17.03.2023
16.03.2023
Ce frumos se reiau discuții vechi de când băncile, crizele și, și, și…. rezerva fracționară! Pentru că e din nou aceeași poveste, același păcat de care sistemul bancar nu vrea să se lepede în ruptul capului – pentru că nu li se rupe lor capul, de fapt.
Când ai un deponent sau mai mulți care îți lasă niște bani la vedere și nu la termen, atunci de ce să iei acele depozite și să le investești în orice, fie și obligațiuni pe orice termen, mai ales lung, dar chiar și scurt? Bineînțeles că este mai profitabil așa și poți împărți acel profit cu deponenții: „uite care e treaba, îți oferim servicii premium și nu te costă nimic sau te costă mult mai puțin decât te-ar costa dacă nu ți-am investi banii în loc să ți-i ținem la vedere”.
Ținem și la vedere, bani pe care îi poți retrage imediat, dar doar o parte. Restul de bani îi punem să producă randament. Profituri, pe care le împărțim și cu tine, nu fi fraier! Și de aici numele de rezerve fracționare: doar o fracție din depozitele la vedere sunt de fapt la vedere, adică returnabile instant și la valoare întreagă.
Problema e că băncile pretind că toate fondurile de acest fel sunt disponibile instant și asta e o mare minciună. O amăgire pe care clienții cu depozite la vedere ori nu o știu, ori preferă să o creadă, se joacă de-a disponibilitățile prezente pe care le cam găsești plecate. În primul caz, se poate vorbi în esență de o fraudă comisă de bancă. În al doilea de un contract invalid, ca atunci când zici că ești de acord ca banca să îți vândă un cerc pătrat.
Băncile, mai ales cele mici, sunt și ele supuse concurenței. Dacă o bancă s-ar comporta principial, adică nu ar investi bani pe care contractual nu poate miza pe niciun termen, nici măcar foarte scurt, atunci ar avea de luat un comision de la deponenți, altfel ar fi mai puțin profitabilă. Acționarii băncii ar căuta alte bănci mai profitabile și deponenții s-ar orienta către cele cu comisionul cel mai mic, poate chiar zero. Concurența, deci, împinge o bancă, mai ales una mică, să tatoneze limitele cele mai de jos ale fracției care nu sunt totuși atât de jos încât să-i pericliteze existența. Problema este că orice valoare subunitară a raportului dintre lichidități și pasivele la vedere este un risc și chiar o fraudă.
Firmele din afara sectorului bancar nu pot face așa ceva fără să fie pedepsite prin lege. Băncile, în schimb, sunt speciale (pensionarii speciali, istoric și financiar vorbind, sunt mici copii pe lângă bancheri). Ele au legislația lor care le permite. Mai mult, au în spate o mămică foarte săritoare care dă imediat o mângâiere pe cap și lăptic la discreție acestor pisicuțe mai mult sau mai puțin obeze (fat cats, pe limba primei bănci centrale).
Asa explică de ce concurența nu acționează ca în restul piețelor libere și sănătoase, eliminând pe cei care acționează în detrimentul clienților și propriilor acționari. Pentru că principiul rezervelor fracționare și garanția acordată implicit băncilor că pot să împingă acest principiu până la limita unei prudențe estimate de ele sunt condițiile care pervertesc concurența și o fac să producă rezultate nocive. Este o concurență în care cei mai răi îi elimină pe cei mai buni și ajung în frunte. Băncile sunt stimulate să abuzeze și să se comporte riscant pentru că știu că jocul este aranjat. Banca centrală este în spatele lor pentru a le salva atunci când ceea ce ele ziceau că este o tatonare a limitelor prudenței se dovedește a fi o aventură iresponsabilă.
Și întotdeauna este o aventură iresponsabilă, indiferent ce spun bancherii. Oricând iei bani pe care un client deponent mizează în orice moment pentru a-i investi sau împrumuta altui client, atunci creezi o dublă disponibilitate și riscul insolvenței. Plus efecte macroeconomice: inflația și ciclul economic sunt generate în parte de acest sistem. De restul se ocupă direct banca centrală.
Haosul din sectorul bancar nu se va termina până când nu se reformează întreaga arhitectură bancară sau nu dispar practicile și principiile perverse precum rezerva fracționară.
Se spune despre SVB că a avut ghinionul să aibă deponenți puțini, mari, similari și care se știau între ei. Și că au putut retrage depozitele cu smartphone-ul – uau! Cu alte cuvinte, dacă ar fi avut o bază de deponenți mai atomizată și diversificată și mai lipsită de mijloace tehnice moderne, atunci ar fi avut o șansă mai mare să evite falimentul. Bineînțeles că aceasta este o falsă problemă. Orice clientelă ai avea, există un risc ca deponenții să-și ceară un drept perfect legitim toți odată. De fapt, nu este un risc calculabil actuarial, ci o incertitudine legată de comportamentul uman imprevizibil.
Orice astfel de bancă este de fapt un balon care poate fi colapsat instant de acul deponenților, făcând să dispară cea mai mare parte din depozitele și capitalul acționarilor sau creditorilor.
Dar de ce așa un sentiment de deja vu? Ah, păi, da aceleași discuții legate de cum să practici rezerve fracționare dar să o faci cu prudență erau purtate încă în secolul XIX. Cu aceleași rezultate.
Singurul remediu pentru rezervele fracționare a fost banca centrală. De fapt, banca centrală este creația sistemului bancar. Băncile instabile au cerut o bancă unde să pună în comun un fond pentru zile negre și care să le fie împrumutător de ultimă instanță. Doar că banca centrală este o soluție de moment. Acel fond va rezolva problema unei bănci, poate a câtorva, dar nu a tuturor. Și vine implacabil vremea ca toate să aibă nevoie de banca centrală. Atunci, banca centrală apelează la alte bănci centrale. Dar, vă dați seama, nici asta nu poate fi decât o soluție temporară, o tratare a simptomelor care lasă cauza intactă.
Mai grav este că, între timp, efectele acestei demențe din sectorul bancar se răsfrâng asupra economiei. Crizele recurente și depresiunile care le urmează sunt din cauza sistemului bancar. Criza a fost principalul gropar al liberalismului clasic. Vedeți, o fi piața liberă creatoare de prosperitate, dar ce folos dacă o face în principal pentru pisicile obeze și dacă în mod repetat capitalismul suferă de convulsii oribile din care mulțimile ies uluite și scăpătate?
Marx a arătat către crize și ne-a spus: capitalismul este sortit pieirii, are în miezul lui un principiu distructiv. Doar că acel principiu nu este capitalist, ci tocmai, socialist. Este o abdicare de la principiile legale care se aplică oricărei alte firme în afară de bănci. Este special. Sectorul bancar se află sub poala băncii centrale, care este în esență un planificator central.
Până când nu va fi abolită instituția băncii centrale și practica rezervelor fracționare nu vom scăpa de episoade precum cel prezent.
Lecturi recomandate:
https://mises.ro/carti/ce-le-a-facut-statul-banilor-nostri/
https://mises.ro/carti/moneda-creditul-bancar-si-ciclurile-economice/
https://mises.ro/articole/ciclul-economic-i-expansiunea-creditelor/
14.03.2023
Bitcoin a revoluționat în bine lumea și sectorul monetar-bancar. Cred că suntem departe de a fi văzut cu adevărat implicațiile acestei revoluții. Falimentele bancare de peste weekend sunt puse pe seama cryptomonedelor. Ele sunt acum țapul ispășitor pentru noul eșec preconizat al socialismului sistemului financiar.
Bine ar fi fost să fie așa. Sunt o piață minusculă pe lângă ceea ce pare să fie adevărata sursă a problemelor: obligațiunile de stat și, atenție, mai ales piața enormă a titlurilor derivate bazate pe ele. Citesc despre o piață a derivativelor de 500+ de trilioane USD, în condițiile în care derivativele pe imobiliare acum 15 ani erau de 10 ori mai mici.
Titlurile de stat, cele purtătoare de dobândă fără risc, cea mai sigură investiție. Ce poate fi mai OK decât datoria suverană? Statele nu pot da faliment, nu? Să mizăm pe ipoteza asta și să facem o construcție financiară care să se vadă de pe lună. Ce ar putea merge rău?
După cum ziceam, bine ar fi fost să fie în primul rând piața crypto de vină pentru ultimele necazuri bancare. De ce? Pentru că investitorii în crypto știu că în spatele lor nu se află nicio autoritate monetară, că nu există FED, FDIC sau Trezoreria care să fie obligate să le salveze fundul. Și tocmai de aia nici nu e o piață semnificativă și asta e cel mai important. (Bine, nu aveau obligație nici pentru banca în al cărui consiliu se află Barney Frank, autorul legii Dodd-Frank – ce ironie).
Între creșterea prețurilor și o posibilă spargere a bulei titlurilor de stat și o nouă mare criză, ghiciți pe cine va salva statul și pe cine va arunca sub trenul inflației? Omul de rând trebuie să se pregătească de credit crunch cu rate ale dobânzilor scăpate temporar de sub control, apoi de ruperea zăgazurilor de lichiditate pentru scăderea ratei dobânzii. Sau de o criogenizare a economiei în scenariul punerii în lockdown a tuturor prețurilor și piețelor – o economie de tip Potemkin.
Sau, cine știe, poate suntem nebuni noi ăștia care am tot citit și vorbit despre bani, bănci și ciclu. Poate se dovedește o furtună într-un pahar cu apă de la robinetul cu lichidități. Dar datoriile suverane nu sunt sustenabile la felul în care arată economiile multor state acum, iar ziua unui bilanț va veni mai devreme sau mai târziu. Banii din elicopter și printarea mamut din pandemie nu se poate să rămână indefinit fără efecte. Ele s-au produs, acum ne întrebăm doar când ies la suprafață.
13.03.2023
Istoria se repetă, chiar dacă detaliile diferă. Imaginea de ansamblu este asta: statul este implicat masiv în producția de bani și de credit. Din motive asupra cărora nu ne aplecăm aici, statul, experții, poporul vor bani mulți și dobândă mică, zero, ba poate chiar negativă. Efectul politicii de inundare a economiei cu lichiditate este recurența crizelor economice.
Asta este poza mare. Problemele sunt structurale și nu se rezolvă prin mai multă acțiune pompieristică de la banca centrală și de la guvern. Dar se agravează.
Ciclul este următorul: stat intervenționist în plan monetar și financiar » criză » capitalismul e rău » să vină statul să intervină » criză iarăși.
Sunt două ieșiri: una este spre reforma banilor și sectorului bancar/financiar în sensul pieței libere. Cealaltă este spre delegarea statului cu puterea de a controla absolut tot ce mișcă, pentru a nu mai lăsa să se întâmple crizele. Adică socialismul plenar. De la Marea Criză din 1929, ieșirea aleasă a fost cea de-a doua. Crăpăturile structurale din sistemul capitalist nu s-au rezolvat, în schimb s-a dat peste ele cu o tencuială frumoasă, care ține până când mai cade o bucată de șandrama.
Noile generații vor să vină buldozerele socialismului să o demoleze de tot. Nu înțeleg ce implică asta.
