Îi mulțumesc lui Bogdan Enache pentru că mi-a sugerat să scot „de la naftalină” cele scrise de yours truly în 2001 despre FNI, în aceste zile de atenție sporită asupra lui Sorin Ovidiu Vântu. Sunt câteva observații dintr-un articol despre mai multe tărășenii financiare din epocă. Rămân valabile:
O piață de capital în regim laissez-faire permite celor care fac tranzacții să se angajeze în cât de multe schimburi mutual avantajoase doresc. Afacerile cele mai promițătoare sunt astfel capabile să obțină resursele de care au nevoie în cel mai scurt timp posibil. Însă activitatea de pe această piață, ca în orice piață, trebuie să fie supusă unor reguli care interzic și pedepsesc hoția și frauda. Statul își arogă de obicei responsabilitatea supervizării, cu rezultate nefericite. Agențiile de stat care activează în domeniul reglementării și justiției le interzic sau le fac neprofitabile pe cele private și dau consumatorilor semnale false despre cât de cinsitite sunt sau nu sunt proiectele investiționale pe care le inspectează și aprobă.
Acest fenomen este ilustrat de cazul fraudei Fondului Național de Investiții. FNI a fost fondat în 1996 ca simplu fond de investiții [— un intermediar între persoanele care doresc să economisească și investească anumite sume de bani și afacerile sau instituțiile care au nevoie de capital pentru anumite proiecte. Rolul ideal al unui fond de investiții este să servească atât pe cei care investesc cât și pe capitaliști, punând la dispoziție talentul celor care alocă fondurile înspre afacerile cu diverse grade de profitabilitate și incertitudine, și oferind economiile de scară care apar prin comasarea unor sume mari de la investitori mulți și relativ mici.] Cu toate că nu a fost gândit pe principiul fraudulos al rezervelor fracționare, schema de funcționare a FNI era similară: fondul împrumuta bani pentru a-i investi în acțiuni, promițând în același timp recuperarea integrală a sumei în termen de maxim trei săptămâni de la momentul cererii. Această strategie a fost aparent funcțională timp de 4 ani. Fondul era sistematic cotat ca cel mai de succes fond de pe piața românească.
În mai 2000, însă, fondul nu a mai putut să onoreze cererile de rambursare și s-a prăbușit. La inspecția autorităților, documentele au arătat că fondul avea pierderi imense încă din 1998. Sfârșise acel an cu pierderi de 133,4 miliarde de lei vechi (aproximativ 12,2 milioane de dolari la paritatea din 1998). În 1999 a răscumpărat titluri în valoare de 307,5 miliarde de lei vechi și a vândut titluri în valoare de 53,8 miliarde de lei vechi, rămânând cu un deficit de 253,7 miliarde de lei vechi (aproxmativ 14 milioane de dolari la paritatea din 1999). Deznodământul a fost că trei sute de mii de oameni au fost jefuiți, mulți dintre ei până și de ultimul bănuț.
[Acesta nu ar fi trebuit să fie surpirnzător, ci concluzia firească a modului de operare al FNI. Principiul este același ca în toate schemele piramidale de la Ponzi încoace și până la el: promisiunea unor câștiguri iluzorii prin redistribuirea grosieră a fondurilor de la cei nou intrați în schemă la cei mai vechi, cu drept de a cere rambursare. Nu merge decât atât timp cât rata de (re)intrare a fondurilor este mai mare decât ieșirea profiturilor promise. În particular, variațiunea cu investiții în acțiuni pe această temă Ponzi este la fel de străveziu perdantă, dacă nu de-a dreptul frauduloasă: acțiunile pe o piață liberă sunt tranzacționate zi de zi iar valoarea lor are o traiectorie incertă, putând fi mai ieftine sau mai scumpe în funcție de cum este percepută profitabilitatea întreprinderilor care le emit. Cum poate cineva să garanteze rambursarea unor sume nominale la un termen fix investindu-le în acțiuni cu cotație inerent fluctuantă, fără să invite la faliment investitorul inițal sau propria-și firmă? În cazul FNI a mai fost nevoie de alte câteva inginerii murdare pentru a lăsa (doar) investitorii într-o situație perdantă.]
Frauda a fost posibilă doar prin ignoranța intenționată a Comisiei Naționale de Valori Mobiliare, garantul siguranței și cinstei. Administratorii fondului umflau artificial cotația titlurilor. Unele acțiuni din portofoliu nu fuseseră tranzacționate deloc. Valoarea lor era stabilită arbitrar de administratorii fondului cu permisiunea autorităților. O altă tehnică de fraudare era declararea unui număr mai mic de titluri emise decât cel real. La finalul lunii mai 2000, volumul real al titlurilor aflate în circulație era de peste 75 de milioane, însă fondul declara doar 34 de milioane de unități. […]
Într-o economie de piață dotată cu reglementarea prin agenții private a industriei valorilor mobiliare, o asemena fraudă ar fi fost ușor și prompt de depistat și eliminat. Dar pentru că autoritățile de stat interzic asemenea organizații concurente de supervizare, frauda a proliferat iar investitorii au fost dezarmați.
Restul e istorie. Concluzia: atât timp cât nu încercăm să ne dotăm societatea cu instituții bazate pe respectul proprietății private suntem condamnați la privare de somn liniștit și ocazionale coșmaruri cu vînare de vânt.
