Pensiile publice sunt în declin. Așa cum scriam în altă parte, pentru această mega-problemă există soluții și non-soluții. Trecerea unui procent (infim) din bugetul public de pensii în administrarea unui număr limitat de fonduri private (reglementate puternic) este o non-soluție.
De ce? Pentru că haosul calculațional (nu avem piețe reale, nu știm prețuri reale, nu vedem profituri și pierderi reale, cum alocăm?) și motivațional (nu contează calitatea deciziilor, oricum profiturile sunt ale noastre, pierderile ale voastre) nu sunt înlăturate prin gestionarea privată a unor bani luați prin taxare de la populație. În cel mai bun caz sunt diminuate.
Rămâne această realitate: clasa administratorilor privați ai pensiilor poate miza pe un procent garantat din contribuții și, indiferent cum administrează, plaja de opțiuni a proprietarilor acelor contribuții, viitorii beneficiari, nu include ieșirea din sistem. Acest fapt schimbă fundamental natura acelor investiții.
Să vedem însă ce portofoiu are Fondul de pensii private Eureko:
(Sursa: PensiilePrivate.ro)
Așadar, 65% se investește în „România”! În rest, investiții în bănci (afaceri care, oricât ar părea de sănătoase și profitabile, pot falimenta instant din cauza principiului rezervelor fracționare pe care sunt bazate) și primării, adică niște „Românii” mai mici. Și în „Grecia”. Curat privat!
Ce este în neregulă cu așa o structură a portofoiului de pensii „private”? Răspunsul este tot o întrebare: la ce bun să mai plece banii de la bugetul de pensii în contul administratorilor privați, pentru a se întoarce apoi tot la bugetul de stat? Nu pot fi mutați dintr-un buzunar în altul al statului printr-o simplă operațiune contabilă?
Mi s-ar putea răspunde că toate portofliile conservatoare, indiferent de sursa lor, sunt alocate astfel, preponderent către investiții cu grad de risc scăzut. Trecând peste falsificarea prin definiție a estimărilor riscului suveran, făcută de complexul stat – sector financiar (reglementat) – agenții de rating (reglementate), chiar presupunând că nu există practic nici un risc ca nivelul taxelor colectate să se diminueze pe viitor (în cazul României, piața CDS-urilor parcă spunea altceva pe la mijlocul anului trecut), să privim lucrurile și în perspectivă morală.
Un investitor voluntar în „România” (sau în orice alt stat) este în poziția de a credita o entitate care practică forța brută, agresiunea mai exact – spre deosebire de forța defensivă –, pentru a-și obține veniturile. Dincolo de „zgomotul” activităților productive („de investire”) ale statului – Rothbard arată că statul nu poate fi conceput drept producător a ceva, ci drept consumator net – se află această realitate simplă: cine creditează statul este asemenea celui care dă împrumut unei bande de hoți. Când primește înapoi cu dobîndă, cum se poziționează față de bandiți? Dar față de victime?
Cum mă voi raporta la pensia (ipotetică) pe care o voi primi de la Pilonul II? Aș putea spune că este același lucru cu cea de la Pilonul I, pentru că banii mi-au fost luați cu forța oricum? Aș putea să mă întreb dacă administratorii privați nu sunt totuși creditori voluntari ai statului, pentru că aveau libertatea, așa limitată cum este, să nu investească în entități inerent agresoare?
Ponderea Pilonului II este, repet, foarte mică, iar șansele să crească sau măcar să reziste la nivelul acutal sunt și ele mici, în condițiile unui viitor climat de falimente suverane. Dar problemele de principiu rămân, indiferent de amploarea fondurilor.