Fat Man

Excelent articol din The New Yorker despre Hermann Kahn, titlul fiind o aluzie la fizicul său și, mai ales, la numele bombei atomice aruncate peste Nagasaki. Construit ca un fel de recenzie la faimoasa lui carte, „Despre războiul termonuclear”, descrie ideile și personalitatea lui Kahn, cel mai notoriu dintre „intelectualii megadeath”, o mulțime de experți și adepți ai războiului nuclear constituită în jurul organizației RAND și a bugetelor de apărare.

Traduc mai jos pasaje care ar trebui să sune suspect de familiar, nu doar în lumina actualei invazii rusești, dar și după cei doi ani în care o lume întreagă a fost victima unei alte clase de intelectuali și experți ai megamorții.

Herman Kahn a fost un star al Intelectualilor Megadeath, acei oameni care, în primii ani ai Războiului Rece, s-au dedicat studierii inimaginabilului și conceperii scenariilor de război nuclear – cum să îl prevenim sau, dacă nu poate fi prevenit, cum să îl câștigăm sau, dacă nu poate fi câștigat, cum să supraviețuim. Experiența totală de luptă a acestor oameni era aproape nulă; experiența lor diplomatică era și mai mică. Pregătirea lor era în domeniul fizicii, ingineriei, științelor politice, matematicii și logicii, iar ei lucrau cu cele mai recente tehnologii de evaluare: cercetare operațională, informatică, analiză de sisteme și teoria jocurilor. Tipul de război pe care îl preconizau nu a fost, bineînțeles, niciodată purtat, dar a fost întotdeauna un subiect de dispută dacă acest lucru s-a datorat muncii lor sau a fost în ciuda ei. Proba A în pledoaria împotriva lor este o carte a lui Kahn, publicată în 1960, „Despre războiul termonuclear”.

Kahn era o creație a RAND Corporation, iar RAND era o creatură a Forțelor Aeriene. În 1945, când Statele Unite au aruncat bombele atomice poreclite Little Boy și Fat Man asupra Japoniei, Forțele Aeriene erau încă o ramură a armatei. Bomba a schimbat acest lucru. În 1947 a fost creat un Departament independent al Forțelor Aeriene; arsenalul nuclear al națiunii a fost pus sub comanda sa; iar Forțele Aeriene au înlocuit Armata ca primadonă a apărării naționale. Tot ceea ce a vrut a obținut, în mare parte. Unul dintre lucrurile pe care și le dorea era o ramură de cercetare, iar RAND a fost rezultatul. (RAND înseamnă Research and Development.) RAND a fost o linie în bugetul Forțelor Aeriene; birourile sale se aflau pe o plajă din Santa Monica. Kahn i s-a alăturat în 1947.

*

Înțelepciunea experienței era inutilă în era atomică, pentru că nimeni nu participase vreodată la un schimb nuclear. Variabilele strategiei nucleare erau prea complexe pentru a fi analizate fără ajutorul unor metode cantitative avansate și al unui computer de mare viteză. Unul dintre primii intelectuali din domeniul apărării din epoca atomică, Bernard Brodie, și-a clădit reputația cu o carte intitulată „Ghid de strategie navală”, publicată în 1942. Când a scris-o, Brodie nu numai că nu fusese niciodată pe o navă, dar nu văzuse niciodată un ocean. A transpus acest spirit și în munca sa asupra bombei.

*

Politica de apărare a administrației Eisenhower, anunțată de secretarul de stat John Foster Dulles într-un discurs ținut în 1954 în fața Consiliului pentru Relații Externe, a fost doctrina „represaliilor masive”. Dulles a explicat că Statele Unite nu-și puteau permite să facă față agresiunii sovietice în mod fragmentat – să aibă soldați gata să lupte în fiecare loc amenințat de expansiunea comunistă. Sovieticii aveau o armată mai mare și amenințau în prea multe locuri. Soluția era să se precizeze clar că răspunsul american la o agresiune sovietică oriunde ar fi un atac nuclear, la momentul și în locul ales de America. Era o politică a primului atac: dacă erau provocate, Statele Unite ar fi fost primele care ar fi folosit bomba. Prin urmare, un arsenal nuclear copleșitor acționa ca un factor de descurajare a agresiunii sovietice. Eisenhower a numit această politică New Look.

New Look a fost benefică pentru Forțele Aeriene, deoarece a făcut din arsenalul nuclear și din sistemul său de bombardiere și, mai târziu, de rachete, principala resursă strategică a țării. Dar analiștii de la RAND au considerat că represaliile masive erau o idee patetic de grosolană, o versiune a epocii atomice a big stick-ului rooseveltian. Ei credeau că era practic o invitație adresată sovieticilor de a preceda orice agresiune locală printr-o primă lovitură premergătoare asupra bazelor de bombardiere americane, eliminând amenințarea nucleară la sol și forțând Statele Unite să intre în războiul terestru pe care nu era pregătită să îl ducă. A existat, de asemenea, o problemă majoră de credibilitate. Cât de agresivi trebuiau să fie sovieticii pentru a declanșa un răspuns termonuclear? Erau Statele Unite dispuse Statele Unite să ucidă milioane de ruși și să pună milioane de americani în pericol de a muri într-un contraatac, pentru a împiedica, să zicem, Coreea de Sud să devină comunistă? Sau Berlinul de Vest? Trebuia să existe câteva opțiuni disponibile între dezaprobare și anihilare. Doctrina represaliilor masive era un mijloc de descurajare – o modalitate de a preveni războiul – dar era în mod inerent destabilizatoare. Politica de apărare națională necesita ceva mai nuanțat și, din moment ce Eisenhower era dezinteresat de acest lucru, sarcina de a afla ce anume le revenea celor de la RAND.

*

„Despre războiul termonuclear” (Bruce-Briggs sugerează că titlul, o aluzie la „Despre război” a lui Clausewitz, a fost conceput de editor) se bazează pe două afirmații. Prima este că războiul nuclear este posibil; a doua este că se poate câștiga. Cea mai mare parte a cărții este o analiză, în lumina acestor ipoteze, a posibilelor scenarii de război nuclear. În unele dintre ele, sute de milioane de oameni mor, iar porțiuni ale planetei sunt nelocuibile timp de milenii. În altele, câteva orașe mari sunt anihilate și doar zece sau douăzeci de milioane de oameni sunt uciși. Doar pentru că ambele rezultate ar fi negative la o scară necunoscută în istoria războiului nu înseamnă, insistă Kahn, că unul nu este mai puțin rău decât celălalt. „Un război termonuclear este foarte probabil să fie o catastrofă fără precedent pentru apărător”, după cum spune el. „Dar o catastrofă «fără precedent» poate fi foarte diferită de una «nelimitată».” Capitolul de deschidere conține un tabel intitulat „Stări postbelice tragice, dar diferite”. Acesta are două coloane: una care arată numărul de morți, de la două milioane până la o sută șaizeci de milioane, cealaltă care arată timpul necesar pentru recuperarea economică, de la un an până la o sută de ani. În partea de jos a tabelului, există o întrebare: „Îi vor invidia supraviețuitorii pe cei morți?”

Kahn credea – și această convingere este fundamentală pentru fiecare argument din cartea sa – că răspunsul este negativ. El explică faptul că „în ciuda unei credințe răspândite care susține contrariul, studiile obiective indică faptul că, deși cantitatea de tragedii umane ar fi mult crescută în lumea postbelică, această creștere nu ar împiedica o viață normală și fericită pentru majoritatea supraviețuitorilor și a descendenților lor.” Pentru mulți cititori, acest lucru a părut de o insensibilitate patologică. Dar acești cititori nu înțeleg ce vrea să spună Kahn. Ideea sa este că, dacă americanii nu cred cu adevărat că este posibil de supraviețuit războiului nuclear și că se poate supraviețui în condiții care, deși greu de dorit, sunt acceptabile și controlabile, atunci descurajarea nu are niciun sens. Nu îți poți anunța disponibilitatea de a iniția un schimb nuclear dacă nu ești dispus să accepți consecințele. Dacă inamicul crede că nu vei tolera moartea a, să zicem, douăzeci de milioane de cetățeni proprii, atunci va considera că e un bluf. Este diferența dintre a spune: „Dacă faci o zgârietură pe mașina aia, te omor” și a spune: „Dacă faci o zgârietură pe mașina aia, ești pedepsit pentru o săptămână”. „Represalii masive” sună dur, dar dacă un președinte nu se poate hotărî să apese pe butonul nuclear, sunt doar vorbe.

În „Despre războiul termonuclear”, Kahn susține că descurajarea nu este asigurată de politica de represalii masive, pe care o numește teoria primei „splendide” lovituri. Descurajarea este asigurată de o capacitate credibilă de a doua lovitură – de ceea ce pot face Statele Unite după un atac nuclear sovietic. El scrie: „Cel puțin, un factor de descurajare adecvat pentru Statele Unite trebuie să ofere o bază obiectivă pentru un calcul sovietic care să îi convingă pe sovietici că, indiferent cât de abili sau ingenioși ar fi, un atac asupra Statelor Unite ar duce la un risc foarte mare, dacă nu chiar la certitudinea unei distrugeri pe scară largă a societății civile și a forțelor militare sovietice”. De asemenea, pledează pentru dezvoltarea unei capacități de război limitat – adică a capacității de a contracara agresiunea sovietică cu forțe convenționale. Această capacitate este, de asemenea, un factor de descurajare, deoarece rezolvă problema „zgârie mașina aia și te omor”. Din nou, amenințarea cu apocalipsa nu este o descurajare a unei infracțiuni minore.

Cele mai infame pagini din „Despre războiul termonuclear” se referă la capacitatea de supraviețuire. Ceea ce face ca războiul nuclear să fie diferit, subliniază Kahn, nu este numărul de morți; este un element nou – problema mediului postbelic. În opinia lui Kahn, pericolele radioactivității sunt exagerate. Precipitația radioactivă va face viața mai puțin plăcută și va cauza necazuri, dar există deja o mulțime de neplăceri și necazuri în lume. „Războiul este un lucru teribil, dar la fel este și pacea”, spune el. Mai mulți copii ar putea avea defecte la naștere după un război nuclear, dar 4% dintre copii au oricum defecte la naștere. Dacă putem sau nu tolera un procent ușor mai mare de copii cu defecte este o chestiune de compromis. „S-ar putea foarte bine să se dovedească”, sugerează Kahn, „că factorii de decizie din SUA ar fi dispuși, printre altele, să accepte riscul ridicat ca un procent suplimentar de 1% dintre copiii noștri să se nască cu malformații, dacă acest lucru ar însemna să nu renunțe la Europa în favoarea Rusiei sovietice”.

Cartea propune un sistem de etichetare a alimentelor contaminate, astfel încât persoanele în vârstă să mănânce alimentele care sunt mai radioactive, pe baza teoriei că „majoritatea acestor oameni ar muri din alte cauze înainte de a face cancer”. Cartea pledează pentru punerea la dispoziția cetățenilor a unor dozimetre portabile cu radiu, care le vor permite să măsoare radioactivitatea absorbită de propriul corp. Un simptom al otrăvirii radioactive este greața, explică Kahn, și, atunci când o persoană vomită, oamenii din jurul ei vor începe să vomite, convinși că mor. Dacă dozimetrul indică faptul că nimeni nu a primit mai mult decât o doză acceptabilă de radiații, toată lumea poate înceta să mai vomite și se poate întoarce la treabă pentru a reconstrui economia. Kahn respinge ideea că o societate care tocmai a suferit distrugerea orașelor sale, contaminarea solului și a apei și masacrarea unei mari părți a populației sale ar putea fi lipsită de virtutea civică și de fibra morală necesare pentru a reconstrui. „Cred că, dacă guvernul a făcut pregătiri antebelice cel puțin moderate, astfel încât majoritatea oamenilor ale căror vieți au fost salvate să acorde un oarecare credit previziunii guvernului, atunci oamenii probabil se vor ralia”, scrie el. „Nu m-ar surprinde dacă majoritatea covârșitoare a supraviețuitorilor s-ar dedica cu o intensitate oarecum fanatică sarcinii de a reconstrui ceea ce a fost distrus.” Mesajul cărții pare să fie că războiul termonuclear va fi teribil, dar vom trece peste el.

„Specialitatea lui Kahn era să exprime înțelepciunea convențională a RAND în cel mai provocator și scandalos mod imaginabil”, spune Fred Kaplan în excelenta sa istorie a intelectualilor apărării din Războiul Rece, „The Wizards of Armageddon” (1983). Acest lucru este adevărat, cu excepția faptului că, spre deosebire de cea mai mare parte a establishmentului apărării din anii ’50, Kahn a fost un susținător timpuriu al apărării civile. El a fost campionul vânzărilor de adăposturi antiatomice și a fost deosebit de entuziasmat de potențialul puțurilor de mină ca centre de evacuare. A realizat planuri pentru construirea de adăposturi în stânca de sub Manhattan, estimând că acolo se puteau construi spații de adăpost de „foarte bună calitate” pentru sume cuprinse între cinci sute și nouă sute de dolari bucata. Dar – și aceasta este logica ciudată a descurajării – scopul esențial al investiției de miliarde în apărarea civilă nu a fost acela de a salva vieți, ci de a spori credibilitatea amenințării nucleare a Americii. „Orice putere care poate evacua un procent mare din populația sa urbană pentru a se proteja este într-o poziție mult mai bună de negociere decât una care nu poate face acest lucru”, explică Kahn în „Despre războiul termonuclear”. El a luat în considerare posibilitatea mai multor evacuări în masă la fiecare deceniu pentru a consolida credibilitatea americană. A avea mai multe adăposturi decât sovieticii este ca și cum ai avea mai multe rachete: este un alt mod de a spune: „Dă-i drumul, fă-ți pandalia”. Putem să suportăm lovitura voastră nucleară și apoi să replicăm. Statele Unite nu-și puteau permite un decalaj al puțurilor de mină.

RAND se evita ideea de apărare civilă din motive de relații cu clienții: banii cheltuiți pe adăposturi antiatomice și dozimetre însemnau mai puțini bani pentru Forțele Aeriene. Și Eisenhower s-a opus programelor de apărare civilă, în parte pentru că nu credea că se poate supraviețui războiului nuclear, iar în parte pentru că era un zgârcit. Instalațiile pentru evacuarea a milioane de oameni costau prea mult ca să fie construite. În anii ’50, oamenii care erau entuziasmați de adăposturile antiatomice și de exercițiile de evacuare, emblemele acum ridiculizate ale culturii interne ale Războiului Rece, erau de stânga. Toate cele o sută de milioane de panouri negre cu galben pentru adăposturi antiatomice care au apărut în Statele Unite în timpul Războiului Rece au fost puse de administrația Kennedy – care l-a făcut fericit și pe Kahn prin distribuirea a două milioane de dozimetre.

*

Deși cartea lui Kahn este un atac la adresa mentalității de forță copleșitoare a lui Dulles și a generalilor de la Comandamentul Strategic Aerian (care, le-a spus odată Kahn, visau la un „wargasm”), este, de asemenea, un atac la adresa mișcării antinucleare și a credinței că războiul nuclear înseamnă sfârșitul vieții așa cum o știm. Cei mai mulți dintre susținătorii antinucleari credeau că a susține că un război nuclear poate fi câștigat nu făcea decât să crească probabilitatea unui astfel de eveniment.

*

Cel mai cunoscut răspuns la „Despre războiul termonuclear” a fost un film. Stanley Kubrick a început să citească intensiv despre strategia nucleară imediat după ce a terminat de regizat „Lolita”, în 1962. Planul său inițial era să realizeze un thriller realist. Unul dintre titlurile sale de lucru a fost preluat dintr-un articol al lui Wohlstetter apărut în Foreign Affairs, în 1959: „Echilibrul delicat al terorii” (un articol care a anticipat multe dintre argumentele lui Kahn din „Despre războiul termonuclear”). Dar Kubrick nu a putut inventa o poveste plauzibilă în care un război nuclear este declanșat din greșeală, așa că a sfârșit prin a face o comedie, adaptată după un roman, scris de un fost ofițer R.A.F., numit „Red Alert”.

„Filmul ar fi putut fi scris foarte bine de Herman Kahn însuși”, scria Midge Decter în Commentary când a apărut „Dr. Strangelove”, în 1964. Acest lucru era mai adevărat decât și-ar fi închipuit. Kubrick era pătruns de „Despre războiul termonuclear”; l-a pus pe producătorul său să o citească atunci când plănuiau filmul. Kubrick și Kahn s-au întâlnit de mai multe ori pentru a discuta despre strategia nucleară, iar din „Despre războiul termonuclear” Kubrick a preluat termenul Mașina Apocalipsei – un dispozitiv care decimează automat planeta odată ce se produce un atac nuclear. Mașina Apocalipsei a fost una dintre ficțiunile euristice ale lui Kahn. (Numele îi aparținea, dar ideea i-a venit din „Red Alert”, pe care și el o admira.) În cartea lui Kahn, Mașina Apocalipsei este un exemplu al tipului de descurajare care face apel la mintea militară, dar care este periculos de destabilizatoare. Din moment ce națiunile nu sunt sinucigașe, singura sa utilizare este aceea de a amenința. „Întregul scop al Mașinii Apocalipsei se pierde dacă o ții secretă!”, după cum se plânge Strangelove ambasadorului sovietic.

Au existat mai multe modele posibile pentru personajul lui Strangelove (care, la un moment dat, îi vorbește președintelui despre un raport despre Mașina Apocalipsei pregătit de Corporația Bland): Wernher von Braun, Teller, chiar și Henry Kissinger, care a fost un admirator al cărții „Despre războiul termonuclear” și a cărui carte „Nuclear Weapons and Foreign Policy” (1957) a reflectat asupra posibilității unor războaie nucleare tactice. … Monologul rapsodic al lui Strangelove despre conservarea specimenelor rasei în puțuri adânci de mină este o versiune doar puțin parodică a lui Kahn. De fapt, în film au fost atât de multe replici din „Despre războiul termonuclear” încât Kahn s-a plâns că ar trebui să primească drepturi de autor. („Nu merge așa”, i-a spus Kubrick.) Kahn a primit ceva mai durabil decât banii, desigur. El a reușit să se identifice în mintea oamenilor cu figura Dr. Strangelove, și a purtat pentru totdeauna amprenta acestei asocieri.

Planul lui Kubrick de a face o comedie despre războiul nuclear nu l-a deranjat pe Kahn. … Sarcasmul macabru era modul său obișnuit; Ghamari-Tabrizi îl compară la un moment dat cu Charles Addams. „O modalitate de a nu-ți face o reputație este să găsești o gaură în sistemul de apărare aeriană”, spunea el publicului. „Tot sistemul este plin de găuri”. Explicând presupunerile pe care le făcea despre oameni atunci când discuta despre perspectivele de redresare postbelică: „Am presupus că sunt același tip de puturoși postbelici ca și înainte de război”. Despre ce va mânca toată lumea în adăposturile antiatomice: „Eu personal intenționez să mă adăpostesc cu bucătarul de la Lindy’s care înțelege cu adevărat heringul cu smântână și alte delicatese destul de ușor de conservat.”

*

Kahn a fost opusul unui satirist. Era un credincios. Punerea sub semnul întrebării a politicii militare era treaba lui; punerea sub semnul întrebării a politicilor pe care politica militară este menită să le protejeze și să le permită nu era treaba lui. Cu tot avangardismul, toate tehnicile analitice de mare putere și „gândirea în afara cutiei”, munca lui Kahn a fost în mod fundamental în slujba păstrării sistemului, și fără cinism. În acest sens, el a fost ca majoritatea intelectualilor din domeniul apărării în Războiul Rece. Atitudinea era: Noi suntem oameni de știință pregătiți. Am studiat situația cu detașare și dezinteres; nu am luat nimic ca de la sine înțeles, nu suntem ostatici sentimentelor. Și am ajuns la concluzia că lumea așa cum este – în acest caz, o rivalitate globală între două puteri nucleare aflate într-o cursă a înarmărilor în plină escaladare – este acceptabilă (cu condiția ca schimbările politice pe care le recomandăm să fie adoptate).

„Despre războiul termonuclear” este un monument absurd al acestui mod de gândire. Complicațiile și nuanțele sunt alungate ca niște muște. „Voi tinde să ignor, sau cel puțin să subestimez, ceea ce mulți oameni ar putea considera cel mai important rezultat al unui război – suferința generală indusă de zece mii de ani de mediu postbelic”, scrie Kahn la un moment dat. El abordează anxietățile legate de efectele precipitațiilor radioactive prin analiza a trei izotopi radioactivi, observând, aproape întâmplător, că în precipitațiile radioactive mai există aproximativ două sute de alți izotopi, pe care nu îi discută. Marjele sale de eroare pot fi uluitoare. Fraze ca aceasta nu sunt neobișnuite (într-o discuție despre genele defecte): „Având în vedere incertitudinile, problema ar putea fi de cinci ori mai bună sau mai rea.”

O bună parte din speculațiile lui Kahn cu privire la scenariile nucleare s-au bazat pe date de la serviciile de informații ale Forțelor Aeriene, singurele informații clasificate la care RAND a avut acces și care, nu este surprinzător, au supraestimat de regulă puterea sovietică. Panica generalizată cu privire la un decalaj de rachete a fost un efect al acestei prejudecăți. În 1958, RAND a estimat că sovieticii aveau trei sute de rachete balistice intercontinentale; de fapt, chiar și în 1961, anul în care John Kennedy a devenit președinte, după o campanie în care l-a acuzat pe Eisenhower că a lăsat Statele Unite să rămână în urmă în cursa înarmărilor, Uniunea Sovietică avea doar patru rachete în arsenal. Dar Kahn nu știa acest lucru. Nu este clar, de fapt, cât de mult știa și cât de mult a fost speculație și etalare a persuasiunii. Ghamari-Tabrizi a intervievat o serie de asociați ai lui Kahn și include un comentariu revelator despre cum era să lucrezi cu el. „Nimic nu era niciodată terminat”, i-a spus Irwin Mann, un matematician. „Era teribil de neglijent. E un mit enorm faptul că studia ceva. Nimic nu era studiat. Nu cu adevărat. Nu a cercetat nimic. Era enorm de inteligent.”

Critici precum Newman s-au plâns că ceea ce lipsește din opera lui Kahn este un simț moral. Kahn a avut un răspuns la această obiecție: insistența că războiul nuclear este imoral nu va preveni niciodată războiul nuclear. Ceea ce lipsește din analiza sa nu este moralitatea, ci realitatea. Motivul pentru care scenariile sale sunt fantastice până aproape de ridicol este că ignoră în mod deliberat toate elementele – credințe, obiceiuri, idei, politici – pentru care se poartă războaiele reale și care acționează în fiecare moment ca o frână în luarea deciziilor. Kahn scria în perioada Hrușciov, după Sputnik și în timpul crizei de la Berlin, când nivelul de belicozitate sovietică era ridicat. Dar chiar dacă comportamentul sovietic ar fi fost mai pașnic, analiza sa ar fi fost aceeași, pentru că metodologia sa, metodologia RAND, îi cerea să postuleze un inamic a cărui ostilitate este veșnică și implacabilă. În gândirea strategică, trebuie să presupui ce este mai rău despre adversarul tău și să presupui că adversarul tău presupune ce este mai rău despre tine. Să crezi mai puțin înseamnă să te faci vulnerabil la cacealma. În lumea lui Kahn, adversarul este întotdeauna, după cum a spus el, „inteligent, bine informat și răuvoitor”.

Aceasta este ceea ce istoricul Peter Galison a numit „ontologia inamicului” din Războiul Rece – imaginea adversarului ca un „adversar cu sânge rece, asemănător unei mașini … Străinul Ostil mecanic”. Mașina nu are idealuri sau valori, probleme asupra cărora ar putea face compromisuri sau obiective care ar putea cuprinde altceva decât propria mărire. Vrea doar să câștige, iar fiecare mișcare pe care o face este o mișcare în această logică. Este un pas mic de la această abstracțiune la teoria dominoului, credința că expansiunea comunistă este o forță inexorabilă și practic fără minte. Una dintre ironiile Războiului Rece este faptul că intelectualii RAND, gânditorii de linie dură care se bucurau de o influență relativ mică atunci când Eisenhower era președinte, și-au primit răsplata atunci când Kennedy a intrat în funcție. Robert McNamara i-a primit în Departamentul Apărării, unde cei mai buni și mai străluciți și-au aplicat metodele la interesanta problemă a Vietnamului.

Scris de
Tudor Gherasim Smirna
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?