient dacă el reușește să convingă niște oameni înțelepți să îi împrumute fonduri pentru a putea începe. În sistemul birocratic este necesar să îi convingi pe cei din „vârf”, de obicei oameni în vârstă care sunt obișnuiți să facă lucrurile într-un mod prestabilit și care nu mai sunt deschiși pentru idei noi. Nu ne putem aștepta nici la progres și nici la reformă în situațiile în care primul pas este să se obțină acordul oamenilor în vârstă. Inițiatorii unor metode noi sunt considerați rebeli și sunt tratați ca atare. Pentru o minte birocratică, supunerea față de reguli, de exemplu, agățarea de obiceiuri și de vechile metode, este prima dintre virtuți.

Să îi spui unui întreprinzător al unei firme cu șanse limitate de profit: „Poartă-te ca un birocrat conștiincios” este același lucru cu a-i spune să evite orice reformă. Nimeni nu poate fi, în același timp, un birocrat corect și un inovator. Progresul este exact acel lucru ce nu poate fi prevăzut de reguli și regulamente; și, cu siguranță, este în afara activităților birocratice.

Virtutea sistemului de profit este aceea că pune un premiu destul de mare pe îmbunătățiri, astfel încât să se stimuleze asumarea de riscuri ridicate. Dacă acest premiu este eliminat sau substanțial redus, atunci nici nu se poate pune problema progresului.

Marile afaceri cheltuiesc sume mari pentru cercetare pentru că sunt dornice să profite de noi metode de producție. Orice întreprinzător este în permanentă căutare de îmbunătățiri; vrea să profite fie de scăderea costurilor, fie de perfecționarea produselor sale. Publicul vede numai inovațiile care au succes. Nu își dă seama câte întreprinderi eșuează pentru că au greșit adoptând metode noi.

Este fără folos ca, în ciuda lipsei motivării prin profit, să îi ceri unui întreprinzător să inițieze toate îmbunătățirile pe care le-ar fi făcut dacă profitul așteptat l-ar fi îmbogățit. Liberul întreprinzător ia decizia pe baza examinării tuturor motivelor pro și contra și pe baza cântăririi șanselor de succes sau de eșec. El pune în balanță posibilul câștig cu posibila pierdere. Fie pierderea, fie câștigul va influența averea sa. Aceasta este esențial. Să cântărești riscul de a-ți pierde proprii bani cu șansa guvernului sau a populației de a obține profit înseamnă să privești problema dintr-un punct de vedere diferit.

Dar există și ceva mult mai important. O inovație defectuoasă nu numai că afectează capitalul investit, ci reduce și profiturile viitoare. Marea parte a profitului, dacă ar fi fost câștigat, ar fi intrat în trezorerie. Deci, eșecul afectează veniturile guvernului. Guvernul nu va permite întreprinzătorilor să riște ceea ce consideră că este venitul său. El va considera că nu este justificat să lase întreprinzătorului dreptul de a expune pierderii banii care, în realitate, sunt ai guvernului. El va limita libertatea întreprinzătorului de a-și conduce afacerea „sa”, care, practic, nu mai este a sa, ci a guvernului.

Ne aflăm deja la începutul unei astfel de politici. În cazul unor contracte ce implică adăugarea unei marje la cost, guvernul încearcă nu numai să vadă dacă acele costuri cerute de partener sunt explicabile, ci și dacă sunt acceptabile conform condițiilor din contract. Trebuie făcute reduceri de costuri ce sunt necesare, dar aici nu se includ cheltuielile care, în opinia angajaților guvernului, birocrații, nu sunt necesare. Situația care rezultă este următoarea: partenerul va cheltui ceva bani cu intenția de a reduce costurile de producție. Dacă reușește, rezultatul este – după metoda cost plus un procent din cost – că profitul său este micșorat. Dacă nu reușește, guvernul nu rambursează capitalul inițial și va pierde și el. Orice încercare de a schimba ceva în rutina tradițională de producție se va sfârși rău pentru el. Singura cale de nu fi penalizat este să nu schimbe nimic.

În domeniul impozitării, limitările asupra salariilor reprezintă punctul de plecare pentru o nouă dezvoltare. În prezent, ele afectează numai salariile mari. Dar nu se vor opri aici. O dată ce principiul a fost acceptat – ca Biroul de Venituri Interne să aibă dreptul de a declara dacă anumite costuri, reduceri sau pierderi sunt justificate sau nu – va fi restrânsă și puterea întreprinzătorilor în legătură cu celelalte componente ale costurilor. Apoi, managementul va fi nevoit să se asigure, înainte de a lua inițiativa unei schimbări, dacă autoritățile care se ocupă cu impozitarea aprobă cheltuielile cerute. Colectorii venitului intern vor deveni autoritățile supreme în domeniul producției.

3. Intervenția în alegerea personalului

Orice amestec al statului în treburile întreprinderilor private are aceleași consecințe dezastruoase. Paralizează inițiativa și naște birocrația. Nu putem să analizăm toate metodele aplicate. Va fi suficient să considerăm un caz deosebit de neplăcut.

Chiar în secolul XIX, în plin liberalism european, întreprinderile private nu au fost niciodată atât de libere cum au fost odinioară în această țară. În Europa continentală, fiecare întreprindere și, în special, fiecare corporație era, în multe privințe, la discreția agențiilor guvernamentale. Birourile aveau puterea să producă serioase pagube oricărei firme. Pentru a evita aceste neajunsuri, era necesar ca managementul să conviețuiască în bune relații cu cei de la putere.

Cea mai frecventă metodă era să se supună dorințelor guvernului în ceea ce privește componența consiliului director. Chiar și în Anglia, un consiliu de directori care nu includea și câțiva pairi nu era considerat respectabil. În Europa continentală și, în special, în Europa de Est și de Sud, consiliile erau pline de foști miniștri și generali, de politicieni și de veri, de cumnați, colegi de școală și alți prieteni ai acestori demnitari. Cu astfel de directori nu era necesară nici o abilitate comercială sau experiență în afaceri.

Prezența acestor ignoranți în consiliul director era cu totul inofensivă. Tot ceea ce făceau era să colecteze taxele lor și să își împartă profiturile. Dar existau rude și prieteni ai celor de la putere care nu erau potriviți pentru posturile de directori. Pentru ei erau posturi remunerate în personal. Acești oameni erau mai mult o responsabilitate decât un ajutor.

Pe măsură ce a crescut intervenția guvernului în afaceri, a devenit o necesitate să se numească directori a căror datorie era să netezească dificultățile cu autoritățile. Mai întâi a fost numai un vicepreședinte care se ocupa cu „afacerile legate de administrația guvernamentală”. Apoi, cerința principală pentru un președinte și pentru toți vicepreședinții era ca ei să se înțeleagă bine cu guvernul și cu partidele politice. În sfârșit, nici o corporație nu-și putea permite „luxul” de a avea un director neagreat de administrație, de sindicate și de marile partide politice. Foștii oficiali guvernamentali, secretarii de stat și consilierii de la diferite ministere erau considerați cei mai potriviți pentru pozițiile executive. Unor astfel de directori nu le păsa nici un pic de prosperitatea companiei. Ei erau obișnuiți cu managementul birocratic și modificau, cu bună știință, conducerea companiei. De ce să se obosească să producă mărfuri mai bune și mai ieftine dacă se puteau baza pe suport din partea guvernului? Contractele guvernamentale, protecție tarifară eficientă și alte favoruri guvernamentale erau pentru ei principalele preocupări. Și plăteau pentru astfel de privilegii prin contribuții la fondurile partidelor, prin fonduri pentru propaganda guvernului și prin numirea unor oameni favorizați de autorități.

A trecut mult timp de când personalul marilor corporații germane era ales după abilitățile comerciale și tehnice. Foștii membri ai unor cluburi studențești cu credibilitate politică aveau o șansă în plus de a fi angajați și promovați decât niște experți eficienți.

Situația din America este foarte diferită. Ca în orice sferă a birocrației, America este în „urmă” și în domeniul birocratizării întreprinderilor private. Este o întrebare deschisă dacă secretarul Ickes a avut dreptate când a spus: „Orice afacere mare este o birocrație” [1] . Dar dacă secretarul de interne are dreptate, sau în măsura în care are dreptate, aceasta nu este o consecință a afacerilor private, ci o consecință a creșterii intervenției statului în afaceri.

4. Dependența nelimitată de bunul-plac al birourilor guvernamentale

Orice om de afaceri american care a avut posibilitatea să cunoască condițiile economice din Europa de Sud și de Est își concentrează observațiile sale în două puncte: pe întreprinzătorii din aceste țări nu îi interesează eficiența producției și guvernele sunt pe mâinile unor grupări corupte. Această caracterizare este, în general, corectă. Dar nu se menționează că atât ineficiența industrială, cât și corupția sunt consecințele metodelor de intervenție ale guvernelor în afaceri, metode folosite în aceste tări.

În acest sistem, guvernul are puteri nelimitate de a ruina orice întreprindere sau de a revărsa favoruri asupra ei. Succesul sau eșecul oricărei afaceri depinde în întregime de bunul-plac neîngrădit al celor din birouri. Dacă se întâmplă ca omul de afaceri să nu fie cetățean al unei națiuni străine puternice, căruia agențiile consulare și diplomatice nu îi garantează protecție, se află la mila administrației și a partidului de la guvernare. Ei îi pot lua toate bunurile și îl pot închide. Sau îl pot îmbogăți.

Guvernul determină mărimea tarifelor și a taxelor de transport. Poate să acorde sau să respingă licențele de export și de import. Toți cetățenii și rezidenții trebuie să își vândă guvernului banii câștigați contra valută la un preț stabilit de guvern. Pe de altă parte, guvernul este singurul vânzător de valută străină; este liber să refuze, ad libitum, cererile pentru valută străină. În Europa, unde aproape toată producția depinde de importul de echipament, mașini, materiale și semi-fabricate din străinatate, un asemenea refuz echivalează cu închiderea fabricii. Determinarea finală a taxelor este lăsată la discreția nelimitată a autorităților. Guvernul poate folosi orice pretext pentru închiderea oricărei fabrici și a oricărui magazin. Parlamentul este o păpușă în mâinile conducătorilor; judecătorii sunt aleși „pe sprânceană”.

Într-un asemenea mediu, întreprinzătorii trebuie să facă uz de două mijloace: diplomație și mituire. Ei trebuie să folosească aceste metode nu numai în ceea ce privește partidul de la guvernare, dar și pentru grupurile persecutate din opoziție pentru că, într-o bună zi, pot prelua puterea. Este un fel de joc dublu foarte periculos; numai oameni fără teamă și fără inhibiții pot supraviețui în acest mediu decăzut. Oamenii de afaceri care s-au dezvoltat în condițiile unei ere mai liberale trebuie să plece și sunt înlocuiți cu aventurieri. Întreprinzătorii vest-europeni și americani, obișnuiți cu un mediu legal și corect, sunt pierduți dacă nu își asigură serviciile agenților naționali.

Bineînțeles, sistemul nu oferă mari oportunități pentru îmbunătățiri tehnologice. Întreprinzătorul ia în calcul o investiție suplimentară numai dacă poate să cumpere mașina, pe credit, de la o firmă străină. Să fii debitor al unei corporații vest-europene este considerat un avantaj, pentru că este de așteptat ca diplomații implicați să intervină pentru protecția creditorului, și aceasta îl ajută și pe debitor. Noi ramuri de producție sunt inaugurate numai dacă guvernul acordă asemenea avantaje, încât profituri uriașe sunt de așteptat.

Ar fi o greșeală să învinuim pentru corupție sistemul intervenției guvernului în afaceri ca și birocrația. Birocrația a degenerat într-o posibilitate de a profita, în mâinile politicienilor corupți. Totuși, trebuie să realizăm că aceste țări ar fi evitat răul dacă nu ar fi abandonat sistemul liberei inițiative. Reconstrucția economică postbelică trebuie să înceapă în aceste țări cu o schimbare radicală a politicii lor.