Filonul de idei promovat de Mises Institute – austro-libertarianismul axat pe filozofia politică rothbardiană și pe paradigma praxeologică de analiză economică propusă de Mises (ca împlinire a programului mengerian) și dezvoltată de Rothbard – este adesea inclus la grămadă în găleata ideologică numită grosier „neoliberalism”.
Dacă s-ar avea în vedere numai ideea generală că Școala austriacă, alături de alte curente de gândire, poate fi considerată parte a unui „nou val de liberalism”, postbelic, post Keynes – și post perioada de declin a liberalismului clasic din finalul secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX – n-ar fi foarte greșit.
De aici însă și până la nivelarea tuturor acestora și reducerea lor la o mână de idei botezate, corect politic, „neoliberalism” sau „fundamentalism de piață” e cale lungă, și plină de erori și confuzii. E suficient de văzut cum se raportează Murray Rothbard la Milton Friedman pentru a înțelege că îi despart cel puțin la fel de multe pe cât îi apropie (vezi, de pildă, capitolul Milton Friedman pe înțelesul tuturor din colecția propusă de Institutul Mises România, Liberalismul: adevărat și fals).
Dar nu vreau aici și acum să mă ocup de problema aceasta pe îndelete, ci doar să atrag atenția asupra faptului că, cine vrea să vadă diferențele, poate s-o facă. Steinhardt mirosea că nu e în regulă „neoliberalismul” încă din perioada interbelică. Cu minime actualizări, gândul lui din 1937 este perfect valabil și astăzi:
„Liberalii își uită doctrina. E adevărat, există un curent care încearcă s-o reîmprospăteze. Dar cu câtă timiditate, mai cu seamă ce pieziș! Neoliberalismul nu este un liberalism nou, viu, avântat. Neoliberalismul nu este de cele mai multe ori decât un neosocialism. Luați oricare carte neosocialistă: în introducere autorul critică exagerația socialismului clasic, se declară însă elev credincios al ideii sociale și al cauzei poporului. Apoi propune: proprietatea funcție socială, extinderea atribuțiilor statului, generalizarea sindicalizării, dreptul statului de a stăpâni activitatea economică și câteva principii finale: crearea unui nou tip uman, omul colectivizat, socializarea conștiinței, o nouă educație, ajutorarea copiilor prin legislație și mai multe exclusivități comunale.
Luați oricare carte neoliberală: în prefață autorul respinge exagerațiile liberalismului clasic, afirmă însă că a rămas discipol credincios ideii liberale. Apoi propune: părăsirea noțiunii romane a proprietății, înlocuirea ei cu proprietatea privită ca funcție socială; extinderea atribuțiilor statului, admițând că fuseseră prea reduse până acum; generalizarea sindicalizării, recunoscând că sindicalismul e puntea între cele două concepții; dreptul statului de a controla întreaga organizație economică și câteva principii finale: crearea unui tip uman, omul solidar, trezirea în conștiință a sentimentului de solidaritate, o nouă educație, ajutorarea copiilor prin legislație și mai multe exclusivități comunale. Poate că neoliberalul rezistă când e vorba de stat și socializare; dar faci ce vrei cu el când invoci comuna, sindicatul sau solidaritatea.”
(Socialiștii, apărători ai libertății (1937), articol devenit capitol în Articole burgheze (Opere 6), Mănăstirea Rohia și Polirom, 2008; fragmentul e la p. 495-496)
Astăzi faci ce vrei cu (neo)liberalul când invoci politica monetară, fondurile europene, politica în domeniul concurenței, echilibrul bugetar, degradarea mediului, vaccinarea, corupția, dreptul de a fi prețuită, aplaudată și „valorizată corect” (nu doar lăsată în pace, neagresată) al cutărei sau cutărei minorități etc.
