Este fixarea prețurilor de revânzare o practică anti-concurențială, anti-piață? Categoric nu. Câteva motive. În primul rând pentru că ele sunt fundamentate pe un calcul economic, atât la furnizor cât și la retailer. Fiecare își estimează potențialul profit din fixarea prețului de revânzare. Nu este deci o acțiune arbitrară, sau lipsită de sens economic.
De la fixarea prețului de revânzare și până la acceptarea prețului final de către consumator, aflat în fața raftului, e cale lungă, e incertitudine. La raft, consumatorii (dacă sunt liberi să aleagă și dispun de putere de cumpărare, deci deduceți ce ar fi necesar din perspectivă macroeconomică, inflație, taxe etc.) pot spune un NU hotărât (invalidând astfel presupusul aranjament anticoncurențial între furnizor și retailer) sau DA hotărât (considerând deci neproblematic aranjamentul).
„If, for example, the commodity to be price-fixed has few good substitutes in the short run, an increase in its price may increase the total revenues of the conspiracy and make price collusion financially rewarding. But if, as more often is the case, there is a plentiful array of products that might be substituted for the commodity that is being price fixed, the higher price may simply push marginal buyers to the relatively cheaper substitutes, and thus lower total conspiracy revenues. This consequence will encourage firms to break the agreement to maintain a uniform price since the agreement does not, apparently, work in their economic interest.” (Dominick Armentano, Antitrust and Monopoly, 1982, p. 134)
Iar dacă cererea scade, acesta e ingredientul perfect pentru ruperea înțelegerilor între furnizor și retailer.
„A slight reduction in overall demand for the price fixed commodity may tend to weaken the price agreement; business recession is the natural enemy of successful price collusion.” (Dominick Armentano, Antitrust and Monopoly, 1982, p. 134)
Aș propune deci să facem public modul în care Consiliul Concurenței s-a autosesizat sau a fost sesizat și de către cine. Dar asta nu pentru că ar conta foarte mult ca rațiune economică, ci pentru a putea observa cine anume declanșează toate aceste nemulțumiri. E relevant din perspectiva antreprenoriatului politic, adică dacă cumva o firmă, neavând ea acces la un contract cu retailerul, utilizează brațul coercitiv al legislației concurențiale, pentru a-și împiedica alt concurent să semneze un astfel de contract. Consilul Concurenței nu ar trebui să răspundă la astfel de solicitări.
În plus, dacă fixarea prețului de revânzare ar fi o practică incriminabilă în sine, rezultă că orice preț e incriminabil, el condiționând eventuala revânzare a produsului. Dacă Georgel îi vinde lui Gigel un măr, chiar și fără impunerea unui preț de revânzare mai departe către Irinel, Gigel, prin propria combinare a factorilor de producție va constata că nu poate vinde mărul sub un anumit preț. Deci raritatea și propriile anticipări antreprenoriale fac ca, oricum tu să nu poți revinde la ce preț te taie capul. Cum raritatea și propriile anticipări nu pot fi părți într-un proces, e mai facil de blamat o persoană, sau o firmă.
Poate contribui o amendă la scăderea prețurilor sau împiedicarea creșterii lor? Tot atât de mult cât presiunea atmosferică poate crește sau urca în funcție de o lege dată de Parlament. Amenda doar schimbă raportul de forțe pe piață, dar politic, nu economic, și alimentează bugetul statului, aflat în impas în această perioadă.
Este fixarea prețului de revânzare anti-concurențială sau anti-piață? Nicidecum, el este fixat de o parte din concurenți și se realizează fără îndoială în cadrul pieței. Propun să operăm nu cu un concept ideal de piață (precum în modelul concurenței pure și perfecte), ci unul realist.
Trebuie adăugat și faptul că e vorba de contracte voluntare, în care nimeni nu utilizează forța pentru a impune un preț. Probabil asta ar putea supraveghea Consiliul Concurenței, încălcarea contractelor dintre concurenți. De asemeni, consumatorii nu pot dispune juridic de un drept fundamental la prețuri mai mici. Dacă Gigel tot cumpără mere de la Georgel, iar prețul – cum este firesc – crește, Irinel nu are un drept să solicite revenirea la prețul anterior. E ca și cum am încerca printr-o lege să înghețăm valoarea unui bun. Irinel nu are drept de proprietate asupra valorii mărului. El se poate cel mult supăra că actuala configurație a prețului îl dezavantajează, dar cam atât. Propun ca experții CC să consulte și teoriile heterodoxe privind concurența, sau cel puțin să dea o notă de fundamentare pentru care insistă să aplice teoria neoclasică a concurenței, în ciuda numeroaselor critici aduse în plan științific, academic.
Marii retaileri nu au ajuns la prețuri mici prin intervențiile vreunui consiliu, ci prin negocierile cu furnizorii, volumul mare de mărfuri comercializate, scăderea costurilor etc. Prețurile, în general, nu scad atunci când intervine guvernul, ci când există o conjunctură economică care să permită asta.
În concluzie, efectul direct și imediat al unei amenzi nu este protecția consumatorului de prețuri mai mari (presupunând că ar fi legitimă o astfel de protecție), ci
1. Alimentarea bugetului statului,
2. Costuri crescute pentru retaileri și furnizori
3. Împiedicarea desfășurării unor tranzacții cu potențial de profit, deci diminuarea acumulării de capital,
4. Scăderea welfare-ului social (înțeles în sensul că toți avem mai puțin dacă firmele nu pot face profit). Aceste efecte pot aduce mai curând creșterea și nu scăderea prețurilor, mult dorită, dar încă nu știm exact de cine.
