Un boicot este o tentativă de a-i convinge pe alți oameni să nu aibă nimic de-a face cu o anumită persoană sau firmă particulară – fie pe plan social, fie în sensul de a nu achiziționa produsele firmei. Din punct de vedere moral, boicotul poate fi întrebuințat în scopuri absurde, reprobabile, onorabile, sau neutre. De pildă, el poate fi utilizat pentru a încerca să-i convingem pe oameni să nu cumpere struguri produși de nesindicaliști, sau să nu cumpere struguri produși de sindicaliști. Din punctul nostru de vedere, elementul important în legătură cu boicotul este că el este pur voluntar, o încercare de persuasiune și, de aceea, că el reprezintă un instrument de acțiune perfect legal și licit. Din nou, ca și în cazul pamfletului calomniator, un boicot poate foarte bine să diminueze clientela firmei și, prin aceasta, să reducă valoarea deținerilor sale; dar o asemenea acțiune este, cu toate acestea, un mod perfect legitim de exercitare a libertății de expresie și a drepturilor de proprietate. Dacă ne place sau nu un anumit boicot particular va depinde de valorile noastre morale și de atitudinea noastră față de țelul sau activitățile sale concrete. Dar acțiunea de boicotare este legitimă per se. Dacă un anumit boicot ni se pare moralmente reprobabil, atunci cei care sunt de această părere au dreptul de a organiza un contra-boicot, în vederea convingerii clienților să adopte o altă poziție, sau să-i boicoteze pe boicotatori. Toate acestea fac parte din procesul răspândirii de informații și de opinii, în cadrul furnizat de drepturile de proprietate privată.
Mai mult, boicoturile „secundare” sunt și ele legitime, în ciuda actualei lor proscrieri, de către actuala noastră legislație a muncii. Într-un boicot secundar, sindicatele încearcă să-i convingă pe consumatori să nu cumpere de la firmele care fac afaceri cu firmele nesindicalizate (țintele boicotului inițial). Din nou, într-o societate liberă ele ar trebui să aibă dreptul să încerce o asemenea acțiune de convingere, exact așa cum oponenții lor ar avea dreptul să replice cu un boicot de sens opus. În același fel, Liga Pentru Decență are dreptul să organizeze boicoturi ale filmelor pornografice, după cum forțele de sens opus ar avea dreptul să organizeze un boicot al participanților la boicotul Ligii.
Un interes deosebit, în legătură cu boicotul, îl prezintă faptul că el constituie un mecanism ce poate fi întrebuințat de persoanele care doresc să întreprindă ceva împotriva celor care se angajează în activități considerate licite, dar pe care ei le consideră imorale. Astfel, în vreme ce firmele nesindicalizate, pornografia, pamfletele calomniatoare și altele ar fi legale într-o societate liberă*, dreptul celor care găsesc că asemenea activități sunt moralmente respingătoare de a organiza boicoturi împotriva celor care le practică ar fi la fel de legal. Într-o societate liberală, ar fi legale toate acțiunile care nu încalcă drepturi de proprietate (proprietatea de sine sau obiectele materiale ale altora) – printre acestea se numără și boicoturile îndreptate împotriva acestor activități, precum și contra-boicoturile, îndreptate împotriva boicotatorilor. Așadar coerciția nu este [132] singura acțiune ce poate fi întreprinsă împotriva persoanelor și activităților pe care unii le consideră imorale; mai axistă și acțiuni voluntare și persuasive, așa ca boicotul.
O întrebare cu mult mai complexă este dacă pichetarea, ca formă de promoție a unui boicot, ar fi legitimă într-o societate liberă. Evident că pichetarea în masă, care ar bloca intrarea sau ieșirea dintr-o clădire, ar fi o infracțiune și o încălcare a drepturilor de proprietate – după cum ar fi și grevele în care se stă jos sau se rămâne înăuntrul unei clădiri, în măsura în care ar ocupa cu forța proprietatea altora. Tot invaziv este și tipul de pichetare în care demonstranții i-ar amenința pe oamenii care ar trece de linia pichetului – un caz inambiguu de intimidare prin amenințare cu forța. Dar chiar și „pichetarea pașnică” este o chestiune complexă, deoarece și în acest caz este implicată utilizarea străzitor guvernamentale. Așadar, ca și în cazul adunărilor sau al demonstrațiilor de stradă în general, statul nu poate lua decizii non-arbitrare referitoare la dreptul plătitorilor de impozite [deci și al potențialilor lor invitați, cum ar fi imigranții, care nu plătesc impozite – n.tr.], de a utiliza străzile guvernamentale pentru a demonstra în favoarea cauzei lor, respectiv la dreptul proprietarilor de imobile, sau al șoferilor auto, care doresc și ei să utilizeze străzile. Este, din nou, imposibil pentru stat să ia o decizie în așa fel încât să elimine conflictele și să vegheze la respectarea drepturilor într-o manieră lipsită de echivoc. Dacă, pe de altă parte, strada din fața clădirii pichetate ar fi în proprietate privată, atunci proprietarii ei ar avea dreptul absolut să decidă, în orice fel ar considera ei de cuviință, dacă pichetatorii pot utiliza strada.1
Similar, anumite mecanisme utilizate de patroni, cum ar fi listele negre – o formă de boicot – ar fi legale într-o societate liberă. Înainte de așa-numitul Norris-LaGuardia Act, din 1931, patronii aveau posibilitatea legală să concedieze pe organizatorii de sindicate dintre angajații lor și să facă să circule liste negre cu asemenea persoane, printre ceilalți patroni. De asemenea, [într-o societate liberă] ar fi legale și așa-numitele „yellow-dog contracts” – un alt mecanism interzis prin Norris-LaGuardia Act. În condițiile unui astfel de contract, angajatul și patronul cad de acord ca, dacă cel dintâi s-ar alătura unui sindicat, patronul să-l poată concedia pe loc.
* N.tr.: Pentru cazul când asemenea activități ar implica utilizarea străzilor guvernamentale sau publice, a se vedea însă discuția de mai jos, referitoare la „pichetare” și cea despre „dreptul la liberă exprimare” din cap. 16.
1 A se vedea Murray N. Rothbard, For a New Liberty, ed. rev. , New York, Macmillan, 1978, pp. 96-97.
