În1 cadrul monumentalei sale lucrări The Constitution of Liberty, F. A. Hayek încearcă să determine o folosofie politică sistematică în numele libertății individuale2. El începe foarte potrivit, prin a defini libertatea ca fiind absența coerciției, susținând astfel „libertatea negativă”, într-un mod mai adecvat decât o face Isaiah Berlin. Din nefericire, în momentul în care Hayek trece la definirea „coreciției” apare fundamentalul și durerosul defect al sistemului său. Într-adevăr, în loc de a defini coerciția așa cum am făcut-o în acest volum, ca fiind utilizarea invadatoare a violenței fizice, sau amenințarea cu aceasta, împotriva persoanei sau a proprietății (legitime) a altcuiva, Hayek definește coerciția mult mai vag și mai rudimentar, de exeplu ca fiind „controlul mediului și al circumstanțelor unei persoane de către o alta, astfel încât, pentru a evita un rău și mai mare, omul este forțat să acționeze nu în conformitate cu un plan coerent al său, ci ca să servească scopurile altuia”; sau, din nou: „Coerciția survine atunci când acțiunile unei persoane sunt făcute să servească voinței altui om, pentru scopul celuilalt și nu al ei.”3
Desigur că, pentru Hayek, „coerciția” include utilizarea agresivă a violenței fizice, numai că, din nefericire, termenul include de asemenea și acțiuni pașnice și non-agresive. Astfel, Hayek afirmă că „amenințarea cu forța sau cu violența reprezintă cea mai importantă formă de coerciție. Dar ele nu sunt sinonime cu coerciția, deoarece amenințarea cu forța fizică nu este singurul mod în care poate fi exercitată coerciția.”4
Care sunt, în cazul acesta, celelalte „modalități”, nonviolente, pe calea cărora crede Hayek că se poate exercita coerciția? Una dintre ele constă în anumite căi de interacțiune pur voluntare, cum ar fi „un soț ursuz”, sau „o soție cicălitoare”, care pot face viața altuia „insuportabilă, dacă nu li se ascultă toate toanele”. În aceste cazuri Hayek recunoaște că ar fi absurd să susținem proscrierea legală a îmbufnării sau a cicălelii; numai că el recunoaște aceasta pe temeiul greșit al ideii că o astfel de proscriere ar implica „o coerciție încă și mai mare.” Însă „coerciția” nu este de fapt o cantitate aditivă; cum putem noi compara cantitativ diferite „grade” de coerciție, mai ales dacă aceasta presupune a face comparații între persoane diferite? Oare nu există nici o diferență calitativă esențială, o diferență de natură între soția cicălitoare și întrebuințarea aparatului violenței fizice în vederea proscrierii, sau a limitării acestei cicăleli? Pare limpede că problema fundamentală este [220] utilizarea de către Hayek a ideii de „coerciție” ca un termen portmantou, care să includă nu doar violența fizică, ci și acțiunile voluntare, non-violente și non-invadatoare, ca cicăleala. Diferența este, bineînțeles, că soția sau soțul au libertatea de a-și părăsi partenerul ofensator și că rămânerea împreună reprezintă o alegere voluntară pentru ei. Cicăleala poate fi nefericită din punct de vedere moral sau estetic, dar ea nu este în nici un caz „coercitivă”, în vreun sens comparabil cu utilizarea violenței fizice.
Comasarea laolaltă a acestor două tipuri de acțiuni nu poate să provoace decât confuzie.
Însă nu doar confuzie, ci și auto-contradicție, deoarece Hayek include în conceptul de „coerciție” nu doar violența fizică invadatoare, adică o acțiune sau un schimb silite, ci și anumite forme de refuz pașnic și voluntar de a face schimburi. Cu siguranță că libertatea de a face un schimb implică în mod necesar o libertate echivalentă de a nu face schimbul. Dar Hayek pune la îndoială anumite forme de refuz pașnic de a face schimburi, sub cuvânt că ar fi „coercitive”, comasându-le astfel laolaltă cu schimburile forțate.
Concret, Hayek afirmă că „există indubitabil ocazii în care condițiile de angajare creează posibilități de adevărată coerciție. În perioadele de șomaj acut, amenințarea cu disponibilizarea poate fi întrebuințată pentru a impune alte acțiuni decât acelea prevăzute în contractul inițial. Iar în condiții cum sunt cele dintr-un oraș miner, managerul poate foarte ușor să-și exercite tirania sa complet arbitrară și capricioasă asupra unui om care se întâmplă să-i displacă.”5
Dar „disponibilizarea” nu este altceva decât refuzul patronului-proprietar de capital de a mai face în continuare vreun schimb cu una sau mai multe persoane. Există multe motive pentru care un patron poate refiza de a mai face asemenea schimburi – și nu există decât criterii subiective care să-i permită lui Hayek întrebuințarea termenului de „arbitrare”. De ce ar fi un motiv anume câtuși de puțin mai „arbitrar” decât altul? Dacă Hayek dorește să sugereze că toate motivele cu excepția maximizării profitului monetar sunt „arbitrare”, atunci el nesocotește adevărul stabilit de Școala Austriacă, conform căruia oamenii, chiar și în calitate de oameni de afaceri, acționează astfel încât să-și maximizeze profitul „psihic”, mai degrabă decât pe cel monetar – și că acest profit psihic poate include tot felul de valori, dintre care nici una nu este mai mult sau mai puțin arbitrară decât celelalte. Mai mult, Hayek pare să sugereze în acest pasaj că angajații ar avea un fel de „drept” de a-și păstra în continuare slujba, un „drept” care se află în contradicție vădită cu drepturile de proprietate ale patronilor, asupra propriilor lor bani. Hayek acceptă faptul că de obicei disponibilizarea nu este „coercitivă”; de ce, așadar, ar fi ea astfel în condiții de „șomaj acut” [221] (care cu siguranță nu se datorează patronului), sau într-un oraș miner? Și în acest caz, minerii s-au stabilit în mod voluntar în orașul miner și sunt liberi să plece oricând doresc.
Hayek comite o eroare similară atunci când analizează refuzul de a face un schimb al unui „monopolist” (unicul proprietar al unei resurse.) El admite că „dacă…mi-aș dori foarte mult să fiu pictat de către un artist celebru iar acesta ar refuza să mă picteze altfel decât în schimbul unui tarif extrem de ridicat [sau ar refuza categoric?], evident că ar fi absurd să spun că am fost tratat coercitiv”. Cu toate acestea, el acceptă aplicarea conceptului de coerciție în cazul în care un monopolist este proprietarul unei oaze de apă. Să admitem, spune el, că oamenii „s-au stabilit acolo în virtutea presupunerii că apa va fi întotdeauna disponibilă la un preț rezonabil”, că apoi celelalte izvoare de apă au secat și că atunci oamenii „n-au mai avut de ales, singura posibilitate de supraviețuire pentru ei rămânând de a face tot ce le cere proprietarul fântânii: iată un caz de coerciție incontestabil”6, deoarece bunul sau serviciul în chestiune este „indispensabil pentru existența lor.” Numai că, deoarece proprietarul fântânii nu a otrăvit în mod agresiv fântânile rivale, el nu se comportă în nici un caz „coercitiv”; de fapt, el este furnizorul unui serviciu vital și ar trebui să aibă dreptul atât să refuze o vânzare, cât și să solicite orice sumă sunt dispuși să plătească solicitanții. Situația este foarte posibil să fie una nefericită pentru clienți, așa cum există multe situații în viață, dar furnizorul unui serviciu deosebit de rar și de vital nu este în nici un caz coercitiv, nici dacă refuză să vândă, nici dacă solicită un preț pe care cumpărătorii sunt dispuși să îl plătească. Ambele acțiuni se numără printre drepturile sale de om liber și de posesor de proprietate legitim. Proprietarul oazei nu este responsabil decât pentru existența propriilor sale acțiuni și a propriei sale proprietăți; el nu este responsabil pentru existența deșertului, sau pentru faptul că celelalte fântâni au secat.7 [222]
Să mai postulăm încă o situație. Să presupunem că într-o anumită comunitate nu există decât un singur medic și că izbucnește o epidemie; numai el poate salva viețile a numeroși concetățeni – o acțiune cu singuranță indispensabilă pentru existența lor. Oare se comportă el „coercitiv” față de ei dacă (a) refuză să facă orice, sau părăsește orașul; sau (b) dacă solicită un preț foarte ridicat pentru serviciile sale curative? Cu siguranță că nu. Pe de o parte că nu există nimic reprobabil în faptul că un om solicită de la clienți valoarea serviciilor sale, adică ceea ce sunt ei dispuși să plăteasă. În plus, el are tot dreptul de a refuza să facă orice. Deși poate că este criticabil din punct de vedere moral, sau estetic, ca proprietar de sine asupra propriului său corp el are tot dreptul să refuze să videce, sau să nu facă lucrul acesta decât la un preț foarte ridicat; a spune că el este „coercitiv” înseamnă, mai mult, a sugera că este normal și non-coercitiv ca fie clienții săi, fie agenții acestora, să-l silească pe medic să-i trateze: pe scurt, însemnă a justifica înrobirea medicului. Dar fără îndoială că înrobirea și munca silită trebuie considerate „coercitive”, în toate accepțiunile rezonabile ale acestui termen.
Toate acestea pun în lumină natura iremediabil contradictorie a includerii activităților și a schimburilor silite sub aceeași etichetă de „coerciție” cu refuzul pașnic al cuiva de a face vreun schimb.
După cum am scris în altă parte:
„Un tip binecunoscut de „coerciție privată” este noțiunea vagă, dar cu rezonanță amenințătoare, de „putere economică”. O ilustrare deosebit de apreciată a exercitării „puterii” de acest fel este cazul muncitorului concediat din slujba pe care o făcea….
Să privim această situație mai îndeaproape. Ce anume a făcut patronul? El a refuzat de a continua să facă un anumit schimb, pe care muncitorul ar fi preferat să continue să-l facă. Concret, patronul A refuză să vândă o anumită cantitate de bani în schimbul cumpărării prestațiilor în muncă ale lui B. B ar dori să facă un anumit schimb. A nu dorește lucrul acesta. Același principiu li se poate aplica tuturor schimburilor, de-a lungul și de-a latul întregii economii…. [223]
Așadar ‘puterea economică’ nu este altceva decât dreptul omului liber de a refuza să facă un schimb. Oricine are această putere. Orice om are același drept de a face [sau nu] un schimb care i se propune.
Ar trebui să fie evident de acum că etatistul ‘jumătății de măsură’, care admite că violența este rea, însă adaugă apoi că uneori violența exercitată de către stat este necesară, pentru a contracara „coerciția exercitată în mod privat de către puterea economică” este prins într-o contradicție fără ieșire. A refuză să facă un anumit schimb cu B. Ce vom spune, sau ce trebuie să facă guvernul, dacă B scoate o armă și îi poruncește lui A să facă schimbul? Aceasta este întrebarea fundamentală. În această situație nu există decât două poziții pe care le putem adopta: fie că B comite un act de violență și ar trebui imediat oprit, fie că B are tot dreptul să facă acest pas, deoarece el nu face decât să ‘contracareze coerciția subtilă’ a puterii economice exercitate de către A. Firma de protecție trebuie fie să se grăbească să ia apărarea lui A, sau să refuze în mod deliberat să facă acest lucru și eventual să-l ajute pe B (sau să-i preia acestuia sarcina în întregime). Nu există cale de mijloc!
B comite un act de violență; nu încape nici un fel de îndoială în privința aceasta. În termenii ambelor docrine (cea libertariană și cea bazată pe argumentul ‘puterii economice’), acestă violență este fie invadatoare și prin urmare nedreaptă, fie defensivă și prin urmare dreaptă. Dacă adoptăm argumentația bazată pe ‘puterea economică’, trebuie să alegem această din urmă poziție; dacă o respingem, trebuie să o adoptăm pe cea dintâi. Dacă alegem conceptul de ‘putere economică’, trebuie să întrebuințăm violența pentru a combate orice refuz de a face un schimb; dacă o respingem, atunci vom întrebuința violența pentru a combate orice impunere cu forța a unui schimb. Nu există nici o cale de a evita aceasă alegere disjunctivă. Etatistul ‘jumătăților de măsură’ nu poate afirma în mod logic că există ‘numeroase forme’ de coerciție nejustificată. El trebuie să aleagă o poziție sau pe cealaltă și să se comporte în consecință. Fie trebuie să afirme că nu există decât o singură formă de coerciție ilegală și aceea este violența fizică manifestă, fie trebuie să afirme că nu există decât o singură formă de coerciție ilegală și aceea este refuzul de a face vreun schimb.8
Bineînțeles că scoaterea în afara legii a refuzului de a munci implică o societate a sclaviei generalizate. Să mai analizăm încă un exemplu pe care Hayek îl califică în treacăt drept noncoercitiv: „Dacă o gazdă mă invită la petrecerile ei numai cu condiția de a mă conforma anumitor exigențe de conduită și ținută…aceasta nu este în nici un caz coerciție.”9 Numai că, după cum a arătat profesorul Hamowy, acest caz poate foarte bine fi considerat unul de „coerciție”, conform criteriilor lui Hayek însuși.
Întradevăr, [224] „este posibil să fiu o persoană cu o conștiință socială deosebit de acută și ca absența de la această petrecere să-mi pericliteze grav statutul social. Numai că haina mea de seară este la curățătorie și nu va fi gata decât săptămâna viitoare…iar petrecerea anunțată este mâine. În aceste condiții, oare nu s-ar putea spune că acțiunea gazdei, de a-mi solicita ținută de seară obligatorie, ca preț al accesului în casa ei, este, de fapt, una coercitivă, întrucât îmi amenință în mod clar păstrarea unuia din lucrurile pe care le prețuiesc cel mai mult, adică a prestigiului meu social?”
Mai mult, Hamowy observă că dacă gazda mi-ar solicita, ca preț al invitației la petrecere, „să spăl toată argintăria și porțelanurile folosite la petrecere”, Hayek ar trebui cu atât mai mult să numească un asemenea contract voluntar „coercitiv”, pe baza propriilor sale criterii.10
Încercând să respingă tranșanta critică a lui Hamowy, Hayek a adăugat ulterior că „pentru a constitui coerciție mai este necesar și ca acțiunea coercitivă să îl pună pe cel care suferă coerciția într-o situație pe care acesta o privește ca fiind mai indezirabilă decât cea în care s-ar fi găsit în absența respectivei acțiuni.”11 Numai că, după cum subliniază Hamowy în replica sa, aceasta nu salvează refuzul inconsecvent al lui Hayek de a adopta absurditatea patentă de a numi „coercitivă” o invitație condiționată la o petrecere.
Într-adevăr, „cazul pe care tocmai l-am descris pare să îndeplinească și această condiție; deoarece, cu toate că este adevărat că, într-un anumit sens, potențiala mea gazdă a extins gama alternativelor mele prin invitație, situația în ansamblu (care trebuie să includă și incapacitatea mea de a-mi procura ținuta de seară și frustrarea care decurge pentru mine de aici) este mai rea, din punctul meu de vedere, decât situația în care mă aflam înaintea invitației și cu siguranță mai rea decât cea dinainte ca gazda mea potențială să se decidă să dea o petrecere la data fixată.”12
Astfel, Hayek și noi toți ceilalți avem datoria să facem unul din două lucruri: fie să limităm conceptul de „coerciție” strict la cazurile de invadare a persoanei sau a proprietății altei persoane, prin utilizarea forței fizice sau prin amenințarea cu aceasta, fie să renunțăm complet la termenul de „coerciție” și să definim pur și simplu libertatea, nu ca pe „absența coerciției”, ci ca pe „absența violenței fizice agresive și a amenințării cu aceasta”. Hayek admite, într-adevăr, că termenul de „coerciție poate fi astfel definit încât să devină un fenomen atotprezent și inevitabil.”13 [225]
Din nefericire, eșecul său – ca adept al jumătăților de măsură – de a conteni coerciția strict la violență, îi viciază întregul sistem de filosofie politică. El nu poate salva acest sistem prin încercarea de a distinge, pe criterii doar cantitative, între formele „ușoare” de coerciție și cele „mai severe”.
O altă eroare fundamentală a lui Hayek, pe lângă definiția pe care o dă coerciției, prin care o extinde pe acesta dincolo de sfera violenței fizice, este că nici nu distinge între coerciția sau violența „agresivă” și cea „defensivă”. Există o distincție de natură cât lumea de mare între violența agresivă împotriva altcuiva – vătămare sau furt – și întrebuințarea violenței pentru a te apăra pe tine însuți sau pentru a-ți apăra proprietatea de o astfel de agresiune. Violența agresivă este criminală și nedreaptă; violența defensivă este întru totul dreaptă și acceptabilă; cea dintâi invadează drepturile persoanei și ale proprietății, cea din urmă oferă apărare împoriva acestui fel de invazii. Numai că lui Hayek îi scapă și acesată distincție calitativă esențială. Pentru el nu există decât diferențe de grad, sau cantitative de „coerciție”. Asfel, Hayek afirmă că „totuși coerciția nu poate fi complet evitată, deoarece singurul mod de a o evita este prin amenințarea cu alte forme de coerciție.”14 Pornind de aici, el agravează eroarea adăugând că „societatea liberă a rezolvat această problemă conferindu-i statului monopolul asupra coerciției și încercând să limiteze puterile statului la situațiile în care este necesar să se evite coerciția exercitată de către persoane private.”15. Numai că aici nu avem de comparat diferite grade dintr-un tot nediferențiat pe care să-l putem denumi „coerciție” (chiar și dacă o definim pe aceasta ca însemnând „violență fizică”). Într-adevăr, violența agresivă o putem evita complet, prin contractarea serviciilor unor firme de apărare împuternicite să întrebuințeze numai violența defensivă. Nu suntem condamnați fără drept de apel la chinurile „coerciției”, dacă definim această coerciție ca fiind numai violența agresivă (sau, alternativ, dacă abandonăm complet termenul de „coerciție” și menținem [doar] distincția între violența agresivă și cea defensivă.)
A doua frază crucială a lui Hayek citată în paragraful de mai sus îi amplifică [însă] eroarea cu mult mai mult. Înainte de toate, în toate și fiecare dintre exemplele istorice, „societatea liberă” nu „conferă” statului nici un monopol asupra coerciției; nu a existat niciodată nici o formă de „contract social” voluntar. În toate cazurile istorice statul și-a însușit prin violență și cuceriri agresive un astfel de monopol asupra violenței în societate. Și mai mult, ceea ce [226] deține statul nu este chiar un monopol asupra „coerciției”, ci unul asupra violenței agresive (și defensive), iar acest monopol este instituit și menținut prin întrebuințarea sistematică a două tipuri particulare de violență agresivă: impozitarea în vederea dobândirii veniturilor statului și proscrierea silnică de pe regiunea teritorială controlată de stat a agențiilor rivale de exercitare a violenței defensive. Prin urmare, deoarece libertatea presupune eliminarea violenței agresive din societate (cu menținerea violenței defensive, orientate împotriva posibililor invadatori), statul nu este – și nu poate fi niciodată – un apărător legitim al libertății. Deoarece statul trăiește, prin definiție, din dubla și atotprezenta utilizare a violenței agresive împotriva înseși liberății și a proprietății indivizilor pe care se presupune că i-ar apăra. Statul este calitativ nejustificat și nejustificabil.
Astfel, justificarea de către Hayek a existenței statului, ca și a utilizării de către acesta a impozitării și a altor măsuri caracterizate prin violență agresivă se bazează pe obliterarea inacceptabilă de către el a distincției dintre violența agresivă și cea defensivă și pe comasarea de către el a tuturor acțiunilor violente sub o unică rubrică, a diverselor grade de „coerciție”. Dar asta nu e totul. Într-adevăr, în cursul elaborării apărării sale a statului și a acțiunilor statale, Hayek nu numai că extinde conceptul de coerciție dincolo de violența fizică; el și restânge, pe de altă parte, în mod nejustificat, conceptul de coerciție, pentru a exclude anumite forme de violență fizică agresivă. În veredea „limitării” coerciției exercitate de către stat (adică pentru a justifica acțiunea statală în cadrul acestor limite), Hayek afirmă despre coerciție că ea fie este minimizată fie nu există atunci când edictele susținute cu forța nu sunt personale și arbitrare, ci iau forma de reguli generale, universale, care pot fi cunoscute de toți în avans („domnia legii”).
Astfel, Hayek afirmă că „acea coerciție pe care cârmuirea trebuie totuși să o întrebuințeze…este redusă la un minimum și făcută atât cât este cu putință de inofensivă, prin menținerea ei în limitele unor reguli generale cunoscute, astfel încât în majoritatea cazurilor individul nu are niciodată prilejul de a fi supus coerciției, cu excepția cazurilor în care se pune într-o situație în care știe că va fi tratat coercitiv. Chiar și când coerciția este inevitabilă, ea este eliberată de efectele ei cele mai nocive, fiind circumscrisă la datorii limitate și previzibile, sau cel puțin făcută independentă de voința arbitrară a altei persoane. Devenind impersonală și dependentă de reguli impersonale, generale, abstracte, al căror efect asupra unor indivizi specifici nu poate fi prevăzut la momenul când sunt adoptate, chiar și acțiunile coercitive ale cârmuirii devin niște date, pe care individul le poate lua ca bază pentru a-și face propriile sale planuri.16
Criteriul lui Hayek de evitabilitate pentru acțiunile așa-zis non-coercitive, deși violente, este prezentat fără ocoliș, după cum urmează:
[227] Dacă știu dinainte că dacă mă plasez într-o anumită poziție voi fi tratat coercitiv și dacă pot evita să mă pun în acea poziție, nu va fi niciodată cazul să fiu tratat coercitiv. Cel puțin în măsura în care regulile care prevăd coerciția nu mă vizează pe mine personal, ci sunt astfel concepute încât să li se aplice în mod egal tuturor oamenilor aflați în situații similare, ele nu diferă de nici unul dintre obstacolele naturale care îmi afectează planurile.17
Însă, după cum observă în mod tranșant Profesorul Hamowy, „de aici rezultă că, dacă D-l X mă previne că mă va ucide dacă fac vreo cumpărătură de la D-l Y și dacă produsele D-lui Y sunt comercializate și în altă parte (probabil de către D-l X), o astfel de acțiune a D-lui X nu este coercitivă!”
Într-adevăr, cumpărarea de la D-l Y este „evitabilă”. Hamowy continuă:
„Conform acestui criteriu, evitabilitatea unei acțiuni este suficientă pentru a concepe o situație teoretic identică uneia în care nu intervine nici un fel de amenințare. Partea amenințată nu este cu nimic mai puțin liberă decât era înainte de a fi amenințată, dacă ea poate evita acțiunea autorului amenințării. Conform structurii logice a acestui argument, „amenințarea cu coerciția” nu este un act coercitiv. Astfel, dacă știu dinainte că voi fi atacat de răufăcători dacă intru într-un anumit cartier și dacă pot evita cartierul respectiv, atunci nu va fi niciodată cazul să fiu tratat coercitiv de către răufăcători….Prin urmare, am putea privi cartierul infestat de răufăcători ca pe o mlaștină infestată de molimă, ambele fiind obstacole evitabile și nici unul nevizându-mă pe mine personal…ceea ce, pentru Hayek, înseamnă că sunt ‘non-coercitive’”18
Astfel, criteriul evitabilității al lui Hayek pentru stabilirea non-coerciției duce la o slăbire evident absurdă a conceptului de „coerciție” și la includerea unor acțiuni agresive și evident coercitive sub rubrica benignă a non-coerciției. Și cu toate acestea Hayek este dispus să lepede chiar și propria sa limitare slabă a statului, bazată pe criteriul evitabilității; într-adevăr, el concede că impozitarea și conscripția militară, de pildă, nu sunt și nici nu se pretind a fi „evitabile”. Dar și acestea devin „non-coercitive”, deoarece [228] cel puțin sunt previzibile și impuse indiferent de felul în care și-ar întrebuința individul energiile altminteri; aceasta le eliberează în mare măsură de natura cea rea a coerciției. Dacă necesitatea știută de a plăti un anumit cuantum de impozite devine baza tuturor planurilor mele, dacă o perioadă previzibilă a carierei mele se compune din serviciul militar, atunci pot urma un plan general de viață alcătuit de mine însumi și sunt tot atât de independent de voința altei persoane pe cât au învățat oamenii să fie [vreodată] în societate.”19
Rareori a fost mai edificator relevată absurditatea acceptării acestor reguli generale, universale („egal aplicabile”), predictibile, în calitate de criteriu sau de apărare a libertății individuale.20 Într-adevăr, aceasta înseamnă că, de exemplu dacă există o regulă guvernamentală conform căreia fiecare persoană va fi luată la fiecare al treilea an câte un an în sclavie, atunci o asemenea sclavie generalizată nu este câtuși de puțin „coercitivă”. Dar atunci de ce sunt regulile generale hayekiene superioare, sau mai liberale decât orice caz imaginabil de cârmuire bazată pe capriciu arbitrar? Să postulăm, de pildă, două posibile societăți. Una este cârmuită pe baza unei vaste rețele de reguli generale hayekiene, egal aplicabile tuturor, de pildă reguli cum ar fi: fiecare persoană va fi luată în sclavie pe durata fiecărui al treilea an; nimeni nu are dreptul să critice statul, iar încălcarea acestei reguli se pedepsește cu moartea; nimeni nu are dreptul să bea băuturi alcoolice; toată lumea trebuie să se încline spre Mecca de trei ori pe zi, la anumite ore stabilite; toată lumea trebuie să poarte o anumită uniformă verde, etc. Este limpede că o asemenea societate, deși întrunește toate criteriile hayekiene pentru o domnie non-coercitivă a dreptului, este profund despotică și totalitară. Prin contrast, să postulăm o a doua societate care este întru totul liberă, în care fiecare persoană este liberă să-și întrebuințeze propria persoană și proprietate, să facă schimburi, etc., după cum găsește de cuviință, cu excepția faptului că, o dată pe an, monarhul (care în restul timpului nu face literalmente nimic) comite un act de invaziune arbitrară împotriva unui individ ales de el. [229] Care dintre societăți trebuie considerată mai liberă, mai liberală?21
Constatăm, așadar, că The Constitution of Liberty de F.A. Hayek nu poate în nici un caz furniza criteriile sau fundamentul unui sistem al libertății individuale. În afară de definițiile profund eronate ale „coerciției”, după cum arată Hamowy, o carență fundamentală a teoriei hayekiene a drepturilor individuale este că ele nu izvorăsc dintr-o terorie morală, sau din „vreun aranjament non-guvernamental independent”, ci dimpotrivă, izvorăsc tocmai din sânul statului. Pentru Hayek, statul – și domnia legii statale – crează drepturi, în loc să le ratifice și să le apere pe acestea.22 Nu este de mirare că, de-a lungul cărții sale, Hayek sfârșește prin a-și însuși o lugă listă de acțiuni guvernamentale care sunt în mod clar invadatoare ale drepturilor și libertăților cetățenilor individuali.23
[1] O versiune a acestei secțiuni a apărut în numărul din 1980 al revistei Ordo, din Stuttgart.
[2] F. A. Hayek, The Constitution of Liberty, Chicago, University of Chicago Press, 1960.
[3] Ibid., pp. 20-21, 133.
[4] Ibid., p. 135.
[5] Ibid., pp. 136-37.
[6] Hayek, The Constitution of Liberty, p. 136.
[7] Mai mult, după cum arată profesorul Ronald Hamowy, într-o strălucită critică a conceptului lui Hayek de coerciție și a „domniei dreptului”, „avem de a face cu o problemă care pare a fi insurmontabilă: oare ce înseamnă un preț ‘rezonabil’? Poate că prin ‘rezonabil’ Hayek înțelege ‘competitiv’. Dar cum este posibil să determinăm care este prețul competitiv, în absența competiției? În absența pieței, teoria economică nu poate prevedea mărimea cardinală a nici unui preț de piață. Așadar, ce putem înțelege că însemnă preț „rezonabil”, sau, mai exact, la ce preț își modifică natura contractul și devine un caz de ‘coerciție’? Oare la un cent galonul? La un dolar galonul? La zece dolari galonul? Dar dacă proprietarul fântânii nu cere nimic altceva decât prietenia locuitorilor? Un asemena preț este, oare, ‘coercitiv’? Conform cărui principiu putem noi stabili când este înțelegerea un simplu contract obișnuit și când nu?”
Mai mult, după cum afirmă Hamowy, „mai avem de surmontat încă o dificultate. Oare proprietarul acționează coercitiv dacă refuză să vândă apă la orice preț? Să presupunem că el consideră că fântâna lui este sacră și că apa este sfințită. A oferi apa locuitorilor ar veni în contradicție cu sentimentele sale religioase cele mai profunde. Iată o situație care nu s-ar încadra în definiția dată de Hayek coerciției, deoarece proprietarul fântânii nu-i obligă pe locuitori să întreprindă nici o acțiune. Cu toate acestea, s-ar părea că, din perspectiva lui Hayek însuși, această situație este cu mult mai rea, deoarece singura ‘alegere’ care le rămâne acum accesibilă locuitorilor este să moară de sete.”
Ronald Hamowy, „Freedom and the Rule of Law in F. A. Hayek”, Il Politico, 1971-72, pp. 355-56. A se vedea de asemenea Hamowy, „Hayek’s Concept of Freedom: A Critique”, New Individualist Review, Aprilie, 1961, pp. 28-31.
Pentru cea mai recentă lucrare dedicată acesei probleme, a se vedea Hamowy, „Law and the Liberal Society: F.A. Hayek’s Constitution of Liberty”, Journal of Libertarian Studies 2, (Winter 1978), pp. 287-97; și John N. Gray, „F.A. Hayek on Liberty and Tradition”, Journal of Libertarian Studies 4 (Fall 1980).
[8] Murray N. Rothybard, Power and Market, ed. a 2-a, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, pp. 228-30.
[9] Hayek, The Constitution of Liberty, pp. 136-37.
[10] Hamowy, „Freedom and the Rule of Law”, pp. 353-54.
[11] F.A. Hayek, „Freedom and Coercion: Some Comments on a Critiqie by Mr. Ronald Hamowy”, Studies in Philosophy, Politics, and Economics, Chicago, University of Chicago Press, 1967, p. 349.
[12]Hamowy, Freedom and the Rule of Law, p, 354n.
[13] Hayek, The Constitution of Liberty, p. 139.
[14]Ibid., p. 21. Una dintre erorile pe care le comite Hayek aici este de a susține că, dacă aplicarea coerciției nedrepte este rea, atunci ea trebuie minimizată. [N.tr.: Cu alte cuvinte, coerciția ar fi întotdeauna inerent nedreaptă și, de aceea, singurul obiectiv rezonabil ar fi minimizarea „coerciției agregate”.] În realitate, fiind imorală și criminală, [doar] coerciția nedreaptă trebuie interzisă complet. Adică obiectivul nu este de a minimiza o anumită cantitate (de coerciție [inerent] nedreaptă) prin toate mijloacele posibile, inclusiv prin noi acte coercitive; obiectivul este de a impune o constângere colaterală riguroasă asupra tuturor acțiunilor. [Așadar, de a utiliza coerciția defensivă ca o „constrângere colaterală”, îndreptată în sensul menținerii tuturor acțiunilor pe linia non-agresiunii – n.tr.] Asupra acestei distincții a se vedea Robert Nozick, „Moral Complications and Moral Structures”, Natural Law Forum, 1968, 1ff.
[15]Hayek, The Constitution of Liberty, p. 21.
[16]Ibid., p. 21.
[17] Ibid., p. 142.
[18] Hamowy, „Freedom and the Rule of Law”, pp. 356-57, 356n. Într-adevăr, în The Constitution of Liberty, p. 142, Hayek afirmă explicit că „dacă se referă doar la situații cunoscute, care să poată fi evitate de către obiectul potențial al coerciției, [atunci] această amenințare cu coerciția are un efect foarte diferit de coerciția efectivă și inevitabilă. Marea majoritate a amenințărilor cu coerciția pe care trebuie să le întrebuințeze o societate liberă fac parte din categoria aceasta, evitabilă.
După cum notează Profesorul Watkins, după criteriul lui Hayek de stabilire a „non-coerciției” pe baza evitabilității, omul se poate izbi de o „regulă generală abstractă, egal aplicabilă tuturor”, care interzice călătoriile în străinătate; și să presupunem că el are un tată bolnav în străinătate, pe care dorește să-l viziteze înainte de a muri. După argumentul lui Hayek, în acest caz nu există nici un fel de coerciție, sau de pierdere a libertății. Omul acesta nu este supus dorinței nimănui. El doar se izbește de faptul că, dacă încearcă să plece în străinătate, va fi prins și va fi pedepsit.” J.W.N. Watkins, „Philosophy”, în A. Seldon, ed. Agenda for a Free Society: Essays on Hayek’s The Constitution of Liberty, Londra, Institute for Economic Affairs, 1961, pp. 39-40.
[19]Hayek, The Constitution of Liberty, p. 143
[20] Cu privire la regula universală, ca fiind supusă schimbărilor, pe măsură ce i se adaugă tot mai multe circumstanțe specifice, a se vedea G.E.M. Anscombe, „Modern Moral Philosophy”, Philosophy 33, 1958, p. 2.
[21] Pentru o critică exhaustivă a criteriilor generalității, al egalei aplicabilități și al predictibilității, care ar caracteriza, după Hayek, domnia legii, ca și a abaterilor declarate ale lui Hayek de la propriile sale criterii, a se vedea Hamowy, „Freedom and the Rule of Law”, pp. 359-76. Se include critica fundamentală, datorată lui Bruno Leoni, conform căreia, dată fiind existența (pe care Hayek o acceptă) a unui legislativ care schimbă zilnic legile, nici o lege dată nu mai poate fi previzibilă, sau „certă”, decât la un anumit moment temporal; în cursul timpului nu mai există nici un fel de certitudine. A se vedea Bruno Leoni, Freedom and the Law, Princeton, N.J., D. Van Nostrand, 1961, p. 76.
[22] A se vedea Hamowy, Freedom and the Rule of Law, p. 358
[23] În mai recentul său tratat Hayek nu abordează problemele coerciției sau a libertății. Cu toate acestea, el încearcă să răspundă în treacăt criticilor formulate de Hamowy și de alții, restricționând conceptul său de reguli generale și certe, astfel încât să fie eliminate acțiunile și actele solitare care nu sunt „îndreptate către ceilalți”. Cu toate că problema regulilor de natură religioasă ar putea fi în cazul acesta evitată, majoritatea problemelor discutate mai sus privesc efectiv acțiuni interpersonale și, prin urmare, continuă să împiedice domnia legii, așa cum o concepe Hayek, să fie o fortăreață inexpugnabilă a libertații individuale. F.A. Hayek, Law, Legislation, and Liberty, vol. 1, Chicago, University of Chicago Press, 1973, pp. 101-2, 170n. În general, noul volum al lui Hayek marchează o binevenită retragere de pe poziția anterioară, în care autorul se bizuia pe legislație și o întoarcere în direcția proceselor de descoperire de către judecători a sistemului de common law; cu toate acestea, analiza este foarte afectată de un accent predominant pus pe scopul dreptului, conceput ca „îndeplinire a așteptărilor”, ceea ce continuă să însemne o concentrare pe obiective sociale [„supra”-personale – n.tr.], mai degrabă decât pe justiția drepturilor de proprietate [personale – n.tr.]. Este relevantă aici discuția de mai sus, în legătură cu „teoria transferului de titluri” versus teoria contractelor bazată pe anticipări; a se vedea mai sus, pp. 133-48.
