În general, socialiștii doresc să păstreze conceptul de „drepturi” pentru anumite drepturi „ale omului”, cum ar fi libertatea de exprimare, negând, totodată, conceptul de proprietate privată.1 Totuși, adevărul este diametral opus, iar conceptul de „drepturi” nu are sens decât când este vorba despre drepturi de proprietate. Într-adevăr, nu numai că nu există drepturi ale omului care nu sunt și drepturi de proprietate, dar cele dintâi își pierd caracterul absolut și claritatea, devenind confuze și vulnerabile, atunci când nu sunt fundamentate pe drepturile de proprietate.
În primul rând, există două sensuri în care [se poate spune că] drepturile de proprietate sunt identice cu drepturile omului: unul ține de faptul că proprietatea le poate aparține doar oamenilor, astfel încât drepturile acestora de proprietate sunt drepturi care aparțin ființelor umane; al doilea se referă la faptul că dreptul cuiva de proprietate asupra propriului său corp, libertatea sa personală, este atât un drept de proprietate asupra persoanei proprii, cât și un „drept al omului”. Dar lucrul cel mai important pentru discuția noastră este că drepturile omului, atunci când nu exprimă drepturi de proprietate, se dovedesc a fi vagi și contradictorii, prilejuind slăbirea lor de către socialiști, în numele „politicilor publice”, sau al „binelui comun”.
După cum am scris într-o altă carte, „[s]ă analizăm, de pildă, „dreptul omului” la liberă exprimare. Libertatea de exprimare se presupune că înseamnă dreptul fiecăruia de a spune ceea ce dorește. Dar întrebarea trecută cu vederea este: Unde? Unde are omul acest drept? Cu siguranță că nu îl are pe o proprietate pe care o încalcă. Pe scurt, el se bucură de acest drept fie pe propria lui proprietate, fie pe cea a cuiva care a consimțit să-i permită accesul pe proprietatea sa, fie pentru a-i oferi un cadou, fie printr-un contract de închiriere. De fapt, așadar, nu există nimic de felul unui „drept” separat la „liberă exprimare”; nu există decât dreptul de proprietate al omului: dreptul de a face ceea ce dorește cu sine însuși, sau de a face înțelegeri voluntare cu alți deținători de proprietate.2
Pe scurt, omul nu are un „drept la liberă exprimare”; el are însă dreptul de a închiria o sală și de a li se adresa oamenilor care intră înăuntru. El nu are un „drept la libertatea presei”; ceea ce are însă este dreptul de a scrie, sau de a publica un pamflet și de [114] a vinde pamfletul celor care sunt dispuși să îl cumpere (sau să-l distribuie gratuit celor ce sunt dispuși să-l accepte). Astfel, ceea ce are el, în fiecare dintre aceste cazuri, sunt anumite drepturi de proprietate, printre care se numără și dreptul la liberă contractare și libertatea de a face transferuri, care constituie o parte integrantă a acestor drepturi de proprietate. Nu există nici un „drept” suplimentar la „liberă exprimare”, sau la libertatea presei, dincolo de drepturile de proprietate de care se bucură oricine, în orice caz particular dat.
Mai mult, formularea analizei în limbajul „dreptului la liberă exprimare”, în loc de cel al drepturilor de proprietate, duce la confuzii și la slăbirea însuși conceptului de drepturi. Cel mai notoriu exemplu este afirmația judecătorului Holmes, de la Curtea Supremă a SUA, conform căreia nimeni nu are dreptul să strige „foc” fără să existe nici un foc, într-o sală înghesuită de teatru și, prin urmare, dreptul la liberă exprimare nu poate fi absolut, ci trebuie slăbit și temperat, prin considerații de „politici publice”3 Cu toate acestea, dacă analizăm problema în termeni de drepturi de proprietate, vom vedea că nu este necesară nici o slăbire a caracterului absolut al drepturilor.4
Într-adevăr, din punct de vedere logic, cel care țipă poate fi fie un client, fie proprietarul teatrului. Dacă este vorba despre proprietarul teatrului, el încalcă dreptul de proprietate al clienților, de a vedea liniștiți spectacolul, pentru care le-a luat în prealabil banii. Dacă este vorba despre un alt client, el încalcă atât dreptul de proprietate al celorlalți clienți de a viziona spectacolul, cât și pe cel al proprietarului, deoarece nu respectă condițiile de acces în sală. Într-adevăr, printre aceste condiții se numără cu siguranță și aceea de a nu încălca proprietatea patronului, prin perturbarea spectacolului pe care îl oferă acesta. Pentru ambele motive, el poate fi urmărit în justiție, sub acuzația de încălcare a drepturilor de proprietate; astfel, atunci când ne concentrăm asupra drepturilor de proprietate implicate, constatăm că exemplul lui Holmes nu demonstrează nici o nevoie de legi care să slăbească natura absolută a drepturilor.
Într-adevăr, judecătorul de la Curtea Supremă Hugo Black, un binecunoscut „absolutist” în privința dreptului la „liberă exprimare”, a arătat limpede, într-o critică tranșantă a argumentației lui Holmes, bazate pe situația când cineva strigă foc într-un teatru aglomerat, că pledoaria sa pentru liberă exprimare era întemeiată pe drepturile la proprietate privată. Iată ce spune Black:
[115] „Aseară am fost cu tine la teatru. Cred că dacă și tu și eu ne-am fi ridicat în picioare și ne-am fi învârtit în jurul sălii, indiferent dacă am fi spus sau nu ceva, am fi fost arestați. Nimeni n-a afirmat vreodată că primul amendament (din Constituția SUA) le dă oamenilor dreptul se ducă oriunde doresc și să spună orice doresc. Cumpărând biletele de teatru, spectatorii nu au cumpărat posibilitatea de a ține un discurs acolo. Avem un sistem al proprietății în această țară, care este și el protejat de Constituție. Avem un sistem al proprietății, ceea ce înseamnă că omul nu are dreptul să facă tot ce dorește, oriunde dorește. De exemplu, eu m-aș simți cam prost dacă ar veni cineva în casa mea și mi-ar spune că are un drept constituțional să vină acolo, deoarece dorește să țină un discurs împotriva Curții Supreme. Înțeleg că oamenii au libertatea să țină discursuri împotriva Curții Supreme, dar nu doresc să aud acest discurs în casa mea.
Aforismul despre cineva care strigă „foc” într-un teatru înghesuit este remarcabil. Dar nu este necesar să strigi „foc” ca să fii arestat. Dacă cineva provoacă dezordine într-un teatru, el ajunge la pușcărie pentru că a strigat, nu pentru ceea ce a atrigat. Va fi închis nu pentru opiniile sale, ci pentru că nu avea nici o opinie pe care să dorească cineva să o audă acolo. Eu așa aș răspunde: nu pentru ceea ce a strigat, ci pentru că a strigat.”5
Cu câțiva ani în urmă, politologul francez Bertrand de Jouvenel a pledat și el, cu un argument similar, pentru slăbirea drepturilor la liberă exprimare și la liberă asociere. El invoca așa numita „problemă a președintelui”: problema alocării timpului și a spațiului într-o sală de întruniri, sau într-un ziar, sau la un microfon, unde scriitorii sau vorbitorii consideră că au un „drept” la liberă exprimare, în virtutea căruia pot revendica accesul la aceste resurse.6 Ceea ce a trecut cu vederea de Jouvenel a fost soluția noastră la „problema președintelui”: reformularea conceptului de drepturi în limbajul proprietății private, mai degrabă decât în acela al libertății de exprimare, sau de asociere.
În primul rând, se poate observa că în fiecare dintre exemplele lui de Jouvenel – o persoană care participă la o întrunire, o persoană care scrie pentru o rubrică de scrisori a unui ziar și o persoană care solicită timp de emisie la radio – timpul și spațiul oferite din stocul limitat existent sunt gratuite, adică solicitanții nu suportă un cost. Ne [116] aflăm în mijlocul problemei pe care știința economică o numește „problema raționalizării”. Trebuie alocată o resursă valoroasă, limitată: aici este vorba de timp pe un podium, timp în fața microfonului, sau de spațiu într-un ziar. Dar, deoarece utilizarea resursei este gratuită (nu se achită un cost de către beneficiar), cererea de obținere a acestui timp, sau spațiu, va depăși, inevitabil, oferta, astfel încât se va manifesta, inevitabil, o lipsă. Așa cum se întâmplă în toate cazurile de lipsuri și cozi determinate de prețuri prea scăzute, sau inexistente, solicitanții nesatisfăcuți rămân cu un sentiment de frustrare și cu resentimente, datorită neobținerii resursei pe care cred ei că o merită.
O resursă limitată, dacă nu este alocată prin mecanismul prețurilor, trebuie să fie alocată pe altă cale de către proprietarul ei. Trebuie să observăm că în exemplele lui de Jouvenel alocarea s-ar putea face prin mecanismul prețurilor, dacă proprietarul ar dori acest lucru. Președintele unei adunări ar putea scoate la licitație locurile limitate de pe podium, oferindu-le celor mai intenși licitatori. Radioproducătorul ar putea proceda similar cu cei care doresc să intervină în emisiunea sa. (Într-adevăr, acesta este modul în care procedează producătorii, atunci când vând timp de emisie către diverși sponsori particulari.) Dacă s-ar proceda astfel, n-ar mai exista lipsuri, nici resentimete provocate de promisiuni („acces egal” al publicului la rubrica din ziar, pe podium, sau la microfon) care sunt încălcate.
Dar, dincolo de chestiunea prețurilor, există o problemă mai serioasă care intervine. Într-adevăr, indiferent dacă alocarea se face pe bază de prețuri sau după alt criteriu, resursa trebuie întotdeauna să fie alocată de către proprietarul ei. Proprietarul stației radio (sau reprezentatul său) vinde, sau donează timp de emisie, conform unei proceduri stabilite de el; proprietarul ziarului, sau reprezentantul său, alocă spațiul de tipar într-un mod stabilit de el; „proprietarul” adunării și președintele acesteia, în calitate de reprezentat desemnat al său, alocă spațiul de pe podium într-un fel stabilit de el.
Faptul că proprietatea este criteriul ultim de alocare ne furnizează soluția bazată pe proprietate la „problema președintelui”, formulată de de Jouvenel. Într-adevăr, cel care adresează o scrisoare unui ziar nu este proprietarul ziarului; prin urmare, el nu are nici un drept la spațiul din ziar; el nu are decât o cerere de spațiu, o cerere pe care proprietarul ziarului are dreptul absolut să o accepte sau să o respingă. Omul care cere să vorbească într-o adunare nu are nici un drept să vorbească; el nu are decât o cerere, pe care proprietarul, sau reprezentantul proprietarului, președintele, trebuie să o accepte sau să o respingă. Soluția este de a reformula „dreptul la liberă exprimare”, sau „întrunire”; în loc de a întrebuința noțiunea vagă și, după cum demonstrează de Jouvenel, inaplicabilă, referitoare la un fel de drept egal la spațiu sau la timp, ar trebui să ne concentrăm pe dreptul la proprietate privată. „Dreptul la liberă exprimare” nu devine valid, aplicabil și absolut decât atunci când este înțeles ca o subdiviziune a dreptului la proprietate.
Lucrul acesta poate fi văzut pornind de la așa-zisul „drept de a capta atenția” (right to buttonhole) al lui de Jouvenel. De Jouvenel afirmă că „există o accepțiune a dreptului la liberă exprimare în care acesta [117] poate fi exercitat de toată lumea; este vorba de dreptul de a capta atenția”, de a încerca să-i convingi pe oamenii pe care-i întâlnești, pe cale verbală, iar apoi de a-i aduna pe cei interesați într-o sală și de a alcătui, astfel, o „congregație” proprie. Aici de Jouvenel se apropie de soluția corectă, fără a o atinge [însă] efectiv. Într-adevăr, ceea ce spune el de fapt este că „dreptul la liberă exprimare” nu este valabil și aplicabil decât atunci când este luat în sensul de drept de a le vorbi oamenilor, de a încerca să-i convingi, de a închiria o sală pentru a le vorbi celor care doresc să participe le o întrunire, etc. Dar această accepțiune a dreptului la liberă exprimare constituie, de fapt, o parte din dreptul fiecărei persoane la poprietatea pe care o deține. (Presupunând, bineînțeles, că ne amintim de dreptul celorlalte persoane de a nu fi ținute de guler ca să ne asculte, dacă nu doresc acest lucru, adică de dreptul lor de a nu ne asculta.) Într-adevăr, dreptul de proprietate include dreptul proprietarului de a dispune de proprietatea sa, de a încheia contracte prin înțelegere mutuală și de a face schimburi cu deținătorii altor proprietăți. Așa numitul „buttonholer” (captator al atenției) al lui de Jouvenel, care închiriază o sală și se adresează congregației sale, își exercită nu un vag drept la liberă exprimare, ci o parte a dreptului său general la proprietate privată. De Jouvenel aproape că recunoaște lucrul acesta, atunci când discută situația a doi oameni, „Primus” și „Secundus”:
„Primus…a reușit să-și alcătuiască, prin mari străduințe și eforturi, propria sa congregație. Un nou venit, Secundus, apare în sală și pretinde dreptul de a se adresa congregației, pe temeiul dreptului său la liberă exprimare. Oare trebuie Primus să-i cedeze microfonul? Nu cred. El îi poate răspunde lui Secundus: „Eu am adunat această congregație. Mergi și tu și fă asemenea.”
Are perfectă dreptate. Pe scurt, Primus este proprietarul adunării; el a închiriat sala, a chemat oamenii la întrunire și a stabilit condițiile ei de desfășurare; iar cei cărora nu le plac aceste condiții sunt liberi să nu participe, sau să plece. Primus deține un drept de proprietate asupra întrunirii, care îi permite să vorbească după plac; Secundus nu deține nici un drept de proprietate, deci nu are nici un drept de a vorbi la întrunire.
În general, acele cazuri care par să facă necesară o slăbire a drepturilor sunt cele în care apartenența proprietății nu este precis definită: pe scurt, în care drepturile de proprietate sunt neclarificate. Multe probleme de așa-zisă „liberă exprimare” survin, de exemplu, pe străzile aflate în propietatea statului: de exemplu, trebuie statul să autorizeze mitingurile politice care, după cum spun autoritățile, tulbură traficul rutier, sau murdăresc străzile cu manifeste? Dar toate problemele de felul acesta, care în aparență necesită ca „libertatea de exprimare” să fie mai puțin absolută, nu constituie de fapt probleme decât datorită nedefinirii corespunzătoare a drepturilor de proprietate. Într-adevăr, străzile se află, în general, în posesia statului; statul este președintele adunării pe străzile acestea. Așadar statul, ca orice alt deținător de proprietate, se confruntă cu problema modalităților de alocare a resurselor limitate. Să admitem că un miting politic pe străzi va bloca, efectiv, traficul rutier; în acest caz, decizia autorităților [118] nu privește atât dreptul la liberă exprimare, cât alocarea spațiului stradal de către deținătorul său.
Să observăm că problema nici nu s-ar pune, dacă străzile s-ar afla în proprietatea unor persoane și firme private – așa cum ar fi toate, într-o societate liberală; într-adevăr, străzile, ca orice altă proprietate privată, ar putea fi închiriate sau donate altor persoane sau grupuri private, în scopul organizării unor întruniri. Într-o societate pe deplin liberală, o persoană n-ar avea cu nimic mai mult „dreptul” de a utiliza strada altcuiva, decât „dreptul” de a ocupa sala de întruniri a altcuiva; în ambele cazuri, singurul drept ar fi dreptul fiecărui om de a-și utiliza banii pentru a închiria resursa dorită, dacă proprietarul ei dorește să o închirieze. Bineînțeles că, atâta vreme cât străzile continuă să rămână în proprietatea statului, problemele și conflictele rămân insolubile; într-adevăr, proprietatea statală asupra străzilor înseamnă că toate drepturile de proprietate ale oamenilor, inclusiv dreptul la exprimare, la întrunire, la distribuirea de manifeste, etc., vor fi obstrucționate și îngrădite de necestitatea atotprezentă de a traversa și de a utiliza străzile aflate în posesia statului, pe care guvernele pot decide să le blocheze și să le restricționeze oricum doresc. Dacă guvernul autorizează mitingul stradal, el va restricționa traficul; dacă interzice mitingul datorită traficului stradal, atunci restricționează liberul acces la străzile guvernamentale. În orice caz și oricum ar opta, „drepturile” unora dintre contribuabili trebuie să fie îngrădite.
Cealaltă împrejurare în care drepturile și apartenența drepturilor de proprietate sunt necorespunzător definite și, prin urmare, în care conflictele sunt insolubile, este cea a adunărilor guvernamentale (și a „președinților” lor.) Într-adevăr, după cum am arătat, dacă un om sau un grup închiriază o sală și numesc un președinte al adunării, apartenența proprietății este clară și Primus are toate drepturile asupra întrunirii. Dar care este situația întrunirilor guvernamentale? Cine este proprietarul lor? Nimeni nu poate ști cu adevărat și, de aceea, nu există nici un mod satisfăcător, non-arbitrar, de a decide cine va vorbi și cine nu, sau ce se va decide și ce nu. Este adevărat că adunarea guvernamentală se formează conform propriilor ei reguli, dar ce se poate spune dacă regulile respective nu sunt pe placul unei mari părți dintre cetățeni? Nu există nici o cale satisfăcătoare de a rezolva această problemă, doerece nu există nici o apartenență clară a proprietății despre care este vorba. Altfel spus, în cazul unui ziar sau al unui program radio, este limpede că expeditorul scrisorii, sau potențialul participant la emisiune, este solicitantul, iar proprietarul este editorul sau producătorul, care ia decizia. Dar în cazul adunării guvernamentale nu știm cine poate fi proprietarul. Omul care solicită să vorbească la un consiliu orășenesc pretinde că este proprietarul unei părți, deși nu și-a stabilit niciun fel de drepturi de proprietate printr-o achiziție, o moștenire, sau o descoperire, așa cum au făcut toți ceilalți deținători de proprietate.
Pentru a reveni la străzi, există și alte probleme încurcate, care ar fi rapid lămurite într-o societate liberală, în care toată proprietatea ar fi privată [119] și inambiguu deținută de proprietarii ei. În lumea contemporană, de exemplu, există un conflict permanent între „dreptul” contribuabililor de a avea acces la străzile deținute de stat, pe de o parte – și dorința locuitorilor unui anumit cartier de a se elibera de persoanele a căror adunare pe străzi o consideră „indezirabilă”. În orașul New York, de pildă, se exercită în prezent presiuni isterice, de către locuitorii anumitor cartiere, pentru a împiedica deschiderea de magazine alimentare McDonald’s în regiunile respective – și adesea au reușit să întrebuințeze puterea statală pentru a împiedica deschiderea acestor restaurante. Bineînțeles că acestea constituie încălcări evidente ale dreptului firmei McDonald’s de a utiliza proprietatea pe care a achiziționat-o. Dar locuitorii au și ei motivele lor: mizeria și elementele „indezirabile”, care sunt „atrase” și se adună în fața magazinelor alimentare McDonald’s, pe stăzi. Cu alte cuvinte, nemulțumirea locatarilor nu privește atât drepturile de proprietate ale firmei McDonald’s, cât ceea ce consideră ei că reprezintă o „rea” întrebuințare a străzilor publice. Pe scurt, ei se plâng de „dreptul omului” de care se bucură anumiți cetățeni, de a se plimba în voie pe străzile guvernamentale. Numai că, în calitate de contribuabili și cetățeni, acești „indezirabili” au, fără doar și poate, „dreptul” de a se plimba pe străzi și desigur că s-ar putea aduna în același loc – dacă ar dori acest lucru – chiar și fără atracția magazinului McDonald’s. Într-o societate liberală, pe de altă parte, în care toate străzile ar fi în proprietate privată, întregul conflict ar fi soluționat fără a încălca drepturile de proprietate ale nimănui: într-adevăr, în acest caz proprietarii străzilor ar avea dreptul de a decide cine va avea acces la aceste străzi și ei ar putea exclude „indezirabilii”, dacă ar dori să facă acest lucru.
Bineînțeles că acei proprietari de străzi care ar opta pentru excluderea indezirabililor ar avea de plătit un preț – atât costul propriu-zis al impunerii deciziei de excludere cât și pierderile pecuniare ale comercianților de pe străzile lor și scăderea fluxului de vizitatori la domiciliile riveranilor.* Cu siguranță că într-o societate liberă s-ar naște o diversitate de opțiuni de limitare a accesului, cu anumite străzi (și, prin urmare, cartiere) deschise tuturor și altele cu diferite grade de restricționare a accesului.
Similar, proprietatea privată asupra tuturor străzilor ar rezolva problema „dreptului omului” la liberă imigrare. Este sigur că actualele bariere împotriva imigrării îngrădesc nu atât un „drept al omului” la imigrare, cât un drept al deținătorilor de proprietate de a-și închiria sau vinde proprietatea către imigranți** Nu poate exista nici un drept al omului la imigrare. Într-adevăr, a cui proprietate are un nou venit dreptul să o încalce? Pe scurt, dacă „Primus” dorește să migreze acum dintr-o altă țară spre Statele Unite, nu putem spune că el are dreptul absolut de imigrare în acest ținut, deoarece cum rămâne cu acei deținători de proprietate care nu îl doresc pe proprietatea lor? Pe de altă parte, ar putea exista – și fără îndoială există, alți deținători de proprietate care s-ar grăbi să profite de posibilitatea de a închiria, sau de a vinde [120] o proprietate către Primus, iar actualele legi încalcă, drepturile lor de proprietate, împiedicându-i să facă acest lucru.
Societatea liberală ar soluționa întreaga „problemă a imigrării” în cadrul matricei drepturilor absolute de proprietate. Într-adevăr, oamenii nu au dreptul de a se deplasa decât pe acele proprietăți și pământuri pe care le pot închiria sau cumpăra de la proprietarii lor. Într-o sociatate liberă, ei ar avea, în primul rând, dreptul de a călători numai pe acele străzi pe care proprietarii ar fi dispuși să-i primească, pentru ca apoi să închirieze sau să cumpere case de la proprietarii de case dispuși să facă aceste tranzacții. Exact ca și în cazul traficului stradal cotidian, cu siguranță că s-ar naște o diversitate de opțiuni,variabile în timp, privind condițiile de acces ale imigranților.
1 Un exemplu deosebit de grăitor și auto-contradictoriu îl oferă profesorul Peter Singer, care propune explicit păstrarea conceptului de drepturi când este vorba de libertatea personală și trecerea la utilitarism atunci când este vorba despre economie și despre sfera proprietății private. Peter Singer, „The Right to be Rich or Poor”, New York Review of Books, 6 martie, 1975.
2 Murray N. Rothbard, Power and Market, ed a 2-a, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, pp. 238-39.
3 Referitor la dictonul lui Holmes a se vedea Murray N. Rothbard, For a New Liberty, ed. revăzută, New York, MacMillan, 1978, pp. 43-48; și Rothbard, Power and Market, pp. 239-40. Pentru o critică devastatoare a reputației nemeritate de promotor a libertății civile a lui Holmes, a se vedea H.L. Mencken, A Mencken Chrestomathy, New York, Alfred A. Knopf, 1947, pp. 258-64.
4 Mai mult, ideea că strigătul de „foc” cauzează panică este deterministă și reprezintă o versiune diferită a erorii asociate cu argumentul „incitării la revoltă”, menționat mai sus. Oamenilor din incinta teatrului le revine sarcina de a evalua informația pe care o primesc. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, de ce n-ar constitui o infracțiune și avertizarea corectă a oamenilor, de existența unui incendiu efectiv, deoarece și aceasta ar putea stimula o panică? Perturbarea asociată unui fals avertisment de incendiu nu poate constitui un prilej de urmărire în justiție, decât ca o încălcare a drepturilor de proprietate, în maniera explicitată în continuare, în text. Îi sunt îndatorat dr. David Gordon pentru această observație.
5 Irving Dillard, ed. One Man’s Stand for Freedom, New York, Alfred A. Knopf, 1963, pp. 789-91.
6 Bertrand de Jouvenel, „The Chairman’s Problem”, American Political Science Reeview, June, 1961, pp. 305-32; Esențialul prezentei critici făcute lui de Jouvenel a apărut în italiană, în Murray N. Rothbard, „Bertrand de Jouvenel e i diritti di proprieta”, Biblioteca della Liberta, no. 2, 1966, pp. 41-45.
* N.tr.: Pe de altă parte, excluderea anumitor categorii de persoane, de pildă a celor asociate cu riscuri deosebite de hoții, spargeri și tulburări ale ordinii, s-ar putea dovedi profitabilă, după cum sugerează cotidian comercianții prosperi care exclud anumite categorii de vizitatori la intrarea pe proprietatea lor. A se vedea online și H.-H. Hoppe, „Producția privată de apărare”.
** N.tr.: dar și de a-i exclude pe indezirabili, cf. discuției de mai sus.
