Puține1 aspecte ale teoriei politice liberale se găsesc într-o stare mai puțin satisfăcătoare decât teoria pedepselor.2 De regulă, liberalii s-au mulțumit să afirme sau să dezvolte axioma conform căreia nimeni nu poate agresa împotriva persoanei sau a proprietății altcuiva; problema sancțiunilor care pot fi impuse împotriva unui asemenea invadator abia dacă a fost atinsă. Noi am susținut ideea că delincventul își pierde drepturile în măsura în care îl lipsește pe alt om de drepturile sale: teoria “proporționalității”. Trebuie, acum, să cercetăm mai amănunțit implicațiile pe care le poate avea o asmenea teorie, a proporționalității pedepselor.
În primul rând, ar trebui să fie limpede că principiul proporționalității stabilește un maximum, mai degrabă decât o obligativitate, în ce privește pedepsirea delincventului. În societatea liberală există, după cum am văzut, doar două părți într-o dispută sau în cazul unei acțiuni legale: victima, sau reclamantul și presupusul delincvent, sau acuzatul. Reclamantul este cel care formulează plângerea la tribunal, împotriva răufăcătorului. Într-o lume liberală, n-ar exista delicte împotriva unei vag definite “societăți” și, prin urmare, nici vreo asemenea persoană ca “procurorul de district”, care hotărăște care va fi acuzația și apoi formulează acuzațiile respective împotriva presupusului delincvent. Regula proporționalității ne spune cât de mari sunt pedepsele pe care le poate pretinde un reclamant, de la un răufăcător condamnat – și nimic mai mult; ea fixează o limită maximală pentru pedepsele ce pot fi aplicate fără ca cel care le aplică să devină el însuși un agresor criminal.
Astfel, ar trebui să fie cât se poate de clar că, într-un regim de drept liberal, pedeapsa capitală ar trebui să fie strict limitată la cazurile de crimă. Într-adevăr, un criminal nu și-ar pierde dreptul său la viață decât dacă ar priva mai întâi o anumită victimă de același drept. Nu ar fi permis, prin urmare, ca un comerciant căruia i s-a furat o gumă de mestecat, să execute pe hoțul de gumă de mestecat condamnat. Dacă ar face lucrul acesta, ar deveni el însuși (comerciantul) un criminal nejustificabil, care ar putea fi chemat în boxa acuzaților de către moștenitorii sau împuterniciții hoțului de gumă de mestecat.
Dar în dreptul liberal n-ar exista nici o constrângere exercitată asupra reclamantului, sau asupra moștenitorilor săi, pentru a-l sili să pretindă penalitatea maximă. Dacă reclamantul, sau moștenitorul său, de [86] exemplu, n-ar crede în pedeapsa capitală, indiferent din ce motiv, el ar putea să-și ierte voluntar victima, de toată penalitatea sa, sau de o parte din ea. Dacă el ar fi un tolstoian întru totul defavorabil pedepselor, ar putea să ierte, pur și simplu, victima – și cu aceasta s-ar sfâși toată povestea. Sau – și aceasta este o venerabilă și onorabilă tradiție în dreptul occidental mai vechi – victima, sau moștenitorul ei, i-ar putea permite delincventului să-și cumpere eliberarea de pedeapsă – parțială sau totală. Astfel, dacă proporționalitatea i-ar permite victimei să trimită delincventul la închisoare pentru zece ani, acesta din urmă ar putea, dacă victima ar fi de acord, să plătească victimei în vederea reducerii sau eliminării sentinței. Teoria proporționalității nu furnizează decât marginea superioară a pedepselor – deoarece ea ne informează cât de mare este pedeapsa pe care o poate impune victima în mod legitim.
În cazul crimei se poate naște o problemă – deoarece moștenitorii victimei se pot dovedi mai puțin motivați să urmărească criminalul, sau se pot arăta nejustificat de înclinați să-i permită acestuia să-și cumpere scăparea de pedeapsă. Această problemă ar putea fi soluționată pur și simplu prin menționarea de către oameni, în testamentele lor, ce pedepse ar dori să le aplice eventualilor lor ucigași. Atât adeptul retribuției stricte, cât și tolstoianul defavorabil oricărui fel de pedeapsă, s-ar putea, așadar, îngriji de îndeplinirea cu precizie a dorințelor lor. Decedatul ar putea, de exemplu, să prevadă, în testamentul său, o firmă de asigurări împotriva crimelor, la care să cotizeze, pentru ca aceasta să acționeze în vederea punerii sub acuzație a ucigașului său.
Așadar, dacă proporționalitatea fixează limita superioară a pedepsei, cum putem determina proporționalitatea însăși? Prima observație de făcut este că accentul nu trebuie să cadă pe plătirea datoriei cuiva față de “societate”, indiferent ce ar putea însemna aceasta, ci pe plătirea datoriei față de victimă. Bineînțeles că prima parte a datoriei o reprezină restituția. Aceasta este clară în cazul furturilor. Dacă A a furat 15.000 $ de la B, atunci prima parte, sau partea inițială a pedepsei pentru A trebuie să fie să restituie cei 15.000 $ în mâinile lui B (plus despăgubiri, costurile de judecată și ale serviciilor polițienești și dobânda pierdută). Să presupunem că, așa cum se întâmlă de cele mai multe ori, hoțul a cheltuit deja banii. În acest caz, primul pas în vederea pedepsei liberale legitime este de a sili hoțul să muncească și de a aloca venitul rezultat de aici către victimă, până când victima este răsplătită. Situația ideală, așadar, îl pune pe delincvent efectiv într-o situație de robie față de victima sa, răufăcătorul urmând să rămână în aceste condiții de sclavagism justificat până când va fi reparat pagubele suferite de omul pe care l-a nedreptățit.3
Trebuie să remarcăm că accentul pus pe pedeapsa-ca-restituție este diametral opus actualelor practici de pedepsire. [87] Astăzi se petrece următoarea absurditate: A fură 15.000 de dolari de la B. Statul îl prinde, îl judecă și îl condamnă pe A, totul pe cheltuiala lui B, care este unul dintre numeroșii contribuabili victimizați de acest proces. Apoi statul, în loc de a sili pe A să plătească datoria lui B, sau să muncească muncă silnică până când își va achita datoria respectivă, o silește pe victima B să plătească impozite în vederea întreținerii delincventului în închisoare, vreme de zece sau douăzeci de ani. Unde este oare dreptatea, în toată această poveste? Nu numai că victima își pierde banii [furați inițial], dar mai plătește, pe deasupra, alți bani, pentru dubioasa satisfacție de a prinde, a condamna și apoi a întreține delincventul; iar acesta este într-adevăr înrobit, dar nu în vederea bunului scop de a-și recompensa victima.
Ideea primatului restituției către victimă are precedente venerabile în drept; într-adevăr, este vorba despre un străvechi principiu de drept, căruia i s-a permis să dispară, pe măsură ce statul creștea și monopoliza instituțiile justiției. În Irlanda medievală, de exemplu, un rege nu era șeful unui stat, ci, mai degrabă, un furnizor de asigurări împotriva delictelor; dacă cineva comitea un delict, primul lucru care se petrecea era că regele plătea “asigurarea” în beneficiul victimei, iar apoi trecea la silirea delincventului să îi plătească, la rândul său, regelui (restituția către firma de asigurări a victimei fiind derivată exclusiv din ideea de restituție către victimă). În numeroase părți ale Americii din perioada colonială, care erau prea sărace pentru a-și permite luxul îndoielnic de a avea închisori, tribunalele aserveau pe termen hoțul victimei sale, unde urma să fie silit să muncească pentru victimă, până la achitarea “datoriei”. Aceasta nu însemană în mod necesar că închisorile ar dispărea într-o lume liberală, dar ele s-ar schimba cu siguranță drastic, doarece obiectivul lor principal ar fi de a-i sili pe răufăcători să le furnizeze restituție victimelor lor.4
De fapt, pe parcursul Evului Mediu, restituția către victimă constituia în general principalul concept de pedeapsă; numai pe măsură ce statul a crescut mai puternic au obstrucționat autoritățile guvernamentale din ce în ce mai mult procesul de restituție, confiscând, treptat, o tot mai mare parte din proprietatea delincventului pentru ele însele și lăsând tot mai puțin pentru nefericita victimă. Într-adevăr, pe măsură ce accentul se deplasa, de pe restituția către victimă spre pedepsirea așa-ziselor delicte comise “împotriva statului”, pedepsele extrase de stat au devenit din ce în ce mai severe. După cum scria criminologul William Tallack la începutul secolului XX:
“Îndeosebi datorită lăcomiei violente a baronilor feudali și a puterilor ecleziastice medievale, drepturile părților lezate [88] au fost treptat încălcate și, în cele din urmă, în mare parte apropriate de către autoritățile acestea, care extrăgeau efectiv o dublă răzbunare de la răufăcător: confiscarea proprietății sale în beneficiul lor, în loc de cel al victimei – și pedepsirea lui cu temnița, tortura, rugul, sau spânzurătoarea. Dar victima inițială a fărădelegii era, practic, ignorată.” Sau, după cum rezumă profesorul Schafer: “Pe măsură ce statul monopoliza instituția pedepsei, drepturile părților lezate erau, treptat, separate de dreptul penal”.5
Dar restituția, deși trebuie să fie prima grijă la stabilirea pedepsei, nu poate servi în nici un caz drept criteriu complet și suficient. În primul rând, dacă un om îl atacă pe un altul și – prin urmare – nu se produce nici un furt de proprietate, evident că nu există nici o posibilitate de a furniza restituție. În formele vechi de drept existau, adesea, scheme de compensație monetară, pe care delincventul trebuia să le plătească victimei: atâția bani pentru un atac, atâția pentru o mutilare, etc. Dar este evident că aceste scheme sunt complet arbitrare și nu au nici o legătură cu natura propriu-zisă a fărădelegii. Prin urmare, trebuie să ne reorientăm spre ideea că adevăratul criteriu trebuie să fie: pierderea de drepturi suferită de criminal să aibă loc în aceeași măsură cu ceea ce a îndepărtat acesta [de la victimă].i
Dar cum vom estima dimensiunea acestei măsuri? Să ne întoarcem la furtul de 15.000 de dolari. Nici chiar aici nu este suficientă o restituție simplă, de 15.000 $, pentru acoperirea pierderii suferite (chiar dacă adăudăm depăgubiri, costuri, dobânzi, etc.). Deoarece, în primul rând, simpla pierdere a banilor furați evident că nu funcționează, sub nici o formă, ca factor de descurajare a repetării acestui tip de fărădelege (deși vom vedea, mai jos, că descurajarea în sine este un criteriu eronat în vederea estimării pedepselor). Prin urmare, dacă vom spune că răufăcătorul pierde drepturi în măsura în care o privează pe victimă [de drepturi], atunci va trebui să afirmăm că răufăcătorul nu numai că ar trebui să restituie cei 15.000 $, ci trebuie să fie silit să-i restituie victimei încă 15.000 $, astfel încât să piardă și el, la rândul lui, aceleași drepturi pe care și le însușise de la victimă (o pierdere de proprietate în valoare de 15.000 $). În cazul furtului, așadar, putem spune că hoțul trebuie să plătească dublul valorii prăzii: o dată pentru restituția valorii furate și încă o dată pentru a pierde echivalentul pierderii pe care o provocase altuia.6 ii
Dar, încă nu am terminat cu explicitarea privării de drepturi pe care le implică un delict. Într-adevăr, A nu a furat doar 15.000 $ de la B, pe care îi poate restitui și corespunzător cărora i se poate impune o penalizare echivalentă. [89] El l-a pus, de asemenea, pe B într-o stare de frică și incertitudune – de incertitudine referitoare la gradul până la care va fi împins delictul lui B.iii Dar penalizarea impusă lui A este fixată și sigură dinainte [de achitarea ei], punându-l, prin aceasta, pe A într-o situație cu mult mai bună decât a fost victima sa inițială. Astfel încât, pentru ca penalizarea impusă să fie proporțională, ar trebui, de fapt, să stabilim un total mai mare decât dublul, pentru a compensa victima, într-un fel sau altul, pentru aspectele incerte și înspăimântătoare ale acestei groaznice încercări.7 Cât de mare ar trebui să fie această compensație suplimentară este imposibil să spunem exact, dar aceasta nu scutește nici un sistem rațional de pedepsire – inclusiv unul aplicabil într-o societate liberală – de problema stabilirii ei cât se poate de adecvate.iv
Pentru problema agresiunii corporale, la care restituția nici nu se aplică, putem întrebuința din nou criteriul proporționalității pedepsei; astfel, dacă A l-a bătut pe B într-un anumit fel, atunci B are dreptul să-l bată pe A (sau să delege baterea lui unor funcționari judiciari), mai degrabă mai mult decât în aceeași măsură.
Aici ar putea interveni într-adevăr și permiterea delincventului să-și cumpere evitarea acestei pedepse, dar numai sub forma unui contract voluntar cu reclamantul. De exemplu, să presupunem că A a fost bătut sever de către B; acum B are dreptul să-l bată pe A tot atât de sever, sau ceva mai sever, sau să angajeze pe cineva, sau o firmă, pentru a executa această operațiune în numele lui (persoane care, într-o societate liberală, ar putea fi polițiști angajați de tribunalele private competitive). Dar, bineînțeles că A este liber să încerce să-și cumpere eliberarea: să-l plătească pe B ca să renunțe la dreptul său de a-și bate agresorul.
Așadar, victima are dreptul de a impune o pedeapsă de amploare cel mult proporțională cu amploarea delictului, dar el are și libertatea atât de a-i permite agresorului să-și cumpere exonerarea de pedeapsă, cât și să-l ierte pe acesta, parțial sau complet. Nivelul proporțional al pedepsei stabilește dreptul victimei, limita superioară a pedepsei permise; dar în ce măsură, sau dacă victima dorește să-ș exercite acest drept, este la latitudinea ei.
După cum arată profesorul Armstrong: “[A]r trebui să existe o proporționalitate între severitatea delictului și severitatea pedepsei. Aceasta stabilește o limită superioară a pedepsei, sugerând ce datorează delincventul…Dreptatea îi dă autorității cuvenite [care noi considerăm că este victima] dreptul de a pedepsi răufăcătorii până la o anumită limită, dar nimeni nu este în mod necesar și invariabil obligat să pedepsească până la limita stabilită de dreptate. Similar, dacă îi împrumut bani unui om, după dreptate am dreptul să îmi fie înapoiați, însă, dacă optez să nu îi iau înapoi, [90] nu am făcut nimic nedrept. Nu pot pretinde mai mult decât mi se datorează, dar sunt liber să pretind mai puțin, sau chiar să nu pretint nimic.8 v
Sau, după cum arată profesorul McCloskey: “Nu acționăm nedrept dacă, mișcați de bunăvoință, pretindem mai puțin decât cerința legală, dar se comite o mare nedreptate dacă depășim pedeapsa cuvenită”.9
Mulți oameni, atunci când li se prezintă sistemul legal liberal, sunt preocupați de problema urrmătoare: oare li s-ar permite tuturor persoanelor să “ia legea în propriile lor mâini”? Oare victima, sau un prieten al victimei, ar avea dreptul să pretindă personal dreptate de la victimă? Răspunsul este, bineînțeles, afirmativ, deoarece toate drepturile de pedepsire sunt derivate din dreptul victimei la auto-apărare. În societatea liberală, de piață liberă pură, victima va găsi, în general, că este mai convenabil să încredințeze această sarcină agențiilor polițienești și de arbitraj.10 Să presupunem, de pildă, că Hatfield1 îl asasinează pe McCoy1. Apoi McCoy2 decide să-l caute și să-l execute personal pe Hatfield1. Până aici toate bune, cu observația că, exact ca și în cazul coerciției polițienești, discutate în secțiunea precedentă, McCoy2 poate că trebuie să ia în considerație perspectiva de a fi acuzat de crimă de către Hatfield2, în fața tribunalelor private. Problema este că, dacă tribunalele constată că Hatfield1 a fost, într-adevăr, criminalul, atunci, conform schemei noastre, McCoy2 nu pățește nimic – cu excepția aprobării publicului pentru că a făcut dreptate. Dar dacă se adevedește că nu existau destule probe pentru condamnarea lui Hatfield1 pentru crima inițială, sau chiar că ea fusese comisă de un alt Hatfield, sau de un străin, atunci – ca și în cazul agresorilor polițiști menționați mai sus – McCoy2 nu se poate bucura de nici un fel de imunitate. El devine, în cazul acesta, un criminal, susceptibil de a fi executat de tribunale, la cererea moștenitorilor mânioși din familia Hatfield. Astfel, exact așa cum într-o societate liberală poliția va fi deosebit de precaută, în vederea evitării încălcării drepturilor oricărui suspect, cu excepția cazului în care polițiștii sunt absolut convinși de vina acestuia și sunt dispuși să își riște propria lor integritate corporală pentru această convingere, tot astfel puțini oameni vor “lua [91] legea în propriile lor mâini”, dacă nu au convingeri similare. Mai mult, dacă Hatfield1 nu face decât să îl bată pe McCoy1, iar în replică acesta din urmă îl ucide, McCoy s-ar face și prin aceasta susceptibil de a fi pedepsit pentru crimă. Astfel încât tendința cvasi-universală ar fi de a lăsa executarea dreptății în seama tribunalelor, ale căror decizii, bazate pe reguli de aducere a probelor, de judecare, etc., similare cu cele care pot fi în prezent în vigoare, ar fi primite de societate ca fiind drepte și ca reprezentând cea mai bună soluție realizabilă.11
Ar trebui să fie evident că teoria nostră a proporționalității pedepselor – conform căreia oamenii pot fi pedepsiți prin pierderea drepturilor lor, în măsura în care au încălcat drepturile altora – este efectiv o teorie retributivă a pedepselor, o teorie de tipul “dinte pentru dinte”, sau “doi dinți pentru un dinte”.12
Retribuția are o reputație rea printre filosofi, care, de regulă, îndepărtează grăbiți acest concept, [92] sub cuvânt că ar fi “primitiv” sau “barbar”, după care se grăbesc să aducă în discuție celelalte două teorii majore ale pedepselor: descurajarea și reabilitarea. Dar, a respinge pur și simplu un concept, sub cuvânt că este “barbar”, nu poate fi în nici un caz suficient; este, la urma urmelor, posibil ca, în cazul acesta, “barbarii” să fi găsit un concept superior crezurilor mai moderne.
Profesorul H.L.A. Hart descrie “cea mai rudimentară formă” de proporționalitate, așa cum am prezebtat-o noi aici (lex talionis), ca fiind “ideea că răufăcătorului ar trebui să i se facă ce a făcut el altora – și oriunde gândirea referitoare la pedepse este primitivă, așa cum este ea adesea, această idee rudimentară este reafirmată: ucigașul ar trebui ucis, agresorul violent ar trebui biciuit.”13
Dar, a spune că ceva este “primitiv” nu poate constitui o critică validă – și Hart însuși admite că această formă “rudimentară” prezintă mai puține dificultăți decât versiunile mai “rafinate” ale tezei proporționalist-redistributiviste. Singura sa critică rațională, despre care el pare să considere că închide subiectul, constă într-un citat din Blackstone:
“Există foarte multe delicte care sub nici o formă nu se vor preta la acest tip de penalizări, fără a introduce absurdități sau răutăți evidente. Furtul nu poate fi pedepsit prin furt, defăimarea prin defăimare, falsificarea prin falsificare, adulterul prin adulter.”
Dar criticile acestea nu sunt sub nici o formă întemeiate. Furtul și falsificarea consituie tâlhării, iar tâlharul poate fi, bineînțeles, silit să furnizeze restituție și despăgubiri proporționale victimelor sale; aici nu avem nici o problemă conceptuală. Adulterul, conform perspectivei liberale, nu reprezintă câtuși de puțin un delict și același lucru se poate spune, după cum vom vedea mai jos, despre “defăimare”.14
Haideți, așadar, să ne ocupăm de cele două teorii majore moderne – și să vedem dacă ele furnizează un criteriu pentru pedepse care să satisfacă într-adevăr concepția noastră despre dreptate, așa cum o satisface cu siguranță retribuția.15 Descurajarea a reprezentat principiul avansat [93] de utilitarism, ca parte integrantă a îndepărtării sale agresive a principiilor dreptății și ale dreptului natural – și a înlocuirii acestor principii, așa-zis metafizice, cu un pragmatism solid. S-a presupus apoi că obiectivul pragmatic al pedepselor este descurajarea altor delicte, comise fie de către însuși făptașul celei survenite, fie de alți membri ai societății. Însă criteriul acesta, al descurajării, implică scheme punitive pe care aproape oricine le-ar considera grosolan de nedrepte. De exemplu, dacă n-ar exista nici o pedeapsă pentru delicte, o mare parte a populației ar comite mici furturi, de pildă de la tarabele cu fructe. Pe de altă parte, cei mai mulți oameni resimt o împotrivire interioară înnăscută mult mai mare față de comiterea de crime de către ei înșiși, decât față de mici furturi de la magazine – și ar fi mult mai puțin susceptibili de a comite delictul cel mai grav. De aceea, dacă obiectivul pedepselor ar fi descurajarea delictelor, atunci pentru evitarea furturilor de pe tarabe ar fi necesare niște pedepse mult mai severe decât pentru evitarea crimelor – un sistem [punitiv] care contrazice standardele morale ale majorității oamenilor. Drept urmare, dacă ar trebui să adoptăm criteriul descurajării, ar trebui să adoptăm stringența pedepsei capitale pentru hoțiile mici – de pildă pentru hoția de gumă de mestecat –, în vreme ce criminalilor ar putea să li se aplice o pedeapsă de numai câteva luni în închisoare.16
De asemenea, o critică consacrată a principiului descurajării este că, dacă descurajarea ar constitui singurul nostru criteriu, ar fi întru totul legitim ca poliția și tribunalele să execute în mod public o persoană despre care știu bine că n-a comis delictul, dar despre care au convins publicul că este vinovată. Execuția deliberată a unui inocent – presupunând, bineînțeles, că inocența sa poate fi păstrată secretă – ar exercita un efect de descurajare exact la fel de deplin ca și execuția vinovatului. Dar, cu toate acestea, bineînțeles că o asemenea politică încalcă și ea violent standardele de dreptate ale aproape tuturor.
Faptul că aproape toată lumea ar considera aceste scheme punitive grotești, în ciuda îndeplinirii de către ele a criteriului descurajării, [94] arată că pe oameni îi interesează ceva mai important decât descurajarea. Despre ce poate fi vorba ne indică obiecția fundamentală că aceste scări punitive descurajatoare, sau uciderea unui om nevinovat, răstoarnă evident ideea noastră obișnuită de dreptate. În locul “pedepsei adecvate delictului”, pedepsele sunt acum gradate în ordine inversă față de severitatea delictului, sau sunt destinate mai degrabă nevinovatului decât vinovatului. Pe scurt, principiul descurajării implică o încălcare grosolană a ideii intuitive că dreptatea înseamnă un tip de pedeapsă adecvat și proporțional, care se aplică persoanei vinovate și doar ei.vi
Cel mai recent criteriu de pedepsire, chipurile deosebit de “umanitar”, este “reabilitarea” delincventului. Dreptatea de modă veche, ni se spune, se concentra pe pedepsirea delincventului fie în vederea retribuției, fie pentru descurajarea delictelor viitoare; noul criteriu încearcă, în mod umanitar, să-l reformeze și să-l reabiliteze pe delincvent. Dar, la o privire mai atentă, principiul reabilitării “umanitare” nu numai că duce la nedreptăți arbitrare și grosolane, ci mai așează – în plus – și o putere enormă și arbitrară în mâinile celor ce împart pedepsele.vii Astfel, să presupunem că Smith este un criminal în serie, în vreme ce Jones a furat niște fructe de pe o tejghea. În loc de a fi condamnați proporțional cu delictele lor, sentințele lor sunt acum nedeterminate, încarcerarea urmând să se încheie odată cu succesul presupusei “reabilitări”. Dar aceasta așează puterea de a dispune de viețile prizonierilor în mâinile unui grup arbitrar de presupuși reabilitatori. Aceasta înseamnă că, în loc de egalitate în fața legii – un criteriu elementar al dreptății – în condițiile căreia delictele egale sunt pedepsite în mod egal, un delincvent poate rămâne la închisoare câteva săptămâni, dacă este rapid “reabilitat”, în vreme ce un altul poate rămâne încarcerat pe termen nedefinit. Astfel în cazul nostru cu Smith și Jones, să presupunem că Smith, criminalul în serie, este, conform opiniei unei comisii de “experți”, reabilitat rapid. El este eliberat în trei săptămâni, spre satisfacția reformatorilor, chipurile încununați de succes. Între timp, Jones, hoțul de fructe, continuă să se arate incorijibil și în mod clar ne-reabilitat, cel puțin în ochii comisiei de experți. Conform logicii acestui principiu, el trebuie să rămână încarcerat pe termen nedefinit, poate pentru tot restul vieții, deoarece, cu toate că delictul său a fost neglijabil, el a continuat să rămână în afara influenței mentorilor săi “umanitariști”.
Astfel, profesorul K.G. Armstrong scrie despre principiul reformării:
“Schema logică a penalizărilor va fi ca fiecărui delincvent să i se asigure tratament în vederea reformării, până când va fi suficient de schimbat pentru ca experții să certifice că este reformat. Conform teoriei acestea, fiecare sentință ar trebui să fie pe termen nedeterminat – sau poate ‘să fie determinată de placul psihologului’ – deoarece nu mai există [95] nici o bază pentru principiul stabilirii unei limite specificate a pedepsei. “Ai furat o pâine? Ei bine, te vom reforma, chiar și dacă va dura tot restul vieții tale.” Din momentul în care este vinovat, delincventul își pierde drepturile sale de ființă umană….Este o formă de umanitarism de care prefer să mă lipsesc.”17
Niciodată n-a fost tirania și nedreptatea grosolană a teoriei “umanitariste” a pedepselor dată în vileag mai strălucit decât de către C.S. Lewis. Observând că “reformatorii” numesc acțiunile dorite de ei mai degrabă “vindecare”sau “terapie” decât pedeapsă, Lewis adaugă:
“Dar să nu ne lăsăm înșelați de o denumire. Să fiu ridicat fără consimțământul meu din casa și dintre prietenii mei; să îmi pierd libertatea; să suport toate violențele pe care știe să le aplice psihoterapia modernă împotriva persoanei mele …să știu că acest proces nu se va încheia niciodată, până când fie paznicii mei vor fi reușit, sau eu mă voi fi înțelepțit suficient pentru a mima aparențele succesului pe care și-l doresc ei – cui îi pasă dacă toate acestea se numesc pedeapsă sau nu? Că ele includ mai toate elementele pentru care ne temem de pedepse – rușine, exil, robie și ani mâncați de lăcuste – este evident. Numai o vină enormă ar putea să justifice toate acestea; dar vina este tocmai conceptul pe cate teoria umanitaristă l-a aruncat peste bord.”
Lewis continuă prin a demonstra tirania deosebit de dură care este probabil să fie impusă de “umanitariști”, pentru a-și implementa “reformele” și “terapiile” lor asupra populației:
“Poate că cea mai opresivă dintre toate tiraniile este cea exercitată pentru binele victimelor. Poate că este mai bine să trăim sub domnia baronilor tâlhăriei decât sub cea a unor băgăreți atotputernici. Cruzimea baronului tâlharilor poate adormi uneori, cupiditatea sa poate fi uneori săturată; dar cei ce ne turmentează pentru propriul nostru bine ne vor turmenta la nesfârșit, deoarece o fac cu aprobarea conștiinței lor. Poate că ei au mai multe șanse să ajungă în Ceruri, dar, în același timp, au și mai multe șanse de a aduce Iadul pe pământ. Însăși această bunătate a lor înțeapă, cu un zel de insultă intolerabil. A fi “vindecați” împotriva voinței nostre – și vindecați de stări pe care nu le putem privi ca boli, înseamnă a fi puși pe picior de egalitate cu cei care încă n-au atins vârsta rațiunii, sau care nu o vor atinge niciodată; înseamnă a fi clasați printre copii, imbecili și animalele domestice. Dar a fi pedepsiți, oricât de sever, pentru că o merităm, pentru că “ar fi trebuit să știm mai bine”, înseamnă a fi tratați ca niște persoane umane, făcute după chipul lui Dumnezeu.”
[96] Mai mult, după cum arată Lewis, cârmuitorii pot întrebuința conceptul de “boală” ca mijloc de etichetare drept “delicte” a tuturor acțiunilor care le displac lor – și de a impune apoi o domnie totalitară, în numele Terapiei:
“Într-adevăr, dacă trebuie să privim delictul și boala ca fiind unul și același lucru, urmează că orice stare mentală pe care stăpânii noștri hotărăsc să o denumească “boală” poate fi tratată ca delict – și vindecată în mod coercitiv. Degeaba se va spune că stările mentale care nu plac statului nu implică întotdeauna vreo turpitudine și nu merită, prin urmare, întotdeauna sancțiunea privării de libertate. Deoarece stăpânii noștri nu vor întrebuința conceptele de Vină și Pedeapsă, ci pe cele de boală și terapie… Nu va fi vorba de nici o persecuție. Chiar dacă tratamentul ar fi dureros, chiar dacă ar dura toată viața, chiar dacă ar fi fatal, acestea nu vor fi decât niște accidente regretabile; intenția era pur terapeutică. Chiar și în medicina obișnuită au existat operații dureroase sau fatale; așa și aici. Dar, deoarece este vorba de “tratamente”, nu de pedepse, ele nu pot fi criticate decât de colegii-experți – și numai pe criterii tehnice, niciodată de către oamenii ca oameni și pe temeiul dreptății.”18
Constatăm astfel că abordarea ajunsă la modă a pedepselor, din perspectia reformării, poate fi cel puțin la fel de grotescă și cu mult mai incertă și mai arbitrară decât principiul descurajării. Retribuția rămâne singura noastră teorie a pedepselor dreaptă și viabilă – și, pentru astfel de pedepse, tratarea în mod egal a delictelor egale este fundamentală. Practica barbară se dovedește a fi dreaptă, în vreme ce practicile “moderne” și “umanitare” se dovedesc a fi niște parodii grotești ale dreptății.
Note:
1 Această secțiune a apărut aproape în aceeași formă în Murray N. Rothbard, “Punishment and Proportionality”, în Assessing the Criminal: Restitution, Retribution, and the Legal Process, R. Barnett and J. Hagel, eds., Cambridge, Mass., Ballinger Publishing, 1977, pp. 259-70.
2 Trebuie să observăm, însă, că toate sistemele legale, indiferent dacă sunt sau nu liberale, trebuie să furnizeze o anumită teorie a pedepselor, iar sistemele existente în prezent se găsesc într-o stare cel puțin la fel de nesatisfăcătoare ca și pedepsele în teoria liberală.
3 Este grăitor că singura excepție în ce privește interzicerea sclaviei voluntare prin cel de a 13-lea amendament al constituției S.U.A. este “înrobirea” delincvenților: “Nici sclavia, nici servitutea involuntară, cu excepția celei stabilite ca pedeapsă pentru un delict de care cel vizat a fost condamnat conform legii, nu vor exista în Statele Unite, sau în alt loc supus jusrisdicției acestora.”
4 Referitor la principiile restituției și al “compoziției” (cumpărerea de către delincvemt a eliberării sale de la victimă) în cadrul sistemului de drept, a se vedea Stephen Schafer, Restitution to Victims of Crime, Chicago, Quadrangle Books, 1960.
5 William Tallack, Reparation to the Injured and the Rights of the Victims of Crime to Compensation, Londra, 1900, pp. 11-12; Schafer, Restitution to Victims of Crime, pp. 7-8.
6 Acest principiu al dublei pedepse liberale a fost sugestiv denumit de profesorul Walter Block “principiul doi dinți pentru un dinte”.
7 Îi sunt îndatorat profesorului Robert Nozick de la Universitatea Harvard pentru indicarea acestei probleme.
8 K.G. Armstrong, “The Retributivist Hits Back”, Mind, 1961, articol retipărit în Stanley E. Grupp, ed., Theories of Punishment, Bloomington, Indiana University Press, 1971, pp. 35-36.
9 Trebuie să adăugăm că persoana întâia plural care intevine aici trebuie să însemne victima respectivului delict. H.J. McCloskey, “A Non-Utilitarian Approach to Punishment”, Inquiry, 1965, articol retipărit în Gertrude Ezorsky, ed., Philosophical Perspectives on Punishment, Albany, State University of New York Press, 1972, p. 132.
10 După părerea noastră, sistemul liberal nu ar fi compatibil cu firme de protecție monopoliste de tip statal, așa cum sunt poliția și tribunalele [actuale]; toate acestea ar fi, mai degrabă, private și competitive. Însă, deoarece acesta este un tratat de etică, nu putem cerceta aici întrebarea pragmatică cum anume ar putea funcționa în practică un asemenea sistem “anarho-capitalist” de poliție și tribunale. Pentru un răspuns la întrebarea aceasta, a se vedea Murray N. Rothbard, For a new Liberty, ed. rev., New York, Macmillan, 1978, pp. 215-41.
11 Toate acestea ne amintesc de strălucitul și spiritualul sistem de pedepsire a birocraților guvernamentali, conceput de marele liberal H.L. Mencken. În A Mencken Chrestomathy, New York, Alfred A. Knopf, 1949, pp. 386-87, el propunea ca fiecare cetățean “care consultă actele unui funcționar și descoperă un delict să îl poată pedepsi numaidecât și la fața locului, în orice fel pare adecvat și comod – și în cazul în care această pedeapsă i-ar provoca pagube fizice funcționarului, ancheta care ar urma să fie întreprinsă de marele juriu sau de judecătorul de instrucție să se limiteze exclusiv la întrebarea dacă funcționarul merita ce a primit. Cu alte cuvinte, propun ca să nu se mai considere un malum in se ca cetățeanul să ia la pumni, să tăbăcească, să lovească, să scoată ochii, să taie, să rănească, să strivească, să schilodească, să ardă, să aplice o bastonadă, să jupoaie, sau chiar să linșeze un funcționar – și să nu mai fie malum prohibitum decât în măsura în care pedeapsa depășește ce merita funcționarul. Valoarea acestui exces, dacă există vreunul, poate fi cu ușurință determinată foarte comod de un mic juriu, așa cum se rezolvă și în prezent diverse pobleme de vinovăție. În momentul ieșirii din spital, judecătorul biciuit, sau congressmanul, sau alt funcționar – sau principalul său moștenitor, în caz că respectivul a pierit – se prezintă în fața unui mare juriu și depune o plângere și, dacă se descoperă că ea are o bază reală, se organizează un mic juriu și se aduc în fața lui toate probele. Dacă acesta hotărăște că funcționarul merita pedeapsa care i-a fost aplicată, cetățeanul care i-a aplicat-o este achitat și acoperit de onoruri. Dacă, dimpotrivă, hotărăște că pedeapsa a fost excesivă, atunci cetățeanul este declarat vinovat de ultraj, vărămare corporală, crimă, sau despre ce este vorba, în proporție cu diferența dintre ceea ce merita funcționarul și ce a primit – după care aplicarea pedepsei pentru acest exces își urmează cursul său obișnuit.
12 Este interesant că retribuția a fost denumită “restituție spirituală”. A se vedea Schafer, Restitution to the Victims of Crime, pp. 120-21. A se vedea și apărarea pedepsei capitale pentru crimă datorată lui Robert Gahringer, “Punishment as Language”, Ethics, octombrie 1960, pp. 47-48:
“O facere de rău absolută necesită o negație absolută; și putem efectiv susține că, în actuala situație, pedeapsa capitată reprezită singurul simbol al unei negații absolute. Ce altceva ar putea exprima grozăvia unei crime, într-o manieră accesibilă oamenilor pentru care crima este o acțiune posibilă? Fără îndoială că o penalizare mai mică ar indica un delict mai puțin semnificativ” (caracterele italice aparțin autorului).
Despre pedeapsă în general, ca fiind o negație a delictului împotriva dreptății, cf. și F.H. Bradley, Ethical Sudies, ed. a doua, Oxford, Oxford University Press, 1927, studiu retipărit în Ezorsky, ed., Philosophical Perspectives on Punishment, pp. 109-10:
“De ce …merit să fiu pedepsit? Pentru că m-am făcut vinovat. Am comis un “rău”…negația “binelui”, afirmarea ne-binelui…. Distrugerea vinei….este în sine un bine; și acesta nu pentru că simpla negație este un bine, ci pentru că negația unui rău este afirmarea unui bine…. Pedeapsa este negarea unui rău prin afirmarea unui bine.”
Un argument influent în favoarea retributivismului este de găsit în Herbert Moriss, On Guilt and Innocence, Berkeley, University of California Press, 1976, pp. 31-58.
13 Pentru o tentativă de a construi un cod legal care impune pedepse proporționale pentru delicte – precum și restituție acordată victimelor – a se vedea Thomas Jefferson, “A Bill for Proportioning Crimes and Punishments”, în The Writings of Thomas Jefferson, A. Lipscomb și A. Bergh, eds., Washington, D.C., Thomas Jefferson Memorial Assn., 1904, vol. 1, pp 218-39.
14 H.L.A. Hart, Punsihment and Responsibility, New York, Oxford University Press, 1968, p. 161.
15 Astfel, dicționarul Webster definește “retribuția” ca fiind “dispensarea sau primirea de recompense sau de pedese în conformitate cu faptele individului”.
16 În critica pe care o face ideii de pedeapsă bazată pe principiul descurajării, în articolul “The retributivist Hits Back”, pp. 32-33, profesorul Armstrong întreabă: “de ce să ne oprim la un minimum; de ce să nu luăm toate măsurile de precauție și să-l penalizăm pe el [pe delincvent] într-un mod mai degrabă spectaculos; oare n-ar fi această idee mai susceptibilă de a-i descuraja pe ceilalți? Pentru comiterea unei încălcări a regulilor de parcare în perimetrul rezervat Vice-Cancelarului făptașul să fie bătut de moarte – în public, bineînțeles!”
Similar scrie D.J.B. Hawkins, în “Punishment and Moral Responsibility”, The Modern Law Review, noembrie 1944, articol retipărit în Grupp, ed., Theories of Punishment, p. 14:
“Dacă nu ar fi luat în considerație decât dezideratul descurajării, ar trebui să pedepsim cel mai aspru acele delicte a căror comitere este deosebit de ispititoare și pe care, deoarece nu generează ca atare un sentiment acut de vinovăție, oamenii le comit destul de ușor. Delictele de circulație rutieră furnizează un exemplu familiar.”
17 Armstrong, “The Retributivist Hits Back”, p. 33.
18 C.S. Lewis, “the Humanitarian Theory of Punishment”, Twentieth Century (Autumn, 1948-49), articol retipărit în Grupp, ed., Theories of Punishment, pp. 304-7. A se vedea și Francis A. Allen, “Criminal Justice, Legal Values, and the Rehabilitative Ideal”, în ibid., pp. 317-30.
Notele traducătorului:
i Acest principiu poate fi totuși privit și justificat în continuare ca restituție, într-un sens mai larg. Într-adevăr, așa cum s-a arătat, răufăcătorul își poate răscumpăra drepturile pierdute de la victimă și – prin extensie logică, ilustrată de diverse exemple istorice – victima își poate comercializa la licitație drepturile asupra delincventului, de pildă către firme specilizate de recuperatori. Este adevărat că, în asemenea cazuri, nu se poate restitui neschimbată pierderea victimei, în natură. Dar, la o privire atentă, nici în cazul furtului de proprietate, cu excepția furtului de bani, compensația monetară nu poate fi adesea stabilită decât pe baza unui echivalent de piață al valorii pierderii, fără o legătură precisă cu valoarea ei subiectivă pentru victimă, care poate fi de neînlocuit. În condițiile unor prețuri stabile vreme de secole (așa cum existau în condițiile monedei 100% de aur) scheme cvasi-imuabile de compensație bănească se pot cu ușurință naște din asemenea considerații.
ii Principiul restituției este direct derivat din datoria delincventului de a restaura, pe cât este cu putință, integritatea persoanei și a proprietății victimei (incluzând aici și costurile fricii și incertitudinii, etc., suferite de aceasta și menționate în continuare de autor), deci din axioma proprietății de sine a fiecărui om. Dar principiul “doi ochi pentru un ochi”, echivalent cu “după restituție îți pot face eu ție ce mi-ai făcut tu mie” este totuși distinct și necesită o justificare aparte. Pentru o încercare în acest sens a se vedea n.12 de mai jos. Dacă acest “al doilea principiu al reciprocității” s-ar dovedi, totuși, nejustificabil, “pierderea” n-ar fi mare, întrucât “descurajarea” se poate induce oricum prin mijloace non-violente tradiționale, ca boicotul și ostracizarea – și pe termen lung probabil numai prin ele – ca în comunitățile de comercianți, sau de Old Order Amish.
iii Existența acestei inceritudini, cu privire la gradul până la care poate fi împinsă o agresiune – explicitată mai pe larg de Rothbard în articolul online “Law, Property Rights and Air Pollution” –, arată că principiul proporționalității violenței fizice defensive nu este aplicabil în perioada de timp cât delictul este în curs de săvârșire, ci doar – cum s-a sugerat mai sus, prin exemplul hoțului de gumă de mestecat deja condamnat – la momentul judecării și condamnării unui delict trecut. Într-adevăr, victima nu este obligată să sporească incertitudinea la care este supusă de delincvent, punându-și viața în pericol (de ex. deoarece un hoț surprins asupra faptei poate manevra cu mare dibăcie arme letale ascunse, etc.) prin evitarea mijloacelor cele mai sigure de apărare (arme de foc, etc), pentru a încerca să îndepărteze răufăcătorul numai prin mijloace care să nu-i pericliteze acestuia viața. De asemenea, ea demonstrează inexistența unei căi de mijloc între dialog pașnic și agresiune fizică de proporții potențial letale, în relațiile interumane. Dialogul este praxeologic încheiat prin inițierea violenței fizice, de proporții incerte până la încetarea ei, de către cel ce declanșează smulgerea de “bucăți” din corpul sau proprietatea celuilalt, încălcând principiile necesare conviețuirii non-conflictuale: proprietatea de sine și dreptul la apropriere originară.
iv Se vede de aici că un sistem de drept liberal nu este, după Rothbard, întru totul a priori deductibil din axiomele proprietății de sine și a non-agresiunii. El poate necesita filtrarea informațiilor specifice de timp și loc prin discernământul experenței judecătorești. Prin urmare, va putea tinde spre stabilirea respectului cutumei și al precedentelor, pentru maximizarea reperelor necesare acțiunii umane legitime, acolo unde regulile permisibile nu sunt încă, sau chiar nu pot fi specificate pe cale apriorică.
v În lumina acestor considerații elementare, cât de simplu se împacă dreptatea cu dragostea, în accepțiunea lor creștinească! Ba chiar se observă că cea din urmă o presupune cu necesitate pe cea dintâi: pilda datornicului nemilostiv, porunca de a împrumuta fără a cere înapoi datoriile, Rugăciunea Domnească (literal “…și ne lasă nouă datoriile noastre precum și noi lăsăm datornicilor noștri…”), presupun toate, fără excepție, existența și reducerea tuturor principiilor de dreptate interpersonală la dreptul creditorilor la restituție. Acest lucru se întâmplă – în relațiile interumane – doar în cadrul ordinii naturale a proprietății private așa cum a evidențiat cel mai clar dintre liberali Murray N. Rothbard.
vi Mai mult, spre deosebire de principiul retribuției și în mod similar cu așa-zisul principiu al “reabilitării”, menționat în continuare, “descurajarea” – ca presupus criteriu de manipulare legislativă – se bazează pe principii behavioriste, a căror inaplicabilitate la acțiunea umană a fost demonstrată praxeologic de Ludwig von Mises și urmașii săi intelectuali (cf., de ex., H.-H. Hoppe, Teoria Socialismului și a capitalismului, ed. online, cap 6). Deci criteriile “descurajării” și al “reabilitării” sunt non-operaționale, sau inaplicabile în drept. Toate așa-zisele propuneri enumerate sub eticheta lor sunt simple speculații, fără nici o legătură sistematică față de presupusele obiective gregare urmărite: extrapolări arbitrare, din sfera creșterii plantelor și a vitelor, alimentate probabil de mirajul planificării legaliste, adică al legii văzute ca instrument necesar și suficient fasonării și “rectificării” tuturor aspectelor vieții umane.
vii Aceasta este o consecință necesară a lipsei de criterii obiective sau operaționale remarcată mai sus – fiind, de aceea, o notă comună și “principiului descurajării”, deși în cazul “reabilitării” are în general manifestări mai spectaculoase.
