Articolului de aici (publicat inițial în anul 1990) conține o descriere a realității internaționale în lumina ideilor austriece ale autorului. Această interpretare este rezumată și adusă la zi de Hoppe în prelegerea sa de la Salamanca, din octombrie 2009, pe care o puteți viziona mai jos.
Hoppe explică în videoclip rațiunea de a fi a factorilor de producție și a bununurilor de consum prin nevoia omului de a consuma. Existența monedei, marfa aleasă de piață ca mijloc universal de schimb, este justificată de existența incertitudinii. Cererea de monedă este proporțională cu nivelul incertitudinii subiectiv resimțite de oameni.
Mai departe, Hoppe explică statul ca ultim arbitru al tuturor conflictelor. De aici rezultă că atât timp cât există stat, va exista o serie neîntreruptă de exproprieri: taxarea. O alternativă mai comodă de obținere a veniturilor este controlul producției monetare. Acesta se poate obține în trei pași: 1. monopolizarea baterii de monedă-marfă (se ușurează astfel falsificarea); 2. monopolizarea producției de substitute monetare (care sunt titluri de proprietate asupra monedei-marfă); 3. tăierea legăturii între moneda propriu-zisă și titlurile de proprietate asupra ei.
Efectele majore ale unui asemenea aranjament sunt trei: redistribuția averilor către stat și elitele afiliate; apariția ciclurilor economice cauzate de distorsiunea ratei dobânzii, efectul practicării expansiunii monetare prin piața creditului; și creșterea necontenită a datoriei publice. În plus, această stare a lucrurilor generează mai multă incertitudine și, în consecință, o creștere a cererii de lichidități, producându-se astfel un cerc vicios.
Cu aceste lămuriri elementare, Hoppe trece la analiza politicii internaționale. Existența mai multor state precum cel descris mai sus rezultă în tabloul unui freamăt de război neîntrerupt și a unor monede naționale care suferă diferite grade de inflație.
Statele mai puternice își pot practica agresiunea la nivel intern sau extern. De aici rezultă un fenomen pe care Hoppe l-a denumit paradoxul politicii externe: pe de o parte, statele care sunt opresive la interior, prin secarea forțelor productive pe care le parazitează, sunt relativ mai puțin capabile să ducă război cu alte state mai liberale și deci sunt mai precaute în politica internațională; pe de alta, statele mai liberale, putându-se baza pe productivitatea mai mare a supușilor lor, tind să devină mari puteri imperiale.
Astfel se explică puterea imperială a Marii Britanii și apoi, după Primul Război Mondial, a Statelor Unite. Dominația internațională se poate practica pe două căi: prin ocupație militară sau prin imperialism monetar.
Imperialismul monetar se manifestă prin impunerea unei monede ca rezervă mondială, pe care țările străine o primesc atunci când vând bunuri și servicii către puterea imperială și cu care nu cumpără bunuri și servicii de la aceasta, ci titluri de stat. Astfel, puterea imperială poate practica un deficit comercial pe termen indefinit, fără să trebuiască să echilibreze prin valoare autentică acest deficit. Acest aranjament este perfectat prin instituirea unei bănci centrale mondiale în vârful unei piramide internaționale de bănci și monede dependente.
Acest sistem, cu dolarul încă ancorat de aur și Fed-ul ca principali protagoniști, a fost parafat la Bretton Woods și, fiind un sistem inerent instabil, s-a sfârșit în 1971 prin declararea de facto a falimentului Statelor Unite față de celelalte națiuni subordonate. Cu toate acestea, celelalte națiuni nu au putut obține aur contra dolarilor acumulați pentru că, opresori mai mici fiind, nu l-au putut amenința serios pe opresorul cel mare.
După 1971 s-a întrat într-o nouă eră a monedei pur discreționare, caracterizată de scăderea treptată a puterii Statelor Unite, cauzată și de pierderea încrederii într-un dolar care nu mai avea legătură cu aurul. Această cădere a fost mascată de căderea comunismului și, prin urmare, de creșterea relativă a cererii de dolari. Chiar și așa, perioada scursă de atunci a fost marcată de câteva crize limitrofe în sistemul imperial american: criza din Argentina, o serie de hiperinflații ale unor monede naționale, fluctuații puternice ale ratelor de schimb valutar etc.
Criza prezentă nu înseamnă altceva decât întoarcerea problemelor acolo unde au fost create: la centrul imperialismului monetar. De aici au reverberat către periferii și au cauzat pierderea și mai mare a încrederii, accentuarea scăderii cererii pentru dolar, căderea relativă a valorii titlurilor de stat americane, scăderea deținerilor de rezerve în dolari de către celelalte bănci centrale.
Reacția Statelor Unite a fost creșterea masivă a producției de dolari, ceea ce a dus la o și mai clară conștientizare a nivelului practic imposibil de plătit al îndatorării statului federal american.
Iată ce spune Hoppe că se va întâmpla: valoarea dolarului și a titlurilor de stat vor scădea puternic și putem anticipa cu destul realism posibilitatea unei hiperinflații sau a repudierii datoriei publice americane, în special a celei față de non-americani.
Se va încerca un ultim plan de salvare disperată: crearea unui fel de bancă centrală internațională dominată de Statele Unite, o ultimă cauționare care nu poate decât să amâne o și mai mare catastrofă, care în cele din urmă nu va putea fi evitată. Acest sistem inflaționist a atins deja, în doar 40 de ani, o amploare nemaiîntâlnită în istoria omenirii.
Partea bună este că un imperiu e pe cale să se prăbușească. Însă acest tigru de carton în care s-au transformat Statele Unite probabil că va face ceva foarte periculos în disperarea sa: poate cauza o altă criză economică sau poate să își intensifice activitățile războinice. Poate să înceapă un nou război contra Iranului, direct sau indirect, printr-un stat aliat, cum ar fi Israelul.
Astfel se încheie prelegerea lui Hans-Hermann Hoppe. S-ar putea spune, în plus, că recentele complicații europene pot masca și amâna (printr-o fugă temporară spre dolar) deznodământul problemelor fundamentale ale Statelor Unite, dar nu le pot soluționa.
