Există câteva idei sacre și false care au afectat profund evoluția economiei românești. Una dintre ele este identificarea, fără nuanțe, a exporturilor cu creșterea economică. De curând, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a reiterat această idee declarând că susținerea exporturilor este soluția de dezvoltare la care nu există alternativă.
Pentru demontarea acestui mit, am să scriu aici despre o formă de subvenționare a exporturilor: ținerea cursului de schimb la un nivel artificial de mare.
Ca orice preț, cursul de schimb ar trebui să fie liber. Liber și fix, ca în cazul etalonului aur, când monedele denominate în aur – naționale sau altfel – erau certificate care se puteau răscumpăra contra unei greutăți stipulate de aur, raportul dintre ele fiind cu necesitate fix. Sau liber și flexibil, ca în situația actuală, când avem de-a face cu monede de hârtie gestionate discreționar de diverse autorități naționale și supranaționale, iar cursul ar trebui să fie flexibil, pentru a da posibilitatea ajustării la fundamentele care îl guvernează.
Care sunt aceste fundamente? Teoria parității puterii de cumpărare le explică. Pentru că moneda este un numitor comun al tuturor celorlalte bunuri din economie, este posibil să exprimăm și să comparăm prețul în lei al cartofilor cu prețul în lei al grâului, de exemplu. În schimb, prețul monedei este șirul tuturor prețurilor din economie, exprimate de această dată în termeni reali. I se spune putere de cumpărare.
Cursul de schimb dintre două monede trebuie să fie raportul dintre puterile lor de cumpărare. Cu alte cuvinte, cursul de schimb trebuie să fie aliniat cu celelalte prețuri din economiile celor două monede pentru a se obține o stare de echilibru. Altfel, să presupunem că un imobil are pe piață un preț în euro de 80.000 și unul în lei de 320.000. Dacă avem un curs de schimb de euro/leu de 1/5 este posibil pentru proprietarul imobilului să îl vândă în euro, să schimbe euro pe lei, obținând astfel 400.000 de lei, cu care poate cumpăra imobilul, rămânând cu un profit de 80.000 de lei. Acest tip de arbitraj va face fie să crească prețul în lei al casei, fie să scadă cursul de schimb, fie ambele, până se obține o situație de echilibru la care nu mai este posibil arbitrajul.
De obicei, se observă pe piață că trece o perioadă de timp până la stabilirea echilibrului mai sus amintit. Dar, teoretic vorbind, acțiunile concertate ale antreprenorilor care anticipează și estimează bine situația de pe piață pot duce la stabilirea imediată a acestui echilibru.
Datele pieței sunt într-un flux alimentat continuu de schimbări dinspre partea resurselor și bunurilor sau dinspre cea a banilor. Firesc este ca șirul de prețuri din economie, inclusiv cursul de schimb, să se ajusteze cât mai repede după noile fundamente monetare și reale, la noul echilibru.
Adesea se întâmplă ca rata de schimb să se situeze mai rapid la noul echilibru decât prețurile interne ale bunurilor de export și ale factorilor lor de producție. Acest fapt este o sursă de profit pentru exportatori. Însă este doar un profit temporar și, dacă anticipările au fost greșite, se poate dovedi o sursă de pierderi.
Acest profit al exportatorului, care nu trebuie să fie însoțit de pierderea altcuiva, este semnalul unei ajustări necesare și benefice pentru economie. Dacă idealul economic este satisfacerea optimă a nevoilor tuturor, tipul de acțiune descris mai sus satisface acest ideal, respectă suveranitatea consumatorului.
Însă atunci când BNR scade dobânda de politică monetară, sau ia alte măsuri inflaționiste, fluxul schimbărilor din piață tinde să fie alimentat cu monedă locală proaspătă și cu anticipări în acest sens. Dacă, în aceste condiții, cursul monedei locale este menținut artificial (fie cu intenție, fie fără, fie prin decret, fie prin continuarea politicii inflaționiste) de către autoritățile discreționare la un nivel mai mare decât ar cere datele pieței, avem o sursă permanentă de profit pentru exportatori. Însă este un profit artificial, indus prin mijloace externe pieței și se regăsește în pierderea sigură pe care o suferă cei care nu dispun de libertatea de acțiune înspre scăderea cursului.
Privită la nivel agregat, economia națională pur și simplu face cadouri consumatorilor din țările importatoare de dragul unor indicatori construiți și analizați în vetustul stil mercantilist și, de fapt, de dragul unei minorități antreprenoriale.
Nu se mai respectă suveranitatea consumatorului, dar se obține un soi de suveranitate a exportatorului (și a cumpărătorului străin), dorită de autorități din motive politice cum ar fi redistribuția inflaționistă prin efectul Cantillon, „îmbunătățirea” situației balanței comerciale și fardarea statistică a situației economice, pentru electorat sau birocrațiile internaționale.
Un lucru ar trebui să fie clar, suveranitatea exportatorului nu este și suveranitatea consumatorului, care printr-o stimulare artificială a exporturilor vede oferta internă relativ redusă și prețul relativ crescut. Ce fel de suveranitate vrem?
[Comentariu publicat inițial în Finanțiștii.]
