Intervenționismul sau drumul pavat către socialism

Intervenționismul sau drumul pavat către socialism

Această prefață la cartea Intervenționismul de Ludwig von Mises, în curs de apariție la Institutul Hayek România, este rodul inițiativei profesorului Gabriel Mursa de a-i încuraja pe studenții săi de la UAIC Iași să facă primii pași în cunoașterea Școlii austriece de economie. Inaugurăm eticheta MisesRo/Novice cu această ocazie.

Autor prolific, polivalent și consacrat, un mare profesor, Ludwig von Mises este unul dintre economiștii celei de a treia generații a renumitei Școli austriece, ale cărui eforturi au fost fructificate în scrieri valoroase, privite astăzi cu deferență în lumea intelectuală.

Născut la 29 septembrie 1881, la granițele Imperiului Austro-Ungar, în orașul Lemberg (Lviv, Ucraina de astăzi), într-o familie proaspăt înnobilată, fiul lui Arthur Edler von Mises și Adele von Mises, Ludwig urmează cursurile gimnaziale la Viena. Își începe studiile universitare în 1900, ca „etatist până în măduva oaselor”, dar lecturarea Principiilor de economie ale lui Carl Menger îi deschide drumul spre ideile „austriece”, făcând din el, după cum singur mărturisește, un economist veritabil. În februarie 1906, obține doctoratul în drept.

După o scurtă perioadă în care ocupă poziții în administrația publică și avocatură, Mises ocupă, timp de 25 de ani, un post de consilier economic la Camera de Comerț și Industrie din Viena, care îi permite să participe cu regularitate, alături de intelectuali precum Joseph Schumpeter sau Otto Bauer la seminarele organizate de celebrul economist Eugen von Böhm-Bawerk.

Cu o rigoare intelectuală și o coerență covârșitoare, aduce contribuții originale la edificiul teoriei economice, publicând, în 1912, prima sa lucrare fundamentală, Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel, menită a anula expressis verbis ruptura artificială dintre modul în care teoria economică trata problema banilor și cum era explicată funcționarea celorlalte fenomene economice. Prin aceasta, Mises ne oferă o explicație bazată pe individualism metodologic pentru fenomenele monetare, integrându-le totodată sub egida abordării marginaliste. Din nefericire, contribuțiile teoriei monetare misesiene nu sunt nici în prezent complet reflectate în textele economiștilor contemporani, aceștia operând în continuare cu o separație artificială între micro- și macro-economie. Tratatul lui Mises a oferit și o soluție pentru așa numita problemă a „cercului austriac”: teorema regresiei.

Un an mai târziu, în 1913, debutează ca privatdozent la Universitatea din Viena, devenind mentorul următoarei generații de studenți vienezi. Nume precum Friedrich August von Hayek, Gottfried von Haberler, Oskar Morgenstern etc. sunt strâns legate de moștenirea misesiană.

A activat pe post de căpitan de artilerie în armata austro-ungară, în luptele sângeroase din Primul Război Mondial, ajungând inclusiv pe frontul românesc, la București. După încetarea ostilităților, Mises își reia cursul obișnuit al vieții. Contribuțiile sale monetare sunt recunoscute de contemporani, fiind de asemenea implicat în disputele teoretice și de politică economică din perioada postbelică. Ideile liberale promovate de Mises se confruntă cu ostilitate atât din partea stângii cât și a extremei drepte. Cu toate acestea, Mises perseverează, dând dovadă de integritate intelectuală și morală, fapt reflectat de mottoul pe care și l-a ales încă din etapa studiilor liceale: „nu ceda în fața răului, ci, cu și mai mult curaj înfruntă-l”.

Mises s-a născut într-o epocă marcată de o emanație etatistă, de un socialism acerb, pe care le respinge cu vehemență. În 1920, publică Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen, considerat a fi prima salvă trasă în direcția economiei planificate. Articolul demonstrează că abolirea proprietății private conduce la imposibilitatea calculului economic, care conduce la o alocare ineficientă a factorilor de producție. Mises schimbă treptat concepțiile multor studenți cu afinități socialiste care își reiau studiile după război (printre aceștia regăsindu-se și Hayek), cu predilecție prin tratatul său dedicat în întregime sistemului economic, politic și social, Sozialismus.

După scrierea operelor care l-au consacrat ca gânditor și inițiator prodigios în domeniul teoriei economice, autorul se dedică, timp de câțiva ani, analizării celei de-a „treia căi”.

Intervenționismul – o analiză economică reprezintă o mostră a viziunii misesiene, care-i reflectă spiritul argumentativ, lucrarea fiind construită pe trei paliere: economia de piață, cea planificată și cea obstrucționată. Direcțiile de analiză reliefate ilustrează inutilitatea măsurilor punctuale ale guvernului, arătând că amestecul acestuia în economie provoacă incontestabil efecte pernicioase, contrare intenției clamate inițial de promotorii măsurilor intervenționiste. Mai mult decât atât, intervenționismul pare să fie un drum cu sens unic, la capătul căruia se află, în mod evident, sistemul socialist.

Definiția misesiană prezintă economia de piață obstrucționată din perspectiva razei de acțiune a statului în economie. Mai precis, prin intervenționism, guvernul își extinde activitățile dincolo de menținerea ordinii; dorința sa nu se mulțumește cu funcția de protejare a vieții și a proprietății private împotriva diferitelor tipuri de intruziune. El își arogă puterea de a se amesteca în funcționarea pieței prin comenzi, interdicții sau ordine, în așa fel încât, prin intervenția sa asupra prețurilor, salariilor și ratelor dobânzii, îi silește pe întreprinzători să-și conducă afacerea într-o manieră diferită de cea pe care ar ei fi urmat-o în „democrația consumatorilor”. În fond, intruziunea statului în procesele pieței este menită a limita supremația consumatorului, iar puterea pe care el și-o atribuie în mod abuziv este, de fapt, aceeași putere care, în condițiile economiei de piață, se află în mâinile cumpărătorului.

Autorul s-a aplecat cu stăruință asupra relației de cauzalitate dintre intervenție, producție și consum. Comparând sistemul de tip socialist cu cel capitalist, Mises sesizează că doar prin intermediul pieței și al legilor sale este posibilă transmiterea cerințelor consumatorilor către producători. Cu alte cuvinte, doar piața poate asigura reglarea consumului și a producției și, în final, buna funcționare a sistemului economic. În condițiile intervenționismului, lucrurile par a fi mai complicate.

Apelând la politica de restricționare, autoritatea deturnează producția și consumul de la calea prescrisă de piața liberă. În același timp, diletanții se prezintă în fața publicului larg cu discursuri bombastice, în care evidențiază beneficiile sau necesitatea unei astfel de măsuri: „protejarea micului meșteșugar, împotriva «marilor întreprinderi», și a comerciantului de cartier, împotriva marilor lanțuri de magazine”, persistând în iluzia că efectul produs este cel dorit. Mises denunță aceste neadevăruri oferite drept justificare, căci ele denotă niște privilegii care îmbogățesc un grup restrâns de cetățeni, pe seama majorității.

O altă măsură intervenționistă privește controlul prețurilor, al salariilor și al ratelor dobânzii, prin fixarea acestora la un nivel diferit de cel atins prin jocul forțelor pieței. Prețurile maxime sau minime paralizează economia prin distrugerea mecanismului de echilibrare a cererii și ofertei și conduc, finalmente, la agravarea „răului” pe care îl doreau îndepărtat. În cazul în care autoritatea dorește să vină în sprijinul consumatorului, prin decretarea unor plafoane de preț maximale, va constata imediat că rezultatul este unul contrar obiectivului urmărit: o cerere mai mare și o reducere a gradului de disponibilitate a bunului. Această reacție nu a fost însă anticipată de guvern, care, acum, descoperă consternat deserviciile pe care le-a produs. În încercarea de a îndrepta prejudiciile aduse, nu-i rămâne decât să adauge noi reglementări, până în punctul în care „întregul proces (…) se află în mâinile autorității”. Concluzia este că, „intenționat sau nu, economia de piață s-a transformat într-o economie socialistă”. Mises demonstrează, o dată în plus, inutilitatea și ineficiența intervențiilor asupra prețurilor, amintind că o fixare arbitrară a acestora va stârni întotdeauna o reacție din partea pieței.

Dacă mutăm perspectiva asupra salariilor minime instituite de către guvern sau, după caz, de sindicate, vom sesiza că rezultatele sunt similare celor din cazul anterior. Majorarea arbitrară a acestora determină, incontestabil, șomaj, care, împotriva a ceea ce crede opinia publică, nu constituie o dovadă a problemelor de care suferă sistemului de piață, ci o urmare a politicii salariale promovate cu tărie de partizanii intervenționismului.

Premisa politicii intervenționiste este de a prelua o parte din veniturile consistente ale populației mai înstărite, pentru a le distribui celor mai puțin bogați, în vederea ameliorării traiului precar al celor din urmă. Măsura la care fac apel este confiscarea veniturilor și a proprietăților prin impozitarea progresivă. Însă Mises argumentează că acțiunea statului are implicații și asupra celor mai puțin înstăriți, iar acest lucru este cauzat de faptul că „bogații” economisesc și investesc o parte semnificativă din venit, mijlocind acumularea capitalului. Or, impozitarea progresivă face imposibilă creșterea productivității marginale a muncii și, implicit, majorarea salariilor. Astfel că, atunci când are în vedere sporirea cheltuielilor, statul va liniști poporul cu afirmații insidioase: „finanțarea acestor cheltuieli nu vă vizează, deoarece cade în sarcina bogaților”. Mises adaugă ulterior: „politicianul onest ar trebui să spună: «Din nefericire, statul ar avea nevoie de mai mulți bani pentru a-și acoperi cheltuielile. În orice caz, voi ar trebui să plătiți o parte mai importantă, deoarece primiți și consumați cea mai mare parte a venitului total al țării. Trebuie să alegeți între două metode: fie vă reduceți consumul imediat, fie consumați capitalul bogaților și suportați mai târziu o scădere a salariilor»”.

Într-o altă ordine de idei, atunci când pledează pentru creșterea cheltuielilor publice, demagogii intervenționiști trebuie să devină conștienți de faptul că fondurile disponibile sunt limitate și, prin urmare, că direcționarea acestora către un sector înseamnă reducerea lor în altul.

Subvențiile reprezintă un alt instrument prin care producția este redirecționată de la domeniile productive, rentabile, spre cele care, în lipsa ajutorului statal, ,,nu ar fi văzut lumina zilei”. Ideea subiacentă prevede că ajutoarele provenite de la guvern, în sprijinul oricărei activități nerentabile, sunt suportate de cetățeni. Ei se văd nevoiți să participe la formarea fondului din care sunt alocate subvențiile și, totodată, să suporte prețurile ridicate.

Mises sesizează eroarea intelectuală pe care se sprijină intervenția guvernamentală, în special atunci când în centrul discuției se află motivația profitului, „principiul director al activității economice bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție”. Făcând trimitere la „forța dezumanizantă a banului”, înțeles ca ochi al dracului, oamenii au căutat să înlocuiască profitul cu o pretinsă motivație morală. Ei considerau că deținătorii unor astfel de câștiguri decad din demnitatea ființei morale în zonele obscure ale lăcomiei. În perioadele în care țările erau sfâșiate de război, nevoile primordiale constau în apărarea națională, înarmarea soldaților și oferirea de echipamente care să le dăruiască speranța unei șanse de izbândă. Istoria secolului al XIX-lea ne-a învățat că producția privată de armament este cea mai eficientă. Însă invidia și egoismul i-au determinat pe supraviețuitori să se opună cu vehemență profitului întreprinzătorilor, care au făcut ca națiunea să triumfe la finele Primului Război Mondial. Mises afirmă: „nu profiturile de război ale întreprinzătorilor reprezintă problema, ci războiul însuși”. Autorul critică ideile care atacau profitul prevalente în perioada postbelică: „cum ar putea un întreprinzător să convingă un bancher sau un capitalist să-i dea bani dacă nu se întrevede nicio posibilitate de recuperare profitabilă a investiției făcute?”. Suprimarea speranței profitului înseamnă eliminarea oricărei judecăți antreprenoriale. Niciun individ nu se va lansa într-o afacere ce implică doar costuri, riscuri și pierderi, într-o lume în care lupta pentru existență te poate cataloga drept „traficant al morții”.

Carențele intervenționismului devin evidente: măsurile restrictive diminuează producția și gradul de disponibilitate a bunurilor de consum în economie. Pe scurt, intervenționismul împiedică satisfacerea nevoilor cetățenilor. Substituirea pieței cu intervenția statală și-a arătat de prea multe ori repercusiunile nefaste asupra economiei, motiv pentru care nu poate reprezenta un sistem durabil de organizare economică.

Ludwig von Mises a demonstrat cu acuratețe că intervenționismul reprezintă o ordine economică instabilă care, prin măsuri inadecvate și absurde, creează noi probleme în economie. Acesta pare a fi un apel deznădăjduit către noi intervenții, care, la rândul lor, creează doar deziluzii, fiind incapabile să rezolve ceva. Așadar, intervenționismul este sortit eșecului. Sfârșitul său pavează calea către socialism. Piața liberă și corolarul său politic, liberalismul, rămân singurele alternative viabile și coerente care pot salva ordinea socială. Deși unii ar fi tentați să creadă că avem de-a face cu un scenariu implauzibil, să nu uitam că Mises este „un pesimist care, din păcate, a avut dreptate de prea multe ori” (F. Hayek).

Scris de
Laura Ștefania Bogdan
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins