Dacă, prin urmare, statul este un vast mecanism de infracțiune și de agresiune instituționalizată, „organizația mijloacelor politice” de obținere a avuției, aceasta înseamnă că statul este o organizație criminală și că, din acest motiv, statutul său este radical diferit de acela al oricăruia dintre posesorii legitimi de proprietate la care ne-am referit în acest volum. Și aceasta înseamnă că statutul moral al contractelor cu statul, al promisiunilor făcute lui și de către el, este de asemenea radical diferit. Înseamnă, de exemplu, că nimeni nu este moralmente obligat să asculte de stat (decât în măsura în care statul nu face decât să opună agresiunii drepturile legitime de proprietate privată). Într-adevăr, în calitate de organizație criminală, cu toate veniturile și bunurile provenite din infracțiunea impozitării, statul nu poate poseda vreo proprietate legitimă. Aceasta înseamnă că nu poate fi injust sau imoral să nu plătim impozite către stat, să ne apropriem proprietatea statului (care se găsește în mâinile agresorilor), să refuzăm să ascultăm de ordinele statului, sau să abrogăm contractele cu statul (deoarece abrogarea contractelor cu infractorii nu poate fi nedreaptă). Moralmente vorbind, din perspectiva adevăratei filosofii politice, „furtul” de la stat, de exemplu, revine la îndepărtarea proprietății din mâinile infractorilor, adică este vorba de un fel de „apropriere originară” a proprietății, cu excepția faptului că, în locul aproprierii de pământ neutilizat, persoana în cauză îndepărtează proprietate din sectorul criminal al societății – o faptă bună în sine.
Se poate face aici o exceptare parțială, pentru cazurile în care statul a furat în mod evident proprietatea unei anumite persoane. Să presupunem, de exemplu, că statul confiscă bijuteriile lui Brown. Dacă Green fură bijuteriile de la stat, el nu comite un delict penal din punctul de vedere al teoriei liberale. Cu toate acestea, bijuteriile nu sunt încă ale sale, iar Brown ar avea dreptul să întrebuințeze forța [dacă este necesar – n.tr.] pentru recuperarea bijuteriilor sale de la Green. Bineînțeles că de cele mai multe ori, deoarece confiscările statului se petrec sub forma impozitării, ele se amestecă într-un recipient comun și este imposibil să se indice proprietarii individuali ai proprietăților specifice. Cine este, de exemplu, proprietarul de drept al unui baraj TVA (Tennessee Valley Authority), sau al unei clădiri a oficiilor poștale? În cazurile acestea, care sunt majoritare, furtul sau „aproprierea originară” de la stat de către Green ar fi, prin urmare, un act legitim și nu un delict – și i-ar conferi lui Green un titlu legitim de proprietate.
Minciuna față de stat, așadar, devine și ea a fortiori moralmente legitimă. După cum nimeni nu este moralmente obligat să-i spună adevărul unui tâlhar, când acesta întreabă unde sunt obiectele de valoare din casă, tot astfel nimeni nu poate fi moralmente obligat să spună adevărul când i se pun întrebări similare de către stat, de exemplu atunci când trebuie să completeze declarații de venituri impozabile. [184]
Toate acestea nu înseamnă, bineînțeles, că trebuie să recomandăm sau să cerem insubordonare civică, neplata impozitelor, mințirea sau furtul de la stat, deoarece acestea pot fi prudențial neindicate, având în vedere aparatul de force majeure de care dispune statul. Dar spunem că aceste acțiuni sunt echitabile și moralmente licite. Relațiile cu statul se reduc, prin urmare, la considerații exclusiv prudențiale și pragmatice, din punctul de vedere al indivizilor particulari vizați. Ei trebuie să trateze statul ca pe un inamic care deține momentan o putere covârșitoare.
Numeroși liberali comit erori cu privire la relațiile specifice cu statul, chiar atunci când admit în general imoralitatea sau criminalitatea acțiunilor și a intervențiilor statale. Se pune de pildă problema sistării plăților, sau, mai general, a repudierii datoriilor guvernamentale. Numeroși liberali afirmă că statul este moralmente obligat să-și plătească datoriile și că, prin urmare, sistarea sau repudierea plăților trebuie evitate. Problema este că liberalii aceștia judecă prin analogie cu teza (întru totul corectă) că persoanele și instituțiile private trebuie să-și respecte contractele și să-și achite datoriile. Dar statul nu are bani ai săi, deci plata datoriilor sale înseamnă că se va recurge în continuare la constrângerea contribuabililor să-i plătească pe deținătorii de obligațiuni guvernamentale. O asemenea constrângere nu poate fi nicicând licită din perspectiva liberală. Într-adevăr, creșterea impozitelor nu înseamnă doar mai multă coerciție și mai multă agresiune îndreptate împotriva proprietății private, dar deținătorul aparent inocent de obligațiuni apare într-o lumină cu totul diferită dacă ne gândim că achiziționarea unei obligațiuni guvernamentale nu reprezintă altceva decât o investiție în prada ce urmează a fi realizată în viitor, pe calea furtului prin impozitare. În calitate de investitor activ în tâlhăria viitoare, deținătorul de obligațiuni apare, prin urmare, într-o lumină morală foarte diferită de cea considerată îndeobște evidentă.1
O altă problemă care trebuie privită într-o lumină diferită este aceea a ruperii contractelor cu statul. Am explicat mai sus teza nostră că, deoarece contractele a căror impunere cu forța este licită sunt de fapt transferuri de titluri și nu promisiuni, rezultă că într-o societate liberă demisia din armată ar fi legitimă, chiar și în condițiile semnării unui contract de înregimentare pe durată mai lungă. Dar indiferent ce teorie a contractelor adoptăm, pe o piață liberă asemenea considerații se aplică doar în cazul armatelor private, de pe piața liberă. Deoarece armatele statului reprezintă agresori criminali, atât din perspectiva acțiunilor pe care le întreprind, cât și din cea a mijloacelor lor de finanțare, părăsirea unei armate de stat ar fi moralmente licită oricând, indiferent de condițiile de înregimentare [chiar abstracție făcând de argumentul de mai sus – n.tr.]. Moralmente vorbind, individul are [185] dreptul de a proceda astfel, deși, din nou, dacă o asemenea acțiune este sau nu prudentă este o cu totul altă problemă.
Să analizăm din această perspectivă problema mituirii funcționarilor guvernamentali. Am văzut mai sus că într-o societate liberă, sau pe o piață liberă, cel care dă mită acționează legitim, iar cel ce comite fraudă împotriva cuiva (de exemplu împotriva patronului) este cel ce ia mită, ceea ce îl face pasibil de a fi acționat în judecată. Ce putem spune despre mituirea funcționarilor guvernamentali? În cazul acesta trebuie să distingem între mita „agresivă” și mita „defensivă”; prima trebuie considerată inacceptabilă și agresivă, în vreme ce a doua trebuie considerată acceptabilă și legitimă. Să considerăm o mită „agresivă” tipică: un lider mafiot mituiește funcționari ai poliției ca să-i îndepărteze pe furnizorii rivali de cazinouri dintr-o anumită regiune teritorială. În cazul acesta mafiotul acționează în colaborare cu statul în vederea eliminării coercitive a proprietarilor rivali de cazinouri. Mafiotul este, în cazul acesta, inițiatorul și complicele agresiunii guvernamentale împotriva rivalilor săi. O mită „defensivă”, pe de altă parte, are un statut moral complet diferit. Într-un astfel de caz, văzând de exemplu că jocurile de noroc și cazinourile dintr-o anumită regiune sunt interzise, Robinson mituiește poliția pentru ca să permită funcționarea cazinoului său – un răspuns perfect legitim la o situație nefericită.
În realitate, mita defensivă joacă o funcție socială importantă în întreaga lume. Într-adevăr, în multe țări afacerile nu s-ar putea desfășura deloc fără lubrifiantul mitei; existența mitei permite evitarea unor reglementări și prelevări strivitoare și distructive. Prin urmare, un „stat corupt” nu este în mod necesar un lucru rău; în comparație cu un „stat incoruptibil”, ai cărui funcționari impun legea cu mare severitate, „corupția” poate cel puțin permite o înflorire parțială a tranzacțiilor și a acțiunilor voluntare în societate. Bineînțeles că în niciunul din aceste cazuri nu sunt justificate reglementările și interdicțiile, sau existența funcționarilor înșiși care le impun pe acestea cu forța, deoarece nici ei, nici spolierile pe care le execută ei n-ar trebui să existe deloc.2 [186]
În anumite privințe, legislația și opinia publică existente recunosc existența unei distincții radicale între persoanele private și funcționarii de stat. Astfel, „dreptul la afaceri partriculare” sau dreptul de a păstra tăcerea ale unui individ privat nu se aplică și nici nu trebuie să se aplice la funcționarii guvernamentali, ale căror dosare și acțiuni trebuie să fie accesibile mijloacelor de informare și evaluării publice. Există două argumente democratice pentru negarea dreptului la afaceri particulare în cazul funcționarilor guvernamentali, care, deși nu sunt strict liberale, au o anumită valoare în contextul în care sunt formulate: anume (1) că într-o democrație publicul nu poate decide referitor la chestiunile de interes general și nu poate vota pentru funcționarii publici decât dacă este informat complet cu privire la operațiunile guvernamentale; și (2) că, deoarece contribuabilii achită nota de plată pentru guvern, ei ar trebui să aibă dreptul să știe ce face guvernul. Logica liberală ar mai adăuga că, deoarece statul este o organizație agresoare, orientată împotriva drepturilor și persoanelor cetățenilor săi, rezultă că dezvăluirea completă a tuturor operațiunilor funcționarilor publici reprezintă cel puțin un drept pe care victimele statului reușesc uneori să-l smulgă de la acesta și pe care îl pot uneori întrebuința pentru a rezista sau pentru a reduce puterea statală.
Un alt domeniu în care legislația distinge între cetățenii particulari și funcționarii publici este acela al legilor referitoare la calomnie. Am susținut mai sus că legile împotriva calomniei sunt ilegitime. Însă, chiar dacă asemenea legi există, este totuși important să distingem între calomnierea unui cetățean particular și calomnierea unui funcționar sau a unei instituții de stat. Până la finele veacului al XIX-lea am reușit să scăpăm, din fericire, de perversa acuzație de „calomnie sedițioasă” [incitatoare la rebeliune – n.tr.] din sistemul de common law, care fusese întrebuințată ca măciucă pentru reprimarea aproape tuturor criticilor îndreptate împotriva cârmuirii. În zilele noastre, legile care interzic calomnia au fost din fericire atenuate atunci când au fost puse în aplicare, nu doar în cazurile care vizau statul ca atare, ci și în acelea care priveau politicieni sau funcționari guvernamentali.
Numeroși anarhiști liberali susțin că este imoral să votăm sau să ne angrenăm în acțiuni politice, argumentul lor fiind că participând în felul acesta la activitatea statului, liberalul își întipărește pecetea sa morală pe însuși aparatul guvernamental. Însă o decizie morală trebuie să fie o decizie liberă, iar statul i-a situat pe oamenii din societate într-un mediu lipsit de libertate, [187] într-o atotcuprinzătoare matrice coercitivă. Din nefericire statul există, iar oamenii trebuie – în mod necesar – să înceapă remedierea situației pornind de la această matrice. După cum a arătat Lysander Spooner, într-un mediu de coerciție etatistă votul nu implică existența unui consimțământ voluntar. Într-adevăr, dacă statul ne permite să ne alegem periodic stăpânii, oricât de limitată ar fi această alegere, în nici un caz nu poate fi considerat imoral să ne folosim de această posibilitate limitată pentru a încerca să reducem puterea statală, sau să ne descotorosim de ea.3
Așadar statul nu este pur și simplu o parte a societății. De fapt, obiectivul principal al părții de față din acest volum este de a demonstra că statul nu este – așa cum le place să creadă celor mai mulți economiști utilitariști adepți ai pieței libere – o instituție socială legitimă care tinde să fie greoaie și ineficientă în mai toate activitățile pe care le efectuează. Dimpotrivă, statul este o instituție inerent ilegitimă, consacrată agresiunii organizate, crimei organizate și sistematizate împotriva persoanelor și a proprietăților supușilor săi. Departe de a fi necesar pentru societate, el este o instituție profund antisocială, care supraviețuiește parazitar, pe seama activităților productive ale cetățenilor săi privați. Moralmente, statul trebuie considerat ilegitim și în afara sistemului legal liberal obișnuit (așa cum a fost acesta schițat în partea a II-a de mai sus), care delimitează și asigură drepturile și proprietățile legitime ale cetățenilor particulari. Astfel, din perspectiva dreptății și a moralității, statul nu poate fi proprietarul nici unui fel de proprietate, nu poate pretinde nici un fel de ascultare, nu poate impune nici un fel de contracte încheiate cu el și – cu adevărat – nu poate nici măcar exista.
O apărare foarte răspândită a statului afirmă că omul este un „animal social”, că el trebuie să trăiască în societate și că individualiștii și liberalii cred în existența „indivizilor atomizați”, care nu sunt influențați de semenii lor și nu au nici o legătură cu aceștia. Dar nici un liberal n-a susținut vreodată că indivizii sunt atomi izolați; dimpotrivă, toți liberalii au recunoscut necesitatea și enormele avantaje ale vieții în societate și ale participării la diviziunea socială a muncii. Marele non sequitur de care se fac vinovați apărătorii statului, inclusiv filosofii aristotelicieni și tomiști clasici, este că sar de la necesitatea societății la necesitatea statului4. După cum am arătat, statul este, dimpotrivă, un instrument antisocial, care mutilează schimburile interpersonale voluntare, creativitatea individuală și diviziunea muncii. „Societatea” este o etichetă comodă pentru a desemna relațiile interpersonale voluntare ale indivizilor, în desfășurarea schimburilor pașnice și pe piață. Putem indica aici pătrunzătoarea distincție efectuată de Albert Jay Nock, între „puterea socială” – fructele schimburilor interpersonale voluntare [188] din cuprinsul economiei și al civilizației – și „puterea statală”, care constă în imixtiunea coercitivă pentru exploatarea acestor fructe. În această lumină, Nock a arătat că istoria omenirii este, în esență, o cursă între puterea statală și puterea socială, între fructele benefice ale producției și creativității pașnice și voluntare, pe de o parte – și năpasta mutilantă și parazitară a puterii statale, care împilează procesul social voluntar și productiv.5 Toate serviciile despre care se consideră îndeobște că necesită existența statului, de la baterea de monedă până la protecția polițienească și dezvoltarea legii în vederea apărării drepturilor personale și de proprietate, pot fi și au fost furnizate cu mult mai eficient – și cu siguranță mai moral – de persoane private. Statul nu este sub nici o formă o necesitate a naturii umane, ci dimpotrivă.
1 Referitor la repudierea datoriilor guvernamentale a se vedea Frank Chodorov, „Don’t Buy Government Bonds”, în Out of Step, New York, Devin-Adair, 1962, pp. 170-77; și Murray N. Rothbard, Man, Economy and State, Princeton, N.J., D. Van Nostrand, 1962, vol. 2, pp. 881-83.
2 Există dovezi concludente că economia sovietică nu funcționează decât datorită ubicuității mitei, cunoscută și sub numele de „blat”; Margaret Miller o numește „sistemul fantomă al inițiativei private din cadrul ‘economiei’ planificate”. Margaret Miller, „Markets in Russia”, în M. Miller, T. Piotrowicz, L. Sirc și H. Smith, Communist Economy Under Change, Londra, Institute for Economic Affairs, 1963, pp. 23-30.
H.L. Mencken relatează o fermecătoare și instructivă istorioară apropo de contrastul dintre „corupție” și „reformă”:
„El [tatăl lui Mencken] credea că în regim democratic corupția este inevitabilă și chiar susținea, din proprie experiență, că ea aduce anumite avantaje. Una dintre anecdotele sale favorite se referea la un mare semn indicator, care se balansa agățat la intrarea locului în care își desfășura el afacerile, pe Paca Street. În 1885, când s-a construit clădirea, el pur și simplu a atârnat semnul afară, a trimis după consilierul orășenesc al districtului și i-a dat 20 de dolari. Aceasta pentru a evita definitiv și pentru totdeauna toate taxele de autorizație și de franciză, plata dependințelor și orice alte asemenea costuri și impozite. Consilierul orășenesc a băgat banii în buzunar și în schimb era ținut să stăvilească orice polițiști, inspectori de urbanism, sau alți funcționari care aveau vreun drept legal să se pronunțe în chestiunea indicatorului, sau care încercau să-și bage nasul din interes particular. Fiind un om onorabil în felul său, consilierul s-a ținut de cuvânt și semnul a pendulat și a scârțâit în bătaia vântului vreme de zece ani. Numai că în 1895 orașul Baltimore a fost victima unui val reformist, consilierul și-a pierdut poziția în alegeri, iar idealiștii de la primărie au trimis vorbă că o autorizație de menținere a semnului va costa 62,75$ pe an. A doua zi firma a fost dată jos. În ochii tatălui meu, aceasta a fost dovada peremptorie a faptului că reforma nu era, în esență, decât o conspirație a șarlatanilor ahtiați să mulgă banii contribuabililor.” H.L. Mencken, Happy Days: 1880-1892, New York: Alfred Knopf, 1947, pp. 251-52.
3 Pentru mai multe detalii despre strategia adecvată a libertății, cf. pp. 257-74, mai jos.
4 A se vedea Murray N. Rothbard, Power and Market, ed. a doua, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, p. 237.
5 A se vedea Albert Jay Nock, Our Enemy, The State, New York, Free Life Editions, 1973, pp. 3ff.
