Am încercat să demontăm socialismul cu ajutorul unor argumente economice și morale. Reducându-l la un fenomen cu semnificații exclusiv socio-psihologice, adică la un fenomen pentru a cărui existență nu pot fi găsite nici bune temeiuri economice, nici bune temeiuri morale, rădăcinile sale au fost explicate în termenii agresiunii și ai influenței corupătoare pe care o exercită asupra opiniei publice o politică de tip divide et impera. În capitolul anterior, ne-am reîntors la considerații de tip economic, pentru a da o ultimă lovitură socialismului prin realizarea sarcinii constructive de a explica funcționarea unei ordini sociale capitaliste, ca ordine rivală socialismului și economic superioară lui, care poate fi oricând adoptată. În termenii evaluărilor consumatorilor, capitalismul s-a dovedit a fi superior în privința alocării factorilor de producție, a calității bunurilor produse și a conservării valorii capitalului în timp. Am demonstrat că așa-zisa problemă a monopolului, pretins asociată unui sistem pur al pieței, nu constituie deloc o problemă specială. Mai degrabă, tot ceea ce s-a spus privitor la funcționarea normal mai eficientă a capitalismului este adevărat și despre producătorii monopoliști, atâta vreme cât ei sunt într-adevăr supuși controlului consumatorilor care, voluntar, cumpără sau se abțin să le cumpere produsele.
Capitolul final va analiza un caz special, citat chiar mai frecvent decât cel al monopolului, și despre care se pretinde că ar cere amendarea tezei superiorității economice a capitalismului: cazul producției așa-numitelor bunuri publice. În special, vom lua în considerare producția de securitate.
Dacă ceea ce s-a spus în precedentul capitol despre funcționarea unei economii de piață este adevărat, și dacă monopolurile sunt complet inofensive pentru consumatori atâta vreme cât aceștia au dreptul de a le boicota și de a intra liber ei înșiși pe piața producătorilor concurenți, atunci trebuie să tragem concluzia că, din motive atât economice, cât și morale, producția tuturor bunurilor și serviciilor ar trebui lăsată în mâini private. În special, decurge de aici că până și producția legii și ordinii, a dreptății și a păcii –adică a acelor lucruri despre care se crede că sunt cele mai potrivite candidate pentru a fi produse de stat, pentru motivele explicate în cap.8- ar trebui să fie realizată privat, pe o piață concurențială. Aceasta este și concluzia pe care G. de Molinari, un faimos economist belgian, a formulat-o încă din 1849 –atunci când liberalismul clasic era încă forța ideologică dominantă, iar despre “economist’ și “socialist” se credea în general (și pe bună dreptate) că ar fi termeni antonimi.
Dacă există vreun adevăr bine stabilit în economia politică, acesta este că, în toate cazurile, pentru toate mărfurile care servesc nevoilor vizibile sau ascunse ale consumatorului, interesul acestuia este ca munca și comerțul să rămână libere, deoarece libertatea muncii și a comerțului au ca rezultat necesar și permanent o reducere maximă a prețului; și că interesele consumatorului unei mărfi trebuie să prevaleze întotdeauna în fața intereselor producătorului ei. Urmând aceste principii ajungem la următoarea concluzie riguroasă: producția de securitate trebuie, în interesul consumatorilor acestei mărfi care nu poate fi palpată, să rămână supusă legii liberei competiții. Rezultă de aici că nici un guvern nu ar trebui să aibă dreptul de împiedica un alt guvern să-l concureze, sau să le ceară consumatorilor de securitate să apeleze exclusiv la el pentru a dobândi această marfă. [1]
De Molinari formulează următorul comentariu asupra acestui argument: “Sau este unul logic și adevărat, sau principiile științei economice, pe care se bazează, nu sunt valide.” [2]
Există în aparență un mod de a evita această concluzie neplăcută (pentru toți socialiștii): a argumenta că există bunuri pentru care, din anumite motive speciale, raționamentul economic de mai sus nu se aplică. Este ceea ce sunt hotărâți să demonstreze așa-numiții teoreticieni ai bunurilor publice. [3] Vom demonstra, totuși, că nu există nici un fel de bunuri sau de motive speciale și că producția de securitate, ca exemplu particular, nu ridică alte probleme decât producția oricărui alt bun sau serviciu, fie că este vorba despre case, brânză, sau asigurări. În ciuda numărului mare de adepți, teoria bunurilor publice este greșită, prost închegată, străbătută de inconsistențe și de greșeli logice interne, atrăgătoare pentru și făcând apel la prejudecăți populare și la credințe asumate, dar lipsită de orice fel de merit științific. [4]
Cum arată deci, “evadarea” încercată de economiștii socialiști pentru a evita concluziile lui Molinari? Față de perioada lui Molinari, a devenit din ce în ce mai comun răspunsul afirmativ la întrebarea dacă există bunuri la care să se aplice tipuri diferite de analiză economică. De fapt, este astăzi aproape imposibil de găsit un singur manual de economie care să nu opereze distincția dintre bunurile private, pentru care este admis îndeobște adevărul superiorității economice a unei ordini capitaliste, și bunurile publice, pentru care această teză este în general negată, și care să nu sublinieze importanța vitală a acestei distincții. [5] Despre anumite bunuri sau servicii, printre care securitatea, se presupune că ar avea trăsătura specială că consumul lor nu poate fi restrâns la cei care le-au finanțat de fapt producția. Mai curând, pot beneficia de ele și oameni care nu au participat la finanțarea lor. Astfel de bunuri sunt numite bunuri sau servicii publice (în opoziție cu bunurile sau serviciile private, de care beneficiază exclusiv cei care au plătit pentru ele). Iar datorită acestei trăsături speciale a bunurilor publice, se argumentează, piețele nu le pot produce, sau nu în cantități și la calități suficiente, fiind necesară prin urmare acțiunea compensatorie a statului. [6] Exemplele date de diferiți autori pentru pretinsele bunuri publice sunt extrem de variate. Autorii clasifică adesea diferit același bun sau serviciu, aproape fiecare clasificare a unui bun particular fiind disputată. [7] În mod clar, acest lucru aduce la lumină caracterul iluzoriu al întregii distincții. Cu toate acestea, câteva exemple care se bucură de un statut extrem de popular ca bunuri publice sunt cel al brigăzii de pompieri care stinge focul izbucnit la casa vecinului, lăsându-l pe acesta să profite de pe urma existenței brigăzii, deși nu a contribuit în nici un fel la finanțarea ei; cel al poliției care, patrulând în jurul proprietății mele, îi sperie și pe hoții potențiali care ar fi atentat la proprietatea vecinului, deși el nu a contribuit la finanțarea poliției; ori cel al farului (un exemplu foarte drag economiștilor [8]), care ajută vapoarele să-și găsească drumul, deși proprietarii acestora nu au dat un ban pentru construcția sau întreținerea lui.
Înainte de a continua prezentarea și examinarea critică a teoriei bunurilor publice, să vedem cât de utilă este distincția dintre bunurile publice și cele private pentru a decide ce ar tebui să fie produs privat și ce ar trebui să fie produs de către stat sau cu ajutorul statului. Nici cea mai superficială analiză nu poate să nu remarce faptul că utilizarea acestui pretins criteriu, în loc să ofere o soluție palpabilă, nu produce decât încurcături. Deși, la o primă privire, s-ar părea că unele dintre bunurile produse de stat ar putea într-adevăr satisface criteriul, cu siguranță că nu este deloc evident câte dintre bunurile și serviciile produse în realitate de stat ar putea fi clasificate drept bunuri publice. Căile ferate, serviciile poștale, telefoanele, străzile etc. par să fie bunuri a căror folosire poate fi restrânsă la persoanele care le finanțează de fapt, și prin urmare par a fi bunuri private. Iar lucrurile par să stea la fel și în cazul multor aspecte ale bunului multidimensional “securitate”: orice lucru pentru care s-ar putea percepe o primă de asigurare s-ar încadra în categoria bunurilor private. Dar aceasta nu este încă totul. La fel cum multe bunuri produse de stat par a fi bunuri private, multe bunuri produse privat par să se potrivească caracterizării bunurilor publice. În mod evident, vecinii mei ar profita de pe urma bine-întreținutei mele grădini de trandafiri –ei s-ar putea bucura de priveliștea ei fără să mă ajute vreun pic la grădinărit. Același lucru este adevărat pentru toate tipurile de îmbunătățiri pe care le-aș putea aduce proprietății mele și care ar crește valoarea proprietăților învecinate. Chiar și cei care nu pun bani în pălăria muzicianului care cântă pe stradă pot profita de pe urma muzicii sale. Celelalte persoane din autobus au de profitat de pe urma deodorantului meu, deși nu m-au ajutat să-l cumpăr. Iar oricine intră în contact cu mine profită de pe urma eforturilor mele, depuse fără sprijinul lor financiar, de a mă transforma în cea mai amabilă persoană din lume. Oare toate aceste bunuri –grădinile de trandafiri, îmbunătățirile aduse proprietății, deodorantele, îmbunătățirile aduse propriului caracter- care posedă clar caracteristicile bunurilor publice, trebuie să fie produse de către stat, sau cu ajutorul statului?
Așa cum indică ultimele exemple de bunuri publice produse privat, există o eroare serioasă în teza teoreticienilor bunurilor publice că aceste bunuri nu pot fi astfel produse, ci necesită intervenția statului. În mod clar, ele pot fi produse de piețe. Mai mult, experiența istorică ne arată că toate pretinsele bunuri publice pe care le produc acum statele au fost la un moment dat produse de antreprenori privați, și chiar astăzi mai sunt produse astfel, în anumite țări. De exemplu, serviciile poștale au fost cândva private, aproape peste tot; străzile au fost finanțate privat, și în unele locuri încă mai sunt; chiar și mult-iubitele faruri maritime au fost originar rezultatul inițiativei private; [9] există forțe de poliție private, detectivi, și arbitri; iar ajutorul pentru bolnavi, săraci, orfani și văduve, a fost dintotdeauna un domeniu tradițional al organizațiilor caritabile private. A spune, deci, că astfel de bunuri nu pot fi produse de un sistem pur al pieței, este o teză falsificată de nenumărate ori de experiență.
În plus, alte dificultăți apar atunci când distincția bunuri private-bunuri publice este utilizată pentru a decide ce trebuie lăsat în seama pieței și ce nu. Ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă producția așa-numitelor bunuri publice nu ar avea consecințe pozitive, ci unele negative, sau dacă ele ar fi pozitive pentru unii și negative pentru alții? Dar dacă, de exemplu, vecinul a cărui casă a fost stinsă de pompieri ș-ar fi dorit (poate pentru că a asigurat-o pentru o sumă foarte mare) ca ea să ardă, sau dacă vecinii mei nu suportă trandafirii, sau dacă celorlalți călători li se pare dezgustător mirosul deodorantului meu? În plus, dezvoltările tehnologice pot schimba caracterul unui bun dat. De exemplu, odată cu apariția televiziunii prin cablu, un bun care înainte era (aparent) public a devenit unul privat. Iar modificările legilor privitoare la proprietate –sau la aproprierea proprietății- pot avea exact același efect de schimbare a caracterului public sau privat al unui bun. Farul, de exemplu, este un bun public doar atâta vreme cât proprietatea asupra mării este publică (și nu privată). Dacă, însă, ar fi posibil să obții părți de ocean ca proprietate privată, așa cum s-ar întâmpla într-o ordine pur capitalistă atunci, cum farul luminează doar un teritoriu limitat, cei ce nu plătesc ar putea fi în mod evident excluși de la a beneficia de serviciile sale.
Părăsind acest nivel oarecum schematic al discuției, și analizând mai atent distincția dintre bunurile publice și cele private, aceasta se va dovedi a fi complet iluzorie. Nu există o dihotomie clară între cele două categorii de bunuri, și exact acesta este motivul pentru care pot fi întâlnite atâtea dezacorduri privitoare la clasificarea lor. Toate bunurile sunt mai mult sau mai puțin publice sau private își modifică constant gradul în care sunt astfel, odată cu modificările valorilor și evaluărilor oamenilor și cu schimbările în compoziția populației. Ele nu cad, odată pentru totdeauna, într-una din cele două categorii. Pentru a recunoaște acest lucru, nu trebuie decât să ne amintim ce anume face ca ceva să fie un bun. Pentru ca ceva să fie un bun, trebuie să fie recunoscut și tratat de cineva ca rar. Nu există, ca să spunem așa, bunuri-ca-atare, ci bunurile sunt bunuri doar în ochii cuiva. Dar atunci, cum bunurile nu sunt niciodată bunuri ca atare –de vreme ce nici o analiză fizico-chimică nu poate identifica ceva ca un bun economic- este clar că nu există nici un criteriu fix, obiectiv, pentru a clasifica bunurile ca publice ori private. Caracterul lor public sau privat depinde de numărul celor care le consideră bunuri, iar gradul în care sunt private sau publice se schimbă odată cu schimbările (ce pot continua la infinit) ale acestor evaluări. Chiar lucruri aparent complet private, cum ar fi interiorul apartamentului meu, sau culoarea lenjeriei mele intime, pot astfel deveni bunuri publice, dacă altcuiva începe să-i pese de ele. [10] Iar lucruri aparent publice, cum ar fi exteriorul casei mele, sau culoarea hainelor pe care le port pe deasupra, pot deveni bunuri extrem de private, imediat ce altor oameni încetează să le mai pese de ele. Mai mult, orice bun își poate schimba la nesfârșit caracteristicile; se poate transforma dintr-un bun privat sau public într-un rău privat sau public și invers, în funcție doar de modificările interesului sau ale nepăsării. Oricum ,dacă lucrurile stau așa, atunci nici o decizie nu se poate baza pe clasificarea bunurilor drept private sau publice. [11] De fapt, pentru a lua astfel de decizii, nu doar că ar fi necesar, pentru a stabili cine profită de pe urma a ce, și deci trebuie să participe la finanțare, să-l întrebi practic pe fiecare individ, în privința fiecărui bun, dacă îi pasă despre acesta într-un fel sau altul, și eventual în ce măsură. (Și cum s-ar putea ști dacă toți spun adevărul?) Ci ar deveni de asemenea necesar ca toate modificările acestor evaluări să fie monitorizate continuu, rezultatul fiind că nici o decizie definită nu ar putea fi luată vreodată privind producerea a ceva, iar ca o consecință a acestei teorii lipsite de sens, vom fi murit cu toții de mult. [12]
Dar, chiar dacă am fi dispuși să ignorăm toate aceste dificultăți și să admitem, de dragul argumentului, că distincția dintre bunurile private și cele publice rezistă examinării, argumentul tot nu ar demonstra ceea ce pretinde că demonstrează. El nu oferă nici temeiuri constrângătoare pentru care bunurile publice –presupunând că ar exista ca o categorie separată de bunuri- ar trebui să fie produse, nici nu spune de ce statul, și nu firmele private, ar trebui să le producă. Iată ce spune în esență teoria bunurilor publice, după introducerea distincției conceptuale mai-sus menționate: că efectele pozitive ale bunurilor publice pentru oameni care nu au contribuit cu nimic la producerea sau finanțarea lor dovedesc faptul că aceste bunuri sunt dezirabile. Dar, evident, ele nu ar fi produse, ori cel puțin nu într-o cantitate și la o calitate suficiente, pe o piață liberă și concurențială, deoarece nu toți cei care ar profita de pe urma producției lor ar contribui și financiar pentru a o face posibilă. Deci, pentru a se produce aceste bunuri (care sunt evident dezirabile, dar nu ar fi produse altfel), statul trebuie să intervină și să-și ofere asistența. Acest mod de raționare, care poate fi găsit aproape în orice manual de economie (nu fac excepție nici laureații Premiului Nobel [13]), este în întregime eronat, din două motive.
În primul rând, pentru a se trage concluzia că statul trebuie să asigure bunurile publice care altfel nu ar fi produse, în lanțul raționamentului trebuie să se insinueze o normă. Altfel, din propoziția că, datorită unor caracteristici speciale ale lor, anumite bunuri nu ar fi produse, nu ar putea nimeni deduce concluzia că aceste bunuri ar trebui să fie produse. [14] Dar, având nevoie de o normă pentru justificarea concluziei lor, teoreticienii bunurilor publice au părăsit clar câmpul economiei ca știință pozitivă, wertfrei. Ei au trecut în schimb în domeniul moralei sau al eticii, și ne-am aștepta prin urmare să ne ofere o teorie a eticii ca disciplină cognitivă pentru a legitima ceea ce fac și pentru a justifica posibilitatea derivării concluziei la care ajung. Dar nicăieri în literatura dedicată bunurilor publice nu poate fi găsit ceva care să semene măcar vag cu o astfel de teorie cognitivă a eticii. Trebuie deci să spunem dintru început că teoreticienii bunurilor publice își folosesc prestigiul dobândit ca cercetători în câmpul economiei pozitive pentru a se pronunța în privința unor probleme asupra cărora, așa cum indică propriile lor scrieri, ei nu au nici o competență. Dar dacă, totuși, au ajuns prin accident la o concluzie corectă, fără a o justifica cu ajutorul unei teorii etice elaborate? Devine evident că nimic nu poate fi mai departe de adevăr, imediat ce formulăm explicit norma necesară pentru a deriva mai-sus menționata concluzie că statul trebuie să asiste producția de bunuri publice. Această normă este: ori de câte ori se poate dovedi într-un fel că producția unui anumit bun sau serviciu are un efect pozitiv asupra cuiva, dar că acesta nu ar fi produs deloc, sau nu ar fi produs într-o anume cantitate și la o anume calitate dacă nu ar participa și alții la finanțarea lui, atunci este permisă utilizarea violenței agresive împotriva acestor alte persoane, fie în mod direct, fie în mod indirect, cu ajutorul statului, iar aceste persoane pot fi silite să preia o parte din povara financiară necesară. Nu este nevoie de o discuție amănunțită pentru a arăta că prin introducerea acestei reguli ar rezulta un haos, deoarece ea nu spune în esență decât că oricine îl poate agresa pe oricine, de câte ori are chef. Mai mult, din discuția asupra problemei justificării propozițiilor normative (capitolul 7), ar fi trebuit să devină clar că această normă nu ar putea fi niciodată justificată ca echitabilă. Căci a argument astfel și a căuta acordul asupra acestui argument presupune, contrar a ceea ce spune norma, faptul că integritatea fiecăruia ca unitate fizic independentă de luare a deciziilor este asigurată.
Dar teoria bunurilor publice cade nu doar datorită raționamentului moral incorect pe care presupune. Chiar și raționamentul ei economic, utilitarist, este în întregime greșit. Așa cum spune teoria bunurilor publice, s-ar putea să fie mai bine să existe bunuri publice decât să nu existe, deși ar trebui să nu uităm faptul că nu există nici un temei a priori pentru care lucrurile trebuie să stea cu necesitate astfel (lucru care ar pune capăt chiar aici raționamentului teoreticienilor bunurilor publice). Căci, în mod clar, este posibil să existe (și se știe că există) anarhiști care condamnă atât de puternic acțiunea statului încât ar prefera să nu existe deloc așa-numitele bunuri publice decât ca ele să fie produse de stat! [15] În orice caz, chiar dacă am admite validitatea argumentului până în acest punct, trecerea de la propoziția că bunurile publice sunt dezirabile la propoziția că ele trebuie prin urmare să fie produse de către stat nu este deloc constrângătoare, deoarece nu acestea sunt opțiunile între care avem de decis. De vreme ce banii sau celelalte resurse trebuie retrase din utilizări alternative posibile pentru a finanța bunurile publice presupus dezirabile, singura întrebare relevantă și corectă rămâne aceea dacă aceste utilizări alternative ce pot fi date date banilor (adică bunurile private care ar fi putut fi achiziționate , dar care acum nu mai pot fi, pentru că banii sunt cheltuiți pentru bunurile publice) nu sunt cumva mai valoroase -mai urgente- decât bunurile publice. Iar răspunsul la această întrebare este absolut evident. În termenii evaluărilor consumatorilor, valoarea bunurilor publice, oricare ar fi nivelul ei absolut, este relativ mai mică decât cea a bunurilor private concurente, deoarece dacă i-am lăsa să aleagă (și nu le-am impune una dintre alternative), ei ar prefera fără îndoială să-și cheltuiască banii în alt mod (căci, altfel, forța nu ar fi fost necesară). Acest lucru demonstrează, dincolo de orice îndoială, că resursele utilizate pentru producerea de bunuri publice sunt risipite, deoarece consumatorilor li se oferă bunuri sau servicii care, sunt, în cel mai bun caz, de o importanță secundară. Pe scurt, chiar dacă am presupune că există bunuri publice care să poată fi distinse cu claritate de cele private, și chiar dacă am admite că un bun public poate fi folositor, bunurile publice ar fi încă în concurență cu bunurile private. Și există doar o singură metodă de a afla dacă ele sunt sau nu dorite mai intens, în ce măsură și, mutatis mutandis, dacă și până unde producția lor ar avea loc pe seama non-producției sau a producției reduse a unor bunuri private dorite mai intens: prin producerea tuturor lucrurilor de către firme private aflate în liberă concurență. Prin urmare, contrar concluziei la care au ajuns teoreticienii bunurilor publice, logica ne obligă să acceptăm rezultatul că doar un sistem al pieței pure poate salva , din punctul de vedere al consumatorilor, raționalitatea unei decizii de a produce un bun public. Și doar o ordine pur capitalistă ne poate asigura că decizia privind cantitatea produsă dintr-un bun public (dacă acest bun trebuie produs) este la rândul ei rațională. [16] Doar o revoluție semantică de dimensiuni cu adevărat orwelliene ar putea produce un rezultat diferit. Doar dacă am fi dispuși să interpretăm un “nu” ca însemnând în realitate “da”, “a nu cumpăra ceva” ca “a prefera acel ceva decât ceea ce persoana care nu-l cumpără face în loc să nu-l cumpere”, “forța” ca “libertate”, “non-contractarea” ca “încheiere a unui contract” etc, ar putea concepția teoreticienilor bunurilor publice să fie “demonstrată”. [17] Dar, atunci, cum am mai putea fi siguri că cineva dorește cu adevărat să spună ceea ce pare să dorească atunci când o spune, și nu exact opusul, sau că nu dorește să spună de fapt nimic, ci emite doar sunete fără sens? În nici un fel! M. Rothbard are deci perfectă dreptate atunci când comentează încercările ideologilor bunurilor publice de a dovedi existența așa-numitelor eșecuri ale pieței datorate non-producerii bunurilor publice, sau a producerii lor în cantități sau la calități “deficitare”. El scrie: “…o astfel de concepție privește complet greșit modul în care știința economică consideră că acțiunea pieței libere este optimă. Ea este optimă nu din perspectiva opiniilor etice personale ale economistului, ci din perspectiva acțiunilor libere, voluntare, ale tuturor participanților, și din perspectiva satisfacerii nevoilor liber exprimate ale consumatorilor. Intervenția guvernamentală, prin urmare, se va îndepărta întotdeauna și cu necesitate de la un astfel de optimum.” [18]
Într-adevăr, argumentele presupuse a demonstra eșecuri ale pieței nu sunt altceva decât o sumă de absurdități. Dezbrăcate de hainele jargonului tehnic, tot ceea ce demonstrează ele este următorul lucru: o piață nu este perfectă, fiind caracterizată de principiul non-agresiunii operant în condiții de raritate a bunurilor, și prin urmare unele bunuri sau servicii, care ar putea fi produse doar dacă ar fi permisă agresiunea, nu vor fi produse. Adevărat. Dar nici un teoretician al pieței nu ar îndrăzni să nege vreodată acest fapt. Totuși, iar acesta este lucrul cel mai important, o asemenea “imperfecțiune” a pieței poate fi apărată, moral și economic, pe când presupusele “perfecțiuni” ale piețelor, propovăduite de teoreticienii bunurilor publice, nu pot fi apărate. [19] Este destul de adevărat, de asemenea, că o încetare a practicilor curente ale statului de a produce bunuri publice ar implica o anumită schimbare a structurii sociale existente și a distribuției avuției; și că o astfel de modificare ar crea greutăți unor oameni. De fapt, exact acesta este motivul pentru care există o rezistență publică răspândită față de ideea unei politici de privatizare a funcțiilor statului, deși pe termen lung avuția socială totală ar spori. Cu siguranță, însă, că acest argument nu poate acceptat ca valid pentru demonstrarea eșecului pieței. Dacă unui om i se permisese să-i lovească pe alții în cap, iar acum nu i se mai permite, el are desigur de suferit. Dar am putea cu greu accepta acest fapt ca o scuză pentru menținerea vechii reguli care-i permitea să lovească. El are de suferit, dar suferința lui înseamnă înlocuirea unui sistem în care unii consumatori au dreptul de a decide în ce măsură altor consumatori nu le este permis să cumpere voluntar ceea ce doresc să cumpere cu mijloacele pe care le au la disopziție și pe care le-au dobândit legitim, cu o ordine socială în care fiecare consumator are un drept egal de a decide ce și cât să fie produs. Și, fără îndoială, o astfel de substituire ar fi preferabilă din punctul de vedere al tuturor consumatorilor, în postura lor de consumatori voluntari.
Prin urmare, raționamentul logic ne obligă să acceptăm concluzia lui Molinari, citată mai sus, că toate bunurile și serviciile ar trebui, în interesul consumatorilor, să fie asigurate prin mijlocirea piețelor. [20] Nu doar că teza potrivit căreia ar exista categorii de bunuri ce pot fi distinse clar (care ar cere formularea de amendamente speciale la teza generală a superiorității economice a capitalismului), este una falsă; chiar dacă ar exista astfel de categorii, nu poate fi găsit nici un motiv special pentru care aceste pretinse bunuri publice speciale nu ar trebui să fie la rândul lor produse de firme private, de vreme ce ele se află invariabil în competiție cu bunurile private. De fapt, în ciuda întregii propagande a teoreticienilor bunurilor publice, eficiența mai mare a piețelor, în comparație cu cea a statului, a fost observată cu privire la tot mai multe dintre pretinsele bunuri publice. Confruntat fiind zi de zi cu experiența, cu greu ar putea cineva care studiază serios aceste chestiuni să nege faptul că astăzi piețele ar putea produce servicii poștale, căi ferate, electricitate, telefoane, educație, bani, drumuri, etc., mai eficient (adică mai pe placul consumatorilor) decât statul. Cu toate acestea, oamenii se jenează de obicei să admită, într-un anumit sector, ceea ce logica i-ar obliga să o facă: în domeniul producției de securitate. De aceea, în restul acestui capitol, vom explica funcționarea superioară a economiei capitaliste în acest domeniu particular -o superioritate pentru care a fost adus deja argumentul logic, dar care va deveni mai convingătoare odată cu adăugarea de material empiric și cu studierea ei ca problemă de sine stătătoare. [21]
Cum ar funcționa un sistem al producătorilor de securitate non-monopoliști și concurenți? Ar trebui să fie clar de la bun început faptul că, răspunzând la această întrebare, părăsim domeniul analizei pur logice, iar din acest motiv răspunsului îi vor lipsi cu necesitate certitudinea și caracterul apodictic al sentințelor privitoare la validitatea teoriei bunurilor publice. Problema cu care ne confruntăm este perfect analoagă celei privitoare la modul în care piață ar rezolva problema producției de hamburgeri, mai ales dacă până în acest moment hamburgerii ar fi fost produși doar de către stat, și prin urmare nu ar exista o experiență trecută. Se pot doar încerca răspunsuri. Nimeni nu ar putea să cunoască cu precizie structura industriei hamburgerilor -câte companii concurente ar lua ființă, ce importanță ar avea această industrie în comparație cu altele, cum ar arăta hamburgerii, câte tipuri diferite de hamburgeri ar apărea pe piață pentru a dispărea poate din nou datorită lipsei cererii etc. Nimeni nu ar putea ști toate circumstanțele și toate modificările petrecute în timp, care ar afecta chiar structura producției de hamburgeri -modificări în cererea diferitelor grupuri de consumatori, în tehnologie, în prețurile diferitelor bunuri care afectează direct sau indirect industria respectivă, și așa mai departe. Trebuie să subliniem faptul că lucrurile nu stau altfel nici atunci când este vorba despre producția privată de securitate. Dar aceasta nu implică faptul că nu ar putea fi spus nimic determinat în această problemă. Presupunând câteva condiții generale ale cererii pentru serviciile de securitate, cunoscute a fi mai mult sau mai puțin realiste prin examinarea lumii așa cum este ea azi, ceea ce poate și va fi spus este modul în care diferitele ordini sociale ale producției de securitate, caracterizate prin diferite constrângeri structurale, vor reacționa diferit. [22] Să analizăm pentru început caracteristicile producției de securitate monopoliste, conduse de stat, pentru că, cel puțin în acest caz, ne putem referi la dovezi ample privitoare la validitatea concluziilor obținute, pentru ca mai apoi să comparăm rezultatele acestei prime anlize cu ceea ce ar fi de așteptat să se întâmple dacă un astfel de sistem ar fi înlocuit de unul non-monopolist.
Chiar dacă securitatea este considerată a fi un bun public, ea trebuie să concureze cu alte bunuri pentru alocarea unor resurse rare. Ceea ce se cheltuiește pentru securitate nu mai poate fi cheltuit pentru alte bunuri care ar putea la rândul lor să sporească satisfacția consumatorilor. Mai mult, securitatea nu este un bun unic, omogen, ci constă mai curând din numeroase aspecte și elemente componente. Nu există doar prevenire, detectare și aplicare a legii, ci și securitate cu privire la jefuitori, violatori, la cei ce poluează mediul, la dezastrele naturale etc. În plus, securitatea nu este produsă global, ci poate fi oferită în unități marginale. De asemenea, oameni diferiți atribuie importanțe diferite securității ca întreg și diverselor sale aspecte, în funcție de caracteristicile lor personale, de experiența trecută privitoare la diverși factori de insecuritate, și de timpul și locul în care se întâmplă să trăiască. [23] Se naște acum, întorcându-ne la problema economică fundamentală a alocării resurselor rare pentru utilizări concurente, întrebarea: cum poate statul (o organizație care nu este finanțată exclusiv prin contribuții voluntare și prin vânzarea propriilor produse, ci mai degrabă, parțial sau total, din impozite) să decidă cât de multă securitate să producă, în cât de multe dintre nenumăratele ei aspecte, cui și unde să i-o ofere, și în ce cantitate? Răspunsul este că nu există nici un mod rațional de decizie. Din punctul de vedere al consumatorilor, reacția statului la cererea lor pentru securitate, trebuie prin urmare să fie considerat arbitrară! Avem nevoie de un polițist și de un judecător, sau de 100.000 din fiecare? Ar trebui oare să fie aceștia plătiți cu 100$/lună, sau cu 10.000$? Ar trebui oare polițiștii, oricât de mulți am avea, să petreacă mai mult timp patrulând pe străzi, urmărindu-i pe hoți, recuperând bunurile furate, sau spionându-i pe participanții la infracțiuni în care nu există victime, cum ar fi prostituția, drogurile sau contrabanda? Și ar trebui oare judecătorii să dedice mai mult timp și energie pentru a audia cazurile de divorț, de încălcare a regulilor de circulație, de furt din magazine, de crimă, sau cazurile de încălcare a legilor anti-trust? Cu certitudine, la toate aceste întrebări trebuie să se răspundă cumva, deoarece atâta vreme cât există raritate și nu trăim în Grădina Edenului, timpul și banii cheltuiți pentru un lucru nu pot fi cheltuiți pentru altul. Statul, la rândul său, trebui să dea un răspuns, dar, orice ar face, el nu este supus criteriului profitului și al pierderii. Prin urmare, acțiunea sa este arbitrară și implică cu necesitate nenumărate alocări, din perspectiva consumatorilor, defectuoase și risipitoare. [24] Independenți în mare măsură de dorințele consumatorilor, producătorii de securitate angajați de stat fac în schimb, după cum știe toată lumea, ceea ce lor le place. Taie frunze la câini în loc să facă ceva, iar dacă muncesc preferă să facă ceea ce este mai ușor sau ceea ce le conferă lor putere, mai degrabă decât să servească consumatorilor. Ofițerii de poliție se plimbă mult timp cu mașinile, îi hărțuiesc pe cei ce comit mici încălcări ale regulilor de circulație, și cheltuiesc sume enorme de bani pentru a investiga infracțiuni fără victime, care nu sunt pe placul multora (non-participanți), dar pentru lupta împotriva cărora foarte puțini ar fi dispuși să plătească, nefiind direct afectați. Dar, în privința acelui lucru pe care consumatorii îl doresc cu cea mai mare intensitate -prevenirea crimelor grave (adică a celor cu victime), detectarea și pedepsirea eficientă a criminalilor periculoși, recuperarea daunelor, și asigurarea unor compensații plătite de agresori victimelor agresiunii-, ineficiența lor este notorie, în ciuda subvențiilor mereu mai mari de la buget.
Mai mult, și mă reîntorc aici la problema calității scăzute a serviciilor (în condițiile alocărilor date), orice ar face judecătorii și polițiștii angajați de stat (așa arbitrar cum o fac), deoarece venitul lor este mai mult sau mai puțin independent de evaluările date de consumatori respectivelor servicii, ei vor tinde să facă de mântuială. Observăm astfel arbitrarietatea și brutalitatea poliției, precum și lentoarea proceselor. Mai mult, este de remarcat faptul că nici poliția, nici sistemul juridic nu oferă consumatorilor ceva care să aducă măcar vag cu un contract de servicii în care să se specifice în termeni lipsiți de ambiguitate ce procedură trebuie să se aștepte consumatorul că va fi pusă în mișcare într-o situație specifică. Mai curând, ambele operează într-un vid contractual care le permite să -și modifice arbitrar, în timp, regulile de procedură, și care explică faptul cu adevărat ridicol că rezolvarea disputelor dintre polițiști și judecători, pe de o parte, și cetățenii privați, pe de altă parte, nu este atribuită unei a treia părți independente, ci tot unui polițist sau unui judecător, angajat tot de stat, la fel ca și una din părțile în dispută.
În al treilea rând, oricine a văzut secții de poliție și tribunale conduse de stat, ca să nu mai vorbim despre pușcării, știe cât de adevărat este faptul că factorii de producție utilizați pentru a ne oferi securitate sunt suprautilizați, prost întreținuți și cu aspect dezgustător. Cei care îi folosesc nu au nici un motiv de a-i satisface pe consumatorii care le asigură veniturile. Iar dacă, în cazuri excepționale, se întâmplă ca lucrurile să nu stea așa, atunci acest fapt a fost posibil doar la costuri mult mai mari, comparativ, decât pentru orice afacere privată. [25]
Fără nici o îndoială, toate aceste probleme, inerente unui sistem de producție monopolistă a securității, ar fi rezolvate relativ rapid odată ce o cerere dată pentru servicii de securitate ar apărea pe o piață concurențială a cărei structură a inițiativei, pentru producători, este total diferită. Aceasta nu înseamnă că s-ar găsi o soluție “perfectă” a problemei securității. Ar exista încă hoți și criminali; nu toate daunele vor fi recuperate, și nici toți ucigașii prinși. Dar, în termenii evaluărilor consumatorilor, situația s-ar îmbunătăți în măsura în care natura umană ar permite acest lucru. În primul rând, în măsura în care există un sistem concurențial, adică atâta vreme cât producătorii de securitate depind de achizițiile voluntare, a căror majoritate probabil că va lua forma unor contracte de asigurare încheiate în avans față de orice “ocurență” a insecurității sau agresiunii, nici un producător nu ar putea să-și sporească venitul fără a-și îmbunătăți serviciile sau calitatea produselor, așa cum sunt ele percepute de consumatori. Mai mult, toți producătorii de securitate luați la un loc, nu ar putea să “umfle” importanța industriei lor decât dacă, din indiferent ce motiv, consumatorii ar începe într-adevăr să evalueze securitatea ca superioară altor bunuri, asigurându-se astfel faptul că producția de securitate nu ar avea niciodată și nicăieri loc pe seama non-producției, sau a producției reduse de, să spunem, brânză, ca bun privat concurent. În plus, producătorii de servicii de securitate ar trebui să-și diversifice ofertele într-un grad considerabil, deoarece există o cerere extrem de diversificată pentru produsele ținând de securitate printre milioanele și milioanele de consumatori. Direct dependenți fiind de sprijinul voluntar al consumatorilor, ei ar avea imediat de suferit financiar dacă nu ar reacționa adecvat la nevoile, sau la schimbările nevoilor consumatorilor. Astfel, fiecare consumator ar avea o influență, oricât de mică, asupra bunurilor care apar sau dispar pe piața securității. În loc să ofere fiecăruia un “pachet de securtate” uniform, așa cum este caracteristic unei politici a producției de stat, pe piață vor apărea o multitudine de pachete de servicii. Ele ar fi croite pe măsura nevoilor de securitate diferite ale diferiților oameni, luând în considerare diversele lor ocupații, comportamentul lor riscant, diferitele lucruri care trebuie protejate și asigurate, diferitele locații geografice și diferitele constrângeri temporale.
Dar aceasta este departe de a fi totul. În afara diversificării lor, s-ar îmbunătăți de asemenea conținutul și calitatea produselor. Nu doar că tratamentul aplicat consumatorilor de către angajații firmelor de securitate s-ar îmbunătăți imediat, și că ar dispărea în cele din urmă atitudinea de tip “poate că mie nu-mi pasă”, arbitrarietatea și chiar brutalitatea, neglijența și încetineala sistemelor actuale ale poliției și justiției. De vreme ce ele ar fi dependente de sprijinul voluntar al consumatorilor, orice tratament impropriu, impolitețe sau incompetență i-ar putea costa pe angajații lor slujbele. Mai mult, particularitatea mai-sus menționată -aceea că decizia asupra disputelor dintre un client și producătorul său de servicii este inavariabil lăsată la latitudinea ultimului- ar dispărea aproape cu certitudine , iar arbitrarea conflictelor de către părți independente va deveni oferta standard a producătorilor de securitate. Cel mai important lucru, însă, ar fi că, pentru a atrage și păstra clienții, producătorii unor astfel de servicii ar trebui să ofere contracte care ar permite consumatorului să știe ce cumpără și i-ar crea posibilitatea de a formula o plângere validă, intersubiectiv verificabilă, dacă acțiunea reală a producătorului de securitate nu s-ar ridica la înălțimea obligațiilor sale. Iar, mai specific, pentru că ele nu sunt contracte individualizate privitoare la servicii, în care clieții plătesc exclusiv pentru a-și acoperi propriile riscuri, ci mai degrabă contracte de asigurare propriu-zise care implică o punere laolaltă a propriilor riscuri cu cele ale altora, contrar practicii etatiste prezente, aceste contracte cu certitudine că nu vor conține o schemă redistributivă introdusă deliberat pentru a favoriza un grup de oameni pe seama altuia. Altfel, dacă cineva ar simți că contractul ce i-a fost oferit ar presupune ca el să plătească pentru nevoile și riscurile speciale ale altora -adică pentru factori de posibilă insecuritate pe care nu i-a perceput ca aplicabili în propriul caz-, el pur și simplu l-ar respinge, sau și-ar înceta plățile.
Totuși, după ce s-au spus toate aceste lucruri, va apărea inevitabil întrebarea: “Dar oare un sistem concurențial al producției de securitate nu va avea ca rezultat necesar conflictul social permanent, haosul și anarhia?” Trebuie făcute câteva mențiuni cu privire la această pretinsă critică. În primul rând, trebuie să observăm faptul că o astfel de impresie nu este deloc în concordanță cu evidența empirică, istorică. Au existat în diferite locuri sisteme de tribunale concurențiale, cum ar fi cazul vechii Irlande sau al Ligii Hanseatice, înaintea apariției statului național modern și, din câte știm, ele au funcționat bine.[26] Judecând din perspectiva ratei criminalității (al proporției dintre numărul de infracțiuni și populație), poliția privată din Vestul Sălbatic (care, în treacăt fie spus, nu era atât de sălbatic cum lasă unele filme să se înțeleagă) avea un succes relativ mai mare decât poliția de azi, sprijinită de stat. [27] Și, pentru a ne întoarce la experiența și exemplele contemporane, există chiar și azi milioane și milioane de contacte internaționale -contacte comerciale și turistice- și pare cu certitudine o exagerare să spunem că, de exemplu, în aceste contacte există mai multe fraude, mai multe crime și mai multe încălcări ale contractelor decât în relațiile domestice. Iar lucrurile stau astfel, ar trebui să observăm, în lipsa unui mare legislator și producător de securitate monopolist. În fine, nu trebuie să uităm că și astăzi, într-un mare număr de țări, există diverși producători de securitate în afara statului: investigatori privați, detectivi ai companiilor de asigurări, instituții de arbitraj private. În ceea ce privește funcționarea lor, impresia generală pare să confirme teza că ele au mai mult, și nu mai puțin, succes în rezolvarea conflictelor sociale decât instituțiile publice corelate.
Toruși, aceste dovezi istorice sunt discutabile, în special în privința posibilității de a deriva din ele vreo informație generală. Dar există, de asemenea, temeiuri sistematice pentru care teama exprimată în critica de mai sus nu este întemeiată. Paradoxal așa cum ar părea la o primă privire, acest lucru se întâmplă deoarece stabilirea unui sistem concurențial al producătorilor de securitate implică crearea unei structuri instituționalizate a inițiativei de a produce o ordine a legii și a aplicării acesteia care să întrunească cel mai mare grad posibil de consens în privința problemei rezolvării conflictelor, și prin urmare va tinde să genereze mai puțină neliniște socială și mai puține conflicte decât cea monopolistă! [28] Pentru a înțelege acest lucru, este necesar să analizăm mai atent singura situație tipică ce-i permite scepticului să creadă în virtuțile superioare ale unui ordini a producției de securitate organizate monopolist. Aceasta este situația unui conflict care apare între A și B, cei doi sunt asigurați la companii diferite, iar acestea nu pot ajunge la un acord imediat privitor la validitatea revendicărilor concurente formulate de clienți. (Nu ar exista nici o problemă dacă s-ar ajunge la un astfel de acord, sau dacă ambii clienți ar fi asigurați de una și aceeași companie -sau cel puțin nu ar fi cu nimic o problemă diferită de cea apărută într-un sistem al monopolului de stat!) Nu ar duce oare întotdeauna o astfel de sitauție la un conflict armat? Acest lucru este extrem de improbabil. În primul rând, orice confruntare violentă între companii ar fi costisitoare și riscantă, în special dacă aceste companii au atins o dimensiune respectabilă, lucru important pentru ele, în special pentru a apărea ca garanți eficienți ai securității în ochii potențialilor clienți. Mai important este totuși faptul că, într-un sistem concurențial în care fiecare companie este dependentă de continuarea plăților voluntare ale consumatorilor, orice confruntare va trebui să fie susținută deliberat de către fiecare client al ambelor companii. Dacă o singură perosnă și-ar retrage sumele pe care le-a plătit, deoarece nu ar fi convinsă că lupta armată este necesară pentru rezolvarea conflictului în cauză, atunci s-ar crea imediat o presiune economică asupra companiei, pentru a căuta o soluție pașnică a conflictului. [29] Astfel, orice producător de securitate pe o piață concurențială, ar fi extrem de precaut în privința disonibilității sale de a se angaja în acțiuni violente pentru rezolvarea conflictelor. În schimb, în măsura în care consumatorii doresc o aplanare pașnică a conflictelor, fiecare producător de securitate ar depune eforturi intense pentru a oferi astfel de măsuri clienților săi și pentru a stabili în avans, astfel încât toată lumea să știe, cărui proces de arbitraj ar fi dispus să i se supună, împreună cu clienții săi, în cazul unor dezacorduri asupra evaluării unor revendicări conflictuale. Iar cum o astfel de schemă ar putea să le apară a fi cu adevărat operațională clienților diferitelor firme doar dacă există între ei un acord asupra unor asemenea măsuri de arbitraj, s-ar dezvolta natural un sistem legal universal acceptabil pentru clienții tuturor producătorilor de securitate concurenți, care să guverneze relațiile dintre companii. Mai mult, presiunea economică pentru generarea unor reguli consensuale privitoare la tratarea conflictelor are consecințe chiar mai îndepărtate. Într-un sistem concurențial, arbitrii independenți cărora li s-ar încredința sarcina de a identifica soluții pașnice ale conflictelor ar fi dependenți de sprijinul continuu al celor două companii aflate în dezacord, în măsura în care ele ar putea selecta alți judecători dacă una dintre ele nu ar fi satisfăcută de rezultatul arbitrajului. Astfel, acești judecători ar fi presați să găsească soluții problemelor care li se înaintează, de data aceasta nu în raport cu aspectul procedural al legii, ci cu conținutul ei, soluții care să fie acceptabile ca drepte și echitabile pentru toți clienții firmelor implicate într-un caz dat. [30] Altfel, una sau mai multe companii și-ar putea pierde o parte din clienți, ceea ce le-ar face să apeleze la un alt arbitru atunci când se va ivi din nou nevoia. [31]
N-ar fi însă posibil ca, într-un sistem concurențial, o firmă producătoare de securitate să depășească granițele legii -adică, sprijinită de proprii ei clienți, să înceapă să le agreseze pe altele? Fără îndoială, nu avem cum nega că acest lucru s-ar putea să fie posibil, deși trebuie subliniat din nou faptul că aici ne aflăm în domeniul științei sociale empirice și că nu avem cum să știm cu certitudine. Dar, totuși, insinuarea tacită că posibilitatea ca o firmă de securitate să iasă în afara legii ar indica în vreun fel o deficiență severă a filosofiei și economiei unei ordini sociale pur capitaliste, este greșită. [32] În primul rând, ar trebui să ne amintim că orice sistem social, iar o ordine socială etatist-socialistă nu mai puțin decât o economie a pieței pure, este dependent pentru a-și continua existența de opinia publică, și că o stare dată a opiniei publice este întotdeauna cea care delimitează ceea ce poate și ceea ce nu poate să se întâmple într-o societate dată. Starea curentă a opiniei publice vest-germane , de exemplu, face imposibil sau extrem de improbabil ca un sistem etatist-socialist de tip rus contemporan să poată fi impus publicului din Germania de Vest. Lipsa sprijinului public pentru un astfel de sistem l-ar condamna la eșec și l-ar face să se prăbușească. Și ar fi chiar mai improbabil ca orice astfel de tentativă de a impune o ordine de tip rus să spere că ar putea vreodată reuși în America, dată fiind opinia publică americană. Astfel, pentru a sesiza corect problema companiilor ce ies în afara legii, întrebarea de mai sus ar trebui formulată astfel: cât de probabil este ca orice astfel de eveniment să se întâmple într-o societate dată, în condițiile specifice ale stării opiniei ei publice? Astfel formulată întrebarea, este clar că răspunsul ar suna diferit pentru societăți diferite. Pentru unele, caracterizate prin înrădăcinarea adâncă a ideilor socialiste în rândul publicului, probabilitatea reapariției unei companii agresive ar fi mai mare, iar pentru alte societăți ar exista o șansă mai mică pentru ca acest lucru să se întâmple. Dar, atunci, ar fi oare perspectiva unui sistem concurențial de producție a securității în orice caz dat mai bună sau mai proastă decât menținerea unui sistem etatist? Să luăm în considerare, de exemplu, Statele Unite de azi. Să presupunem că, printr-un act legislativ, statul și-a abolit drepturile de a produce securitate cu bani proveniți din impozite, și că ar fi introdus un sistem concurențial de producere a securității. Dată fiind starea opiniei publice, cât de probabil ar fi să apară producători care să iasă din cadrul legii; și ce s-ar întâmpla dacă ar apărea? Evident, răspunsul ar depinde de reacțiile publicului față de această schimbare a situației. Astfel, prima replică adresată acelora care combat ideea unei piețe private pentru securitate ar trebuie să fie: dar tu? Care ar fi reacția ta? Teama ta față de companiile care folosesc mijloace nelegale ar însemna că te-ai angaja în schimburi contractuale cu un producător de securitate care a agresat alți oameni și proprietățile acestora, sau ai continua să-l sprijini dacă ar face-o? Cu siguranță, criticul ar fi redus în bună măsură la tăcere prin acest contraatac. Dar mai important decât acest lucru este răspunsul sistematic implicat în acest contraatac personal. Cu siguranță, schimbarea de situație descrisă ar presupune o modificare în structura cost-beneficiu, cu care va trebui să se confrunte fiecare atunci când va lua deciziile. Înaintea introducerii unui sistem concurențial al producției de securitate, fusese legal să participi la și să susții agresiunea (statului). Acum, o astfel de activitate ar fi una ilegală. Prin urmare, dată fiind conștiința fiecăruia, care face ca propriile decizii să-i apară mai mult sau mai puțin costisitoare, adică mai mult sau mai puțin în armonie cu principiile proprii privind comportamentul corect, sprijinul pentru o firmă angajată în exploatarea unor oameni nedispuși să-i susțină acțiunile ar fi evident mai costisitor acum decât înainte. Datorită acestui fapt, trebuie să presupunem că ar crește numărul celor care și-ar folosi acum banii pentru a susține o firmă angajată în afaceri cinstite -printre ei găsindu-se chiar și aceia care altfel ar fi susținut statul-, și că ar crește oriunde s-ar încerca un astfel de experiment social. Prin contrast, numărul oamenilor încă atașați unei politici a exploatării și a câștigului pe seama altora ar scădea. Cât de drastic ar fi acest efect ar depinde, desigur, de starea opiniei publice. În exemplul examinat -Statele Unite, acolo unde teoria naturală a proprietății este extrem de răspândită și acceptată ca etică privată, filosofia libertariană fiind în esență ideologia pe care a fost clădită țara și care i-a permis acesteia dezvoltarea- [33] efectul menționat mai sus ar fi, în mod natural, extrem de pronunțat. În consecință, firmele producătoare de securitate atașate filosofiei protejării și aplicării legii libertariene vor atrage cea mai mare parte a sprijinului și asistenței financiare oferite de public. Și, deși ar putea fi adevărat că unii oameni, și printre ei în special cei care profitaseră de vechea ordine, ar putea să continue să-și dea sprijinul pentru o politică de agresiune, este foarte improbabil că ei ar fi suficienți ca număr și forță pentru a putea reuși. Mai curând, rezultatul probabil ar fi acela că firmele cinstite ar atinge forța necesară -singure sau unindu-și eforturile, și susținute de clienții lor voluntari- pentru a controla orice astfel de apariție a unor producători care să depășească limitele legii și pentru a-i distruge oriunde și oricând iau aceștia ființă. [34] Iar dacă, împotriva tuturor așteptărilor, producătorii cinstiți de securitate ar pierde lupta de păstrare a pieței libere în producția de securitate și dacă ar reapărea un monopol, pur și simplu am avea din nou de-a face cu un stat. [35]
În orice caz, prin introducerea unui sistem social pur capitalist în care producătorii de securitate sunt privați -un sistem care să permită libertatea de alegere- s-ar obține cu necesitate o situație mai bună decât cea prezentă. Chiar dacă o astfel de ordine s-ar prăbuși mai apoi datorită faptului că prea mulți oameni sunt încă atașați unei politici de exploatare și agresiune împotriva altora, cel puțin omenirea ar avea experiența unei perioade glorioase. Iar dacă această ordine ar supraviețui, ceea ce pare să fie mai probabil, ar însemna începutul unui sistem încă nemaiîntâlnit al dreptății și al prosperității economice.
[1] G. de Molinari, “The Production of Security”, Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.2, New York, 1977, p.3
[2] Ibid., p.4
[3] Pentru diferite abordări ale teoreticienilor bunurilor publice, cf. J. Buchanan și G. Tullock, The Calculus of Consent, Ann Arbor, 1962; J. Buchanan, The Public Finances, Homewood, 1970; și The Limits of Liberty, Chicago, 1975; G. Tullock, Private Wants, Public Means, New York, 1970; M. Olson, The Logic of Collective Action, New York, 1965; W. Baumol, Welfare Economics and the Theory of the State, Cambridge, 1952.
[4] Pentru ceea ce urmează, cf. M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, pp.883 ș.u.; și “The Myth of Neutral Taxation” în Cato Journal, 1981; W. Block, “Free Market Transportation: Denationalizing the Roads”, în Journal of Libertarian Studies, 1979; și “Public Goods and Externalities: The Case of Roads”, în Journal of Libertarian Studies, 1983.
[5] Cf., de exemplu, W. Baumol și A. Blinder, Economics, Principles and Policy, New York, 1979, cap.31
[6] Un alt criteriu folosit adesea pentru bunurile publice este “non-rivalitatea în consum”. În general, cele două criterii par să coincidă: atunci când nu pot fi excluși blatiștii, non-rivalitatea consumului este posibilă; iar atunci când ei pot fi excluși, consumul implică rivalitatea, sau așa pare. Totuși, după cum argumentează teoreticienii bunurilor publice, această coincidență nu este perfectă. Putem concepe, spun ei, o situație în care, deși excluderea blatiștilor este posibilă, includerea lor ar putea să nu presupună nici un cost suplimentar (costul marginal al admiterii blatiștilor ar fi zero), iar consumul bunului în cauză de către blatistul suplimentar admis nu ar trebui cu necesitate să ducă la o scădere a consumului acelui bun disponibil pentru alții. Un astfel de bun ar fi, de asemenea, un bun public. Și pentru că excluderea ar fi practicată pe piața liberă, iar bunul nu ar deveni disponibil pentru consumul fiecăruia în condiții de non-rivalitate (chiar dacă acest lucru nu ar presupune costuri adiționale), acest lucru, conform logicii etatist-socialiste, ar dovedi un eșec al pieței, adică un nivel suboptimal al consumului. Prin urmare, statul ar trebui să-și asume sarcina de a produce astfel de bunuri. (O sală de teatru, de exemplu, ar putea fi plină doar pe jumătate, deci admiterea unor spectatori suplimentari, pe gratis, nu ar costa nimic, iar faptul că aceștia ar privi piesa nu i-ar afecta pe spectatorii plătitori; deci piesa ar îndeplini criteriile pentru a fi un bun public. Totuși, pentru că proprietarul teatrului ar practica exluderea, în loc să le permită blatiștilor să se bucure de un spectacol “gratuit”, sălile de teatru ar fi candidate potrivite pentru naționalizare.). Despre numeroasele erori implicate în definirea bunurilor publice în termenii non-rivalității consumului, cf. notelor 12 și 16 de mai jos.
[7] Cf., asupra acestui punct, W. Block, “Public Goods and Externalities”, în Journal of Libertarian Studies, 1983
[8] Cf., de exemplu, J. Buchanan, The Public Finances, Homewood, 1970, p.23; P. Samuelson, Economics, New York, 1976, p.160
[9] Cf. R. Coase, “The Lighthouse in Economics”, în Journal of Law and Economics, 1974
[10] Cf., de exemplu, argumentului ironic al lui W. Block că șosetele ar fi bunuri publice din “Public Goods and Externalities”, în Journal of Libertarian Studies, 1983
[11] Ca să evităm aici orice neînțelegeri, să spunem că orice producător și orice asociație de producători care iau decizii împreună pot, oricând, să decidă dacă să producă sau nu un bun pe baza evaluării privitoare la caracterul lui public sau privat. De fapt, decizii privitoare la producerea sau nu pe cale privată a bunurilor publice sunt luate constant în cadrul creat de o economie de piață. Ce este imposibil de decis este dacă să fie ignorat sau nu rezultatul funcționării pieței libere, pe baza gradului în care un bun este public sau privat.
[12] Atunci, de fapt, introducerea distincției dintre bunurile private și cele publice constituie o reîntoarcere în epoca presubiectivistă a economiei. Din perspectiva economiei subiectiviste, nu există nici un bun care să poată fi caracterizat obiectiv drept privat sau public. Acesta este, în esență, motivul pentru care cel de-al doilea criteriu propus pentru bunurile publice, non-rivalitatea consumului (cf. notei 6 de mai sus), se prăbușește la rândul său. Căci cum oare ar putea un observator extern să determine dacă admiterea gratuită a unui blatist suplimentar ar duce sau nu la o reducere a posibilității altora de a consuma acel bun?! Este clar că nu ar avea cum să o facă cu obiectivitate. De fapt, s-ar putea ca bucuria cuiva de a viziona un film sau de a conduce pe șosea să fie considerabil redusă dacă mai mulți oameni ar fi admiși în acel cinematograf sau pe acea șosea. Iarăși, pentru a afla dacă lucrurile stau sau nu astfel, ar trebui ca fiecare individ să fie întrebat -și nu toată lumea ar cădea de acord. (Ce s-ar întâmpla atunci?) Mai mult, deoarece chiar și un bun care permite non-rivalitatea consumului nu este unul gratuit, ca o consecință a admiterii blatiștilor suplimentari va apărea în cele din urmă “înghesuiala”, și deci fiecare va trebui întrebat despre “limita” potrivită. În plus, consumul meu ar putea fi sau nu afectat, în funcție de cine este admis gratuit, deci ar trebui să fiu întrebat și asupra acestui lucru. În fine, fiecare ar putea să-și schimbe, în timp, opiniile asupra acestui lucru. Este deci la fel de imposibil de decis dacă un bun este sau nu un candidat pentru producția de stat (mai curând decât pentru cea privată), pe baza criteriului non-rivalității consumului, ca și pe baza celui al non-excludabilității. (Cf., de asemenea, notei 16 de mai jos.)
[13] Cf. P. Samuelson, “The Pure Theory of Public Expenditure”, în Review of Economics and Statistics, 1954; și Economics, New York, 1976, cap.8; M. Friedman, Capitalism and Freedom, Chicago, 1962, cap.2; F.A. Hayek, Law, Legislation and Liberty, vol.3, Chicago, 1979, cap.14
[14] În ultimii ani, economiștii (și în special cei aparținând așa-numitei școli de la Chicago) au devenit tot mai preocupați de analiza drepturilor de proprietate (cf. H. Demsetz, “The Exchange and Enforcement of Property Rights”, în Journal of Law and Economics, 1964; și “Toward a Theory of Property Rights”, în American Economic Review, 1967; R. Coase, “The Problem of Social Cost”, în Journal of Law and Economics, 1960; A. Alchian, Economic Forces at Work, Indianapolis, 1977, partea a 2-a; R. Posner, Economic Analysis of Law, Boston, 1977). Astfel de analize, totuși, nu au nimic de-a face cu etica. Din contră, ele sunt încercări de a substitui stabilirea unor principii etice justificabile cu considerații privitoare la eficiența economică (pentru critica unor astfel de întreprinderi, cf. M.N. Rothbard, The Ethicsof Liberty, Atlantic Highlands, 1982, cap.26; W. Block, “Coase and Demsetz on Private Property Rights”, în Journal of Libertarian Studies, 1977; R. Dworkin, “Is Wealth a Value”, în Journal of Legal Studies, 1980; M.N. Rothbard, “The Myth of Efficiency”, în M. Rizzo (ed), Time, Uncertainty, and Disequilibrium, Lexington, 1979). Toate argumentele privitoare la eficiență sunt în cele din urmă irelevante, pentru că pur și simplu nu există nici un mod nearbitrar de a măsura, cântări și agrega costurile și utilitățile individuale rezultate dintr-o alocare dată a drepturilor de proprietate. Prin urmare, orice încercare de a recomanda un anumit sistem de atribuire a drepturilor de proprietate pe baza presupusei maximizări a “avuției sociale” ține de o vorbărie pseudo-științifică (vezi, în special, M.N. Rothbard, “Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics”, Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.3, New York, 1977; de asemenea, L. Robbins, “Economics and Political Economy”, în American Economic Review, 1981).
”Principiul Unanimității”, pe care J. Buchanan și G. Tullock, urmându-l pe K. Wicksell (Finanztheoretische Untersuchungen, Jena, 1896), l-au propus în mod repetat ca ghid al politicii economice, nu trebuie nici el confundat cu un principiu etic propriu-zis. Conform acestui principiu, ar trebui să aibă loc doar acele modificări ale politicii economice care întrunesc un consens unanim -lucru ce pare cu adevărat atrăgător; dar atunci, mutatis mutandis, acest principiu determină conservarea status quo-ului dacă nici o propunere de schimbare nu întrunește un consens unanim -ceea ce sună mult mai puțin atrăgător, deoarece presupune că orice stare de lucruri dată privind alocarea drepturilor de proprietate trebuie să fie legitimă, fie ca punct de pornire, fie ca stare ce trebuie continuată. Oricum, teoreticienii alegerii publice nu oferă nici o justificare în termenii unei teorii normative a drepturilor de proprietate, așa cum ar fi necesar pentru acest principiu ambițios. Prin urmare, principiul unanimității nu are nici un fundament etic ultim. De fapt, pentru că ar legitima orice status quo imaginabil, principiul favorit al adepților lui Buchanan este cu totul absurd ca criteriu moral (asupra acestui punct, cf. de asemenea M.N. Rothbard, The Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, 1982, cap.26; și “The Myth of Neutral Taxation”, în Cato Journal, 1981, pp.549 ș.u.).
Oricum, Buchanan și Tullock, urmându-l din nou pe Wicksell, renunță în cele din urmă la principiul unanimității, reducându-l la unul al unanimității “relative” sau al “quasi-unanimității”.
[15] Asupra acestui argument, cf. M.N. Rothbard, “The Myth of Neutral Taxation”, în Cato Journal, 1981, p.533. În trecere fie spus, existența unui singur anarhist invalidează de asemenea și toate referințele la Pareto-optimalitate ca un criteriu al acțiunii statale economic legitime.
[16] În esență, același raționament care ne conduce la respingerea teoriei socialist-etatiste construite pe baza caracterului unic al bunurilor publice definite prin criteriul non-excludabilității, se aplică și atunci când aceste bunuri sunt definite prin criteriul non-rivalității consumului (cf. notelor 6 și 12 de mai sus). În primul rând, pentru a deriva propoziția normativă că ele ar trebui să fie oferite din propoziția factuală că bunurile care permite non-rivalitatea consumului nu ar fi oferite pe piața liberă tuturor potențialilor consumatori, această teorie se confruntă cu aceeași problemă a necesității unei etici justificabile. Mai mult, și raționamentul utilitarist este evident eronat. A raționa, așa cum fac teoreticienii bunurilor publice, că practica pieței libere de a exclude blatiștii de la consumul unor bunuri care permit non-rivalitatea consumului la costuri marginale nule, ar indica un nivel suboptimal al bunăstării sociale, și prin urmare ar necesita acțiunea compensatorie a statului, este greșit din două motive corelate. În primul rând, costul este o categorie subiectivă și nu poate fi niciodată măsurat obiectiv de către un observator extern. Prin urmare, este cu totul inadmisibil să spui că ar putea fi admiși blatiști suplimentari fără nici un cost. De fapt, dacă costurile subiective ale admiterii unor consumatori suplimentari ar fi într-adevă zero, atunci proprietarul-producător privat al bunului în cauză ar face-o el însuși. Dacă nu o face, atunci acest lucru indică, din contră, că pentru el costurile nu sunt zero. Motivul poate fi opinia sa că a o face ar însemna a reduce satisfacția celorlalți consumatori și deci că prețul produsului său ar scădea; sau pur și simplu ar putea fi acela că nu-i plac blatiștii neinvitați, ca atunci când, de exemplu, aș obiecta la propunerea de a oferi sufrageria mea liberă unor oaspeți neinvitați, în condițiile non-rivalității consumului. În orice caz, pentru că, indiferent de motiv, nu se poate presupune că costurile ar fi zero, este greșit să vorbești despre un eșec al pieței atunci când anumite bunuri nu sunt oferite gratuit. Pe de altă parte, pierderile de bunăstare socială ar deveni cu adevărat inevitabile dacă am accepta recomandarea teoreticienilor alegerii publice de a permite statului să ofere gratuit acele bunuri despre care se pretinde că nu presupun rivalitea consumului. În afara sarcinii insurmontabile de a determina ce anume satisface acest criteriu, statul, fiind independent de achizițiile voluntare ale consumatorilor, s-ar confrunta în primul rând cu problema la fel de insolvabilă de a determina cât de mult din respectivul bun public să producă. În mod clar, deoarece bunurile publice nu sunt libere, ci sunt supuse, la un anumit nivel de consum, “înghesuielii”, nu există nici un punct de oprire pentru stat, deoarece la orice nivel al oferteiar exista încă unii consumatori care trebuie să fie excluși și care, dacă oferta ar fi mai mare, ar putea fi blatiști. Dar, chiar și dacă această problemă ar putea fi rezolvată miraculos, în orice caz, costurile de producție (sporite cu necesitate) și operarea bunurilor publice distribuite gratuit pentru un consum lipsit de rivalitate, ar trebui să fie finanțate din impozite. Iar atunci, faptul că unii consumatori ar fi forțați să devină blatiști dovedește dincolo de orice îndoială că, din punctul de vedere al consumatorilor, aceste bunuri publice sunt inferioare ca valoare față de bunuril private concurente, pe care ei nu le mai pot acum achiziționa.
[17] Cei mai importanți campioni moderni ai discursului orwellian cu sens dublu sunt J. Buchanan și G. Tullock (cf. lucrărilor lor citate în nota 3 de mai sus). Ei pretind că guvernământul este fondat pe un “contract constituțional” prin care fiecare individ își dă “acordul conceptual” de a se supune puterii coercitive a guvernământului, înțelegând că toți ceilați sunt și ei supuși aceleiași puteri. Prin urmare, guvernământul este doar aparent coercitiv, în realitate fiind supunerea fiind voluntară. Există câteva obiecții evidente la acest argument curios. În primul rând, nu există nici un fel de dovadă empirică privitoare la existența vreunei constituții care să fi fost acceptată voluntar de toți cei supuși puterii coercitive. Mai rău, chiar ideea tuturor oamenilor exercitând coerciția asupra lor înșiși este pur și simplu de neconceput, așa cum este de neconceput să negi legea contradicției. Căci, dacă coerciția acceptată voluntar este într-adevăr voluntară, atunci ar fi posibil să renunți la supunerea față de acea constituție, iar statul nu ar fi nimic mai mult decât un club la care se poate adera voluntar. Dacă, totuși, nu există “dreptul de a ignora statul” -iar faptul că nu există acest drept este, desigur, trăsătura caracteristică a statului în comparație cu un club- atunci ar fi logic inadmisibil să pretinzi că acceptarea coerciției exercitate de stat este voluntară. Mai mult, chiar dacă toate aceste lucruri ar fi posibile, contractul constituțional tot nu ar putea crea obligații pentru nimeni altcineva în afara celor care l-au semnat inițial.
Cum au putut Buchanan și Tullock să ajungă la astfel de idei absurde? Printr-un truc semantic. Ceea ce era “de neconceput” și “dezacord” în discursul pre-orwellian este pentru ei “conceptual posibil” și “acord conceptual”. Pentru cel mai instructiv scurt exercițiu de a raționa în acest fel, cf. J. Buchanan, “A Contractarian Perspective on Anarchy”, în Freedom in Constitutional Contract, College Station, 1977. Aflăm de aici (p.17) că până și acceptarea limitei de viteză de 55 de mile pe oră este poate voluntară (Buchanan nu este foarte sigur), deoarece este fondată în cele din urmă pe acordul conceptual pe care l-am dat cu toții constituției, și că Buchanan nu este de fapt un etatist, ci un anarhist (p.11).
[18] M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, p.887
[19] Acest lucru, înainte de orice, trebuie ținut minte atunci când trebuie să evaluăm validitatea argumentelor etatist-intervenționiste cum ar fi cel care urmează, al lui J.M. Keynes (“The End of Laissez Faire”, în J.M. Keynes, Collected Writings, London, 1972, vol.9, p.291): “Cea mai importantă agendă a statului se leagă nu de acele activități pe care indivizii privați deja le îndeplinesc, ci de acele funcții care cad în afara sferei individului, de acele decizii pe care nu le ia nimeni dacă nu le ia statul. Lucrul important pentru guvernământ nu este să facă, ceva mai bine sau ceva mai rău, lucruri pe care indivizii le fac deja, ci să facă acele lucruri care nu sunt făcute deloc”. Acest raționament nu doar pare greșit, ci chiar este.
[20] Unii libertarieni minarhiști obiectează că existența unei piețe presupune recunoașterea și aplicarea unui corp comun al legii, și deci a unui guvernământ, ca agenție de aplicare a legii și judecător monopolist. (Cf., de exemplu, J. Hospers, Libertarianism, Los Angeles, 1971; T. Machan, Human Rights and Human Liberties, Chicago, 1975). Acum, este cu siguranță corect că piața presupune recunoașterea și aplicarea acelor reguli subiacente funcționării ei. Dar de aici nu rezultă că această sarcină trebuie să fie încredințată unei agenții monopoliste. De fapt, piața presupune și un limbaj comun sau un sistem de semne; dar cu greu am putea argumenta convingător că guvernământul trebuie deci să asigure respectarea regulilor lingvistice. Deci, la fel ca un sistem lingvistic, regulile comportamentului pe piață apar spontan și pot fi aplicate prin “mâna invizibilă” a interesului personal. Oamenii nu ar putea profita de avantajele comunicării fără a respecta regulile comune ale limbajului, și nu ar putea benficia de productivitatea sporită a unei economii de schimb bazate pe diviziunea muncii fără a respecta reguli comune de comportament. În plus, așa cum am demonstrat în capitolul 7, regulile pieței pot fi justificate a priori ca drepte, independente de orice guvernământ. Mai mult, tocmai un sistem concurențial de administrare și aplicare a legii este cel care generează cea mai mare presiune pentru a elabora și promulga reguli de comportament care să încorporeze cel mai mare grad imaginabil de consens. Și, desigur, regulile care îndeplinesc această condiție sunt exact cele pe care raționamentul a priori le stabilește ca fiind presupoziția necesară a argumentării și a acordului argumentativ.
[21] În treacăt fie spus, aceeași logică ce ne obligă să acceptăm ideea producției de securitate de către firme private ca cea mai bună soluție, din punct de vedere economic, pentru problema satisfacerii consumatorilor, ne obligă de asemenea, în ceea ce privește pozițiile moral-ideologice, să abandonăm teoria politică a liberalismului clasic și să facem un pas mic dar cu toate acestea decisiv către teoria libertariană, sau către anarhismul proprietății private. Liberalismul clasic, având în L.v. Mises cel mai proeminent reprezentant din acest secol, susține un sistem social fondat pe regulile fundamentale ale teoriei naturale a proprietății. Acestea sunt și regulile susținute de libertarianism. Dar liberalismul clasic și-ar dori ca aceste legi să fie aplicate de o agenție monopolistă (guvernământul, statul) -adică de o organizație care nu este dependentă exclusiv de sprijinul voluntar, contractual, al consumatorilor respectivului serviciu, ci are dreptul de a determina unilateral propriul venit, adică impozitele percepute consumatorilor pentru ca statul să-și poată îndeplini funcția în domeniul producției de securitate. Oricât ar părea de plauzibil acest lucru, el este clar inconsistent. Ori sunt valide principiile teoriei naturale a proprietății, în care caz statul, ca monopolist privilegiat, este imoral, ori sunt corecte afacerile conduse prin agresiune -prin utilizarea forței și a mijloacelor non-contractuale de achiziționare a resurselor-, caz în care trebuie să se renunțe la teoria naturală a proprietății. Este imposibil să susții ambele concepții fără a fi inconsistent, cu excepția, desigur, a cazului în care poate fi găsit un principiu mai fundamental și decât teoria naturală a proprietății, și decât dreptul statului la violență agresivă și din care ambele să poată fi derivate logic, împreună cu limitările specifice privitoare la domeniul de validitate al fiecăreia. Totuși, liberalismul nu a oferit niciodată un astfel de principiu, și nici nu va fi vreodată capabil să o facă deoarece, așa cum am demonstrat în capitolul 7, a argumenta în favoarea a orice presupune dreptul de a fi liber în fața oricărei agresiuni. Dat fiind că validitatea morală a principiilor teoriei naturale a proprietății nu poate fi contestată argumentativ fără a o accepta implicit, logica ne obligă să abandonăm liberalismul și să acceptăm în schimb copilul său mai radical: libertarianismul, filosofia capitalismului pur, care cere ca producția de securitate să fie asigurată la rândul ei de firme private.
[22] Asupra problemei producției concurențiale de securitate, cf. G. de Molinari, “The Productionf of Security”, Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.2, New York, 1977; M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, cap.1; și For A New Liberty, New York, 1978, cap.12; de asemenea: W.C. Wooldridge, Uncle Sam the Monopoly Man, New Rochelle, 1970, cap.5-6; M. și L. Tannehill, The Market for Liberty, New York, 1984, partea a 2-a.
[23] Cf. M. Murck, Soziologie der oeffentlichen Sicherheit, Frankfurt/M, 1980
[24] Despre deficiențele deciziilor alocative controlate democratic, cf. mai sus, cap.9, nota 4.
[25] Molinari rezumă astfel (. G. de Molinari, “The Productionf of Security”, Center for Libertarian Studies, Occasional Paper No.2, New York, 1977, pp.13-14): “Dacă…consumatorul nu este liber să cumpere securitate oriunde dorește, vom vedea de îndată apariția unei profesii a arbitrariului și proastei conduceri. Aplicarea dreptății devine înceată și costisitoare, poliția coruptă, libertatea individuală nu mai este respectată, prețul securității este abuziv crescut și repartizat inechitabil, în conformitate cu puterea și influența unei clase de consumtori sau a alteia.”
[26] Cf. literaturii citate mai sus în nota 21; de asemenea: B. Leoni, Freedom and the Law, Princeton, 1961; J. Peden, “Property Rights in celtic Irish Law”, în Journal of Libertarian Studies, 1977.
[27] Cf. T. Anderson și P.J. Hill, “The American Experiment in Anarcho-Capitalism: The Not So Wild, Wild West”, în Journal of Libertarian Studies, 1980
[28] Cf., asupra a ceea ce urmează, H.H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987, cap.5.
[29] Comparați acest lucru cu politica statului de a se angaja în războaie fără a avea sprijinul tuturor, deoarece are dreptul de a-i impozita pe oameni; și întrebați-vă dacă riscul războiului ar fi mai mic sau mai mare dacă cineva ar avea dreptul de a nu-și mai plăti impozitele atunci când are senzația că felul statului de a-și conduce relațiile externe nu-i mai este pe plac!
[30] Putem observa aici că normele care întrunesc cel mai înalt grad de consens posibil sunt, desigur, cele presupuse prin argumentație și a căror acceptare face posibil orice consens, așa cum s-a arătat în cap.7.
[31] Din nou, comparați cu judecătorii angajați de către stat care, pentru că sunt plătiți din impozite și sunt deci relativ independenți de satisfacerea consumatorilor, pot să dea decizii care în mod clar nu sunt acceptate de toată lumea ca echitabile; și întrebați-vă dacă riscul de a nu descoperi adevărul într-un caz dat ar fi mai mare sau mai mic dacă ar exista posibilitatea de a exercita presiune economică ori de câte ori apare sentimentul că un judecător nu a fost suficient de atent în evaluarea faptelor și judecarea unui caz, sau pur și simplu că a făcut o nedreptate strigătoare la cer.
[32] Pentru ceea ce urmează, cf; în special M.N. Rothbard, For A New Liberty, New York, 1978, pp.233 ș.u.
[33] Cf. B. Bailyn, The Ideological Orgins of the American Revolution, Cambridge, 1967; J.T. Main, The Anti-Federalists: Critics of the Constitution, Chapel Hill, 1961; M.N. Rothbard, Conceived in Liberty, 4 vol., New Rochelle, 1975-1979.
[34] În mod natural, companiile de asigurări ar avea un rol extrem de important în controlul asupra apariției unor companii care ar depăși limitele legii. M. și L. Tannehill observă: “Companiile de asigurări, un sector foarte important al oricărei economii absolut libere, ar avea o inițiativă specială de a se disocia de orice agresor și, în plus, de a-și folosi împotriva lui considerabila lor influență în afaceri. Violența agresivă cauzează pierderi în valoare, iar industria de asigurări ar suporta cele mai mari costuri în majoritatea unor astfel de pierderi. Un agresor neîmpiedicat este un pericol umblător, și nici o companie de asigurări, oricât de puțin ar avea de-a face cu agresiunea inițială, nu ar fi doritoare să-și asume riscul ca acesta să-l agreseze data viitoare pe unul dintre clienții ei. În plus, agresorii și cei care se asociază cu ei, este mai probabil să fie implicați în situații violente și, deci, rreprezintă un risc mare pentru orice companie. O companie de asigurări ar refuza probabil să-i asigure pe acești oameni, din dorința de a minimiza orice pierderi viitoare pe care le-ar cauza agresiunile lor. Dar, chiar dacă compania nu ar fi motivată de o astfel de dorință, ar fi totuși obligată să ridice drastic nivelul primelor de asigurare sau să renunțe cu totul la acești clienți pentru a evita asumarea riscului suplimentar presupus de înclinația lir spre violență. Într-o economie concurențială, nici o companie de asigurări nu și-ar putea permite să continue să-i acopere pe agresori și pe cei care fac afaceri cu agresorii și să transfere costurile asupra clienților săi cinstiți; și-ar pierde curând clienții în favoarea unor firme cu o reputație mai bună care și-ar putea permite să ceară un preț mai mic pentru asigurarea oferită.
Ce ar însemna pierderea asigurării într-o economie liberă? Chiar dacă agresorul ar putea dispune de destulă forță pentru pentru a se apăra de orice agresiune sau răzbunare, ar trebui să se descurce în lipsa totală a unor lucruri economic necesare. Nu și-ar putea cumpăra protecție prin asigurări împotriva accidentelor auto, dezastrelor naturale, sau împotriva disputelor contractuale. Nu ar avea nici un fel de protecție împotriva proceselor în care i se cer daune pentru accidente petrecute pe proprietea sa. Este foarte posibil că ar trebui să se descurce și fără serviciile pompierilor, de vreme ce astfel de companii sunt dezvoltarea naturală a firmelor ce oferă asigurare împotriva incendiilor.
În plus față de sancțiunile dure impuse prin ostracizarea în afaceri ce ar rezulta natural din actul său agresiv, el ar avea probleme cu proprii angajați…Căci dacă un agent al unui serviciu de apărare ar îndeplini un ordin care ar implica folosirea intenționată a forței, atât agentul cât și antreprenorul sau managerul care a emis ordinul, la fel ca și orice alt angajat care avea cunoștință despre acesta, ar fi răspunzători pentru toate daunele cauzate.” (M și L. Tannehill, The Market for Liberty, New York, 1984, pp.110-111).
[35] Procesul transformării unei agenții care depășește limitele legii într-un stat ar fi chiar mai complicat, de vreme ce aceasta ar trebui să redobândească “legitimitatea ideologică” ce marchează existența statelor de azi, și pentru dezvoltarea căreia a fost nevoie de secole de propagandă neobosită. Odată ce această legitimitate este pierdută prin experiența unui sistem pur al pieței libere, este greu de văzut cum ar putea fi redobândită cu ușurință.
