18.07.2022
Mises, despre profit ca sursă a cooperării și coordonării în societate, în capitolul 14 al tratatului Socialismul:
În capitalism, căutarea profitului de către antreprenorii individuali armonizează interesele individului cu cele ale comunității.
Și din capitolul 16 al Socialismului, încă un pasaj care sintetizează diferența dintre socialism și sistemul de piață liberă, mai exact sistemul proprietății private:
Toate încercările de a desființa printr-un compromis contrastul dintre proprietatea comună și proprietatea privată asupra mijloacelor de producție sunt deci greșite. Proprietatea este totdeauna acolo unde rezidă puterea de a dispune. De aceea socialismul de stat și economiile planificate, care doresc să păstreze proprietatea privată doar cu numele și în textele de lege, dar de fapt vor să socializeze proprietatea, pentru că subordonează ordinelor statului puterea de a dispune, sunt sisteme socialiste în înțelesul deplin al cuvântului. Proprietatea privată există numai acolo unde individul poate să dispună de proprietatea sa privată asupra mijloacelor de producție în chipul pe care el îl consideră cel mai avantajos. Că făcând astfel el servește pe alți membri ai societății – pentru că în societatea bazată pe diviziunea muncii fiecare este servitorul tuturor și toți sunt stăpânii fiecăruia – nu schimbă în nici un fel faptul că el însuși caută calea pe care poate îndeplini cel mai bine acest serviciu.
11.07.2022
În capitolul 13 din tratatul Socialismul, Mises discută problema migrației și o face, așa cum ne-a obișnuit, pornind de la principii generale, evidențiind apoi implicațiile particulare pentru discuția în cauză.
Miza pentru care postez aici nu este migrația, ci problema care apare atunci când ai o instituție a privilegiului, așa cum este statul. Se naște imediat cel puțin o clasă a celor avantajați și una a celor dezavantajați. De regulă, se nasc multiple astfel de perechi diametral opuse, pe criterii naționale, etnice, de statut în structura de producție etc.
Și avem un contrast între două sisteme: cel al privilegiului și cel al pieței. Sistemul privilegiului este nedrept și duce la sărăcie. Sistemul pieței este drept și duce la prosperitate. Dar pentru cel dintâi vor lupta cei care înțeleg că vor prospera, chiar și temporar, atunci când temporar ar putea să însemne un an și cu atât mai mult când s-ar putea să dureze o generație.
Se naște o dinamică pe care Mises o surprinde în chip strălucit. O redau mai jos, nu înainte de a observa cum etatismul este sortit divizărilor. Ceea ce spune Mises mai jos are legătură cu experiențele din timpul pandemiei și cu starea concomitentă de post- și pre-criză în care ne aflăm. Nu se poate să ai și socialism și o libertate de circulație a bunurilor, capitalurilor și persoanelor bazată pe contract. Dincolo de prostia unor decidenți și, în particular, dincolo de conspirații, există o logică economică după care se pot explica fenomenele actuale de segmentare economică și reviriment al naționalismelor.
În capitalism, munca și capitalul se mișcă până când utilitățile marginale sunt peste tot egale. Echilibrul este atins atunci când productivitatea marginală a întregului capital și a muncii este aceeași.
Să lăsăm la o parte mișcarea capitalului și să considerăm mai întâi mișcarea muncii. Muncitorii care migrează coboară productivitatea marginală a muncii oriunde se duc. Faptul că salariile, veniturile lor, scad vatămă direct pe muncitorii care erau întrebuințați în centrele de migrație înainte de a fi avut loc incursiunea noilor lucrători. Ei îi privesc pe „imigranți” ca pe niște inamici ai salariilor ridicate. Interesele lor particulare ar fi cel mai bine servite printr-o prohibire a „imigrației”. Devine un punct cardinal al politicii partinice a tuturor grupurilor de muncitori de felul acesta să-i țină afară pe noii veniți.
Misiunea liberalismului a fost să arate cine suportă costul unei astfel de politici. Primii păgubiți sunt muncitorii din centrele de producție situate mai puțin favorabil, care, din pricina productivității marginale mai coborâte a muncii lor în acele centre, trebuie să se mulțumească cu salarii mai scăzute. În același timp, proprietarii mijloacelor de producție mai favorabil situate suferă din pricina neputinței de a obține randamentul pe care l-ar obține dacă ar putea să întrebuințeze un număr mai mare de lucrători. Dar acesta nu este sfârșitul chestiunii. Un sistem care protejează interesele imediate ale grupurilor speciale limitează productivitatea în general și, în cele din urmă, îi păgubește pe toți – chiar și pe aceia pe care a început a-i favoriza. Felul în care afectează protecția în cele din urmă pe individ, dacă îl face să câștige sau să piardă, prin comparație cu ceea ce ar fi primit în condiții de completă libertate de schimb, depinde de gradele de protecție acordate lui și altora. Deși într-un regim de protecție productivitatea totală este mai mică decât ar fi fost într-un regim de liber schimb, astfel încât venitul mediu este în mod necesar mai scăzut, este totuși foarte posibil ca unor anumiți indivizi să le meargă mai bine decât într-un regim de liber schimb. Cu cât este mai mare protecția oferită intereselor particulare, cu atât este mai mare dauna adusă comunității în întregime și, în această măsură, cu atât mai mică probabilitatea ca indivizii în parte să câștige prin acesta mai mult decât să piardă.
De îndată ce este cu putință să se promoveze interese particulare în felul acesta și să se obțină privilegii speciale, izbucnește o luptă pentru preeminență între cei interesați. Fiecare încearcă să câștige mai multe avantaje decât celălalt. Fiecare încearcă să câștige mai multe privilegii pentru a recolta un câștig propriu mai mare. Ideea unei protecții perfect egale pentru toți este fantezia unei teorii prost gândite. Căci, dacă toate interesele particulare ar fi protejate egal, nimeni nu ar obține vreun avantaj: singurul rezultat ar fi că toți ar simți în mod egal dezavantajul reducerii productivității. Numai speranța de a obține pentru sine un grad de protecție care îi va fi profitabil lui, prin comparație cu cei mai puțin protejați, face protecția atrăgătoare pentru individ. Ea este cerută întotdeauna de către cei care au puterea să achiziționeze și să păstreze privilegii speciale pentru ei înșiși.
Dezvăluind efectele protecției, liberalismul a frânt puterea agresivă a intereselor particulare. Acum a devenit evident că, în cel mai bun caz, numai câțiva ar avea de câștigat în mod absolut prin protecție și privilegii, și că marea majoritate trebuie inevitabil să piardă. Această demonstrație a lipsit asemenea sisteme de sprijinul maselor. Privilegiul s-a prăbușit pentru că a pierdut sprijinul popular.
Pentru a reabilita protecția era necesară distrugerea liberalismului. Aceasta s-a încercat printr-un dublu atac: un atac din punctul de vedere al naționalismului și un atac din punctul de vedere al acelor interese speciale ale claselor muncitoare și de mijloc care erau amenințate de capitalism. Unul servea la maturizarea mișcării pentru exclusivitate teritorială, celălalt la sporirea privilegiilor speciale pentru acei patroni și muncitori care nu sunt la înălțimea solicitată de concurență. Odată ce liberalismul este complet învins și încetează să mai amenințe sistemul protectiv, nu rămâne nimic care să se opună extinderii privilegiilor particulare. S-a crezut multă vreme că protecția teritorială era limitată la întinderi naționale, că reimpunerea tarifelor interne, limitarea migrației interne ș.a.m.d. nu mai erau de conceput. Și aceasta este cu siguranță adevărat, atâta vreme cât se mai păstrează ceva considerație pentru liberalism. Dar, în timpul războiului, chiar și aceasta a fost abandonată în Germania și Austria, și au răsărit peste noapte tot felul de bariere regionale. În scopul asigurării unui cost mai scăzut de viață pentru propriile lor populații, districtele care produceau un surplus de produse agricole s-au izolat de districtele care puteau să-și susțină propria populație numai importând alimente. Orașele și regiunile industriale limitau imigrația pentru a contracara urcarea prețurilor la alimente și chirii. Particularismul regional a sfărâmat acea unitate de spațiu economic pe care neomercantilismul național și-a bazat toate planurile sale.
Este recomandabilă lecturarea întregului capitol 13, unul de câteva pagini. Și a întregului tratat, pe care, nu uitați, îl celebrăm în septembrie:
5.07.2022
Se vorbește câteodată despre necesitatea ca statul român să se reformeze, ca o precondiție pentru justificarea impozitelor și a creșterii lor. Statul trebuie să construiască spitale la fel de bine și la costuri comparabile cu mediul privat. Dar este o iluzie, statul nu va putea fi niciodată pe picior de egalitate cu mediul privat, pentru că este din alt regn. Explică Mises acum exact un secol, în capitoul 11 al tratatului Socialismul, pe care îl avem în pregătire și care va fi celebrat în această toamnă, de ziua autorului, la evenimentul pe care îl organizăm la Breb:
Socialismul de stat și municipal au furnizat atât de multă experiență nefavorabilă încât să determine studierea problemei controlului economic. Dar etatiștii în genere au tratat această problemă nu mai puțin inadecvat decât acei care s-au ocupat de ea în Rusia bolșevică. Opinia generală pare să considere că răul principal al întreprinderilor comunale este datorat faptului că ele nu sunt conduse după norme de „afaceri”. Acum, înțeleasă corect, această expresie tematică de propagandă politică ar putea duce la vederea justă asupra problemei. Întreprinderii comunale îi lipsește într-adevăr spiritul omului de afaceri, și problema esențială pentru socialism aici este de a crea ceva de pus în locul ei. Dar expresia nu este înțeleasă deloc în felul acesta. Ea este un produs al minții birocratice: adică vine de la oameni pentru care orice activitate omenească reprezintă îndeplinirea datoriilor formale oficiale și profesionale. Oficialitatea clasifică activitatea după capacitatea de a o întreprinde formal, însușită prin intermediul examenelor și a unei perioade de serviciu. „Educația profesională” și „durata de serviciu” sunt singurele lucruri pe care funcționarul public le aduce la „postul” său. Dacă munca unui corp de funcționari publici apare nesatisfăcătoare, poate exista numai o singură explicație: funcționarii nu au avut educația potrivită, și numirile viitoare trebuie făcute altfel. Se propune deci ca o educație diferită să fie cerută de la viitorii candidați. Ar fi suficient ca funcționarii unei întreprinderi comerciale să apară cu mai multă educație de afaceri, pentru ca întreprinderea să fie mai mult ca o afacere. Dar, pentru funcționarul care nu poate intra în spiritul industriei capitaliste, aceasta nu înseamnă nimic mai mult decât anumite manifestări externe de tehnică de afaceri: răspunsuri mai prompte la cereri, adoptarea anumitor rechizite tehnice de birou care nu au fost încă suficient introduse în departamente, precum mașini de scris, mașini de copiat etc., reducerea duplicărilor inutile și alte lucruri asemănătoare. În felul acesta, „spiritul de afaceri” pătrunde în birourile întreprinderii comerciale. Și oamenii sunt foarte mirați când cei educați după aceste norme eșuează de asemenea, eșuează chiar mai rău decât mult huliții funcționari de stat, care de fapt se dovedesc superiori măcar în educație formală.
