De ce ajung vamesii, falsificatorii & satanistii in frunte

De ce ajung vamesii, falsificatorii & satanistii in frunte

52

Vestea buna este ca documentarul cu vamesii & falsificatorii victoriosi in competitia politica mentionat mai jos de Ron Paul a devenit disponibil si in romaneste.

Episodul cu ‘chipurile’ din versiunea americana este aici.

Vestea mai putin buna este, conform principiului “odata instituit statul, pe termen lung competitia politica tinde sa-i propulseze pe cei mai rai in frunte”, ca ne putem astepta (a priori) ca in varful piramidei vamesilor & falsificatorilor sa gasim satanisti de felul celor descrisi aici: http://educate-yourself.org/mc/mcsvaliinterviewpt1.shtml

Fiindca, dupa cum explica Vlad Topan:

In sfera mijloacelor economice opereaza competitia economica, iar aceasta – in lumina principiului avantajului comparativ al lui David Ricardo – nu are atât scopul eliminarii „perdantilor” din arena sociala, cât (re)asezarea permanenta a fiecaruia la locul potrivit lui in structura sociala a productiei. In sfera mijloacelor politice – adica in arena politica sau spatiul public inteles ca spatiu „de stat” – opereaza competitia politica. Aceasta presupune abilitati cu totul diferite de cele cerute intreprinzatorilor pe piata, precum: ralierea unei parti din electorat in spatele unui proiect care presupune implicit spolierea altei parti a electoratului, gasirea de noi pretexte pentru interventia guvernamentala si „vinderea” lor cu succes audientei publice, maximizarea comisioanelor si rentelor posibil de extras din pozitii cu putere de decizie etc. De acest tip sunt „competentele” care dau „avantaj competitiv” unui actor politic, iar problema trebuie vazuta in dinamica: sunt câstigatori ai competitiei politice cei mai buni la toate acestea. Si cum, in ultima instanta, cei mai „tari” in competitia politica sunt condamnati in a forta (tocmai pentru a lua fata concurentilor) limitele de rezistenta ale societatii private din care extrag resurse, intreaga ordine sociala se poate prabusi.

Sau:

Înțelegerea corectă a dinamicii intervenționismului trebuie să treacă dincolo de ideea unei dinamici simple, cu „pas constant” (de tipul „o intervenție atrage altă intervenție, care atrage altă intervenție” și tot așa). Lucrurile arată, mai degrabă, ca balaurul cu șapte capete din basmele populare românești, care ascunde în spatele fiecărui cap alte șapte ș.a.m.d. În plus, stimulentele agravează problema: ia naștere o veritabilă „competiție politică” (sau în utilizarea mijloacelor politice), care premiază priceperea în a identifica noi pretexte de a interveni, în a convinge opinia publică și partenerii sau adversarii politici că e oportună mai degrabă cumularea intervențiilor, decât eliminarea lor, în a înșela, manipula, șantaja etc. Totul desfășurându-se după logica ce – în termeni hayekieni – îi aduce în frunte pe „cei mai răi”; unde ideea de „cei mai răi” nu trebuie nici ea înțeleasă static, de la o generație de politicieni la alta, și nici chiar în cadrul aceleiași generații: „cei răi” sunt nevoiți să se mențină în frunte perfecționându-se permanent (varianta a priori cea mai plauzibilă fiind aceea că, în orice moment, fruntașii arenei politice sunt mai degrabă „surprinzător de răi”). Dinamica intervenționismului poate fi sugerată (cu disclaimer-ul de rigoare, datorat mecanicismului metaforei) mai degrabă printr-o paralelă cu mișcarea uniform accelerată (sau chiar accelerat accelerată) din fizică, decât cu cea rectilinie uniformă.

Sau, inca, dupa cum am mai notat si eu:

Complementar economicului, nivelul etic este cheia bunei înțelegeri a unuia din cele mai insidioase mecanisme degenerative de parazitare a societății, de către un parteneriat etatist-bancar, selectat în “jocul competiției politice ca metodă de descoperire” a celor mai apți pentru controlul și dezvoltarea lucrativă a pârghiilor agresiunii instituționalizate. Politicul este domnia legislației celor fărădelege, progresând împotriva naturii, în cazul de față pe linia adagiului: “Permiteți-mi să emit și să controlez banii unei țări și [în rest] nu-mi pasă cine îi face legile.”

Acest tip de lectură face joncțiunea între teorema non-neutralității monedei, datorată lui Ludwig von Mises (este vorba de efectele perverse asupra structurii prețurilor și previzibil părtinitoare asupra structurii averilor, inerente oricăror așa-zise “politici monetare”) și versiunea originară, clasic-liberală a teoriei exploatării , care demontează mecanismele spolierii legalizate a societății de către clasa “politică” și acoliții ei, prin inițierea și perpetuarea sistematică a violenței fizice împotriva producătorilor și comercianților pașnici.

Corelând admirabil aceste perspective, Rothbard arată pe larg cum anume procesul de selecție firească al ordinii proprietății private generează o monedă-marfă globală sănătoasă (istoric moneda-aur), optimă ca instrument de calcul economic rațional și de coordonare antreprenorială a unui sistem complex de diviziune a muncii. Aceasta nu poate fi apoi dislocată decât printr-o serie cumulativă de încălcări neîntrerupte ale dreptului la proprietate privată. Pe scurt, etapele mai importante ar fi monopolizarea coercitivă a baterii de monedă, degradarea conținutului monedei-aur și redefinirea ei ca o simplă denominație, în loc de o greutate specifică de metal prețios, impunerea legilor de tip “legal tender”, care silesc acceptarea în tranzacții a monedei “oficiale”, legiferarea sistemelor bancare cu rezerve fracționare, ce implică o confuzie deliberată între depozite și împrumuturi, cartelizarea sistemului bancar sub auspiciile statului, retragerea monedei-marfă – a aurului – din circulație și renegarea formală de către alianța etatist-bancară a obligațiilor sale contractuale, de acoperire 100% a depozitelor și rambursare la cerere a certificatelor de depozit.

La capătul drumului se află invarianții uzurpării aurului și ai monopolizării de către stat a sistemului bancar: O lume a monedei și a creditelor create din nimic, prin manipulare politică dinafara pieței. O lume a inflației permanente, întreținute de stat pentru extragerea fluxului de venituri necesar proliferării sale și a partenerilor săi, pe seama tuturor celorlalți. O lume a instabilității bancare și a fluctuațiilor economice imputabile expansionismului monetar. O lume amenințată cu prăbușirea completă a monedei în ororile hiperinflației, după modelul german din 1923, repetat în câteva rânduri de potentații lumii a treia, grăbiți să stoarcă un maximum în cel mai scurt timp posibil. O lume în care, fie că se lasă spoliat fără “anestezie”, fie că se îndulcește de iluzia ambalată democratic a împărțirii “prăzii”, publicul ignoră sistematic alternativa etic și economic rațională, a monedei naturale…

Sau

Întrebarea care se pune de fapt, odată instituită spolierea legalizată prin apariția oricărui stat, nu este dacă există exploatare, ci cine pe cine exploatează mai mult și mai repede, după cum se arată mai jos. Răspunsul îl furnizează dinamica rivalității politice, procedura „naturală” de descoperire și propulsare în frunte a celor mai capabili spoliatori: cei mai apți de a-și surprinde permanent victimele și de a-și devansa permanent rivalii, prin creativitatea perversă cu care diversifică, lărgesc și exploatează lucrativ canalele agresiunii instituționalizate. Într-adevăr, acești virtuozi ai cleptocrației vor fi – ceteris paribus – cei mai capabili „licitatori” ai mijloacelor politice, al căror control pe termen lung le revine, astfel, cvasi-inexorabil. Departe de a fi o variabilă independentă, așa-zisele „regimuri politice” sunt simple „excrescențe”, sau paravane, ale acestei dinamici. Cf. online și A. de Jasay, The State, care nu vede însă ca rezultat al competiției politice decât tendința de universalizare „democratică” a exploatării mutuale, în lumina metodologiei atomist-egalitariste dominante, nu și rolul acestei rivalități de lubrifiant al circulației elitelor „fanariote”, care poate explica și „legea de fier a oligarhiei” la scară socială, în lumina metodologiei distinctiv-personaliste a praxeologiei.

Sau

Lui Rothbard i se datorează sesizarea „legii agresiunii”, corelativul etico-juridic al legii praxeologico-economice a intervenționismului, a lui Ludwig von Mises. Conform acesteia din urmă, orice intervenție creează probleme care nu pot fi „rezolvate” pe linia logicii primei intervenții, decât prin noi intervenții, urmate apoi de noi probleme și noi intervenții, într-o spirală cumulativă, care în cele din urmă duce la socialism (controlul politic total al economiei) și la prăbușirea sistemului de diviziune complexă a muncii, datorită imposibilității calculului economic de rentabilitate în socialism. Singura alternativă este înlocuirea completă a logicii intervenționiste cu logica laissez-faire, manifestată prin abolirea tuturor intervențiilor și liberalizarea completă a economiei. Tot astfel, conform legii agresiunii, orice agresiune instituționalizată împotriva proprietății sau a persoanei deschide un canal de spoliere legalizată, a cărui exploatare competitivă va duce la lărgirea și diversificarea cumulativă a rețelei canalelor de jaf și aservire legalizate (îndeosebi prin provocarea și exploatarea „antreprenorială” a unor „stări de criză”), până la transformarea societății în junglă și război endemic al tuturor împotriva tuturor, sub auspiciile marelui miraj al „soluțiilor politice”. Singura alternativă este abandonarea completă a ficțiunii „statului protector” și revenirea la ordinea naturală a proprietății private, sau a non-agresiunii. A se observa că strategia inițială de agresiune propusă de Nozick se bazează deja pe pretextul stării de „criză” provocate de „riscul” activității rivalilor.

Sau

…egoismul, materialismul și descreștinarea pot explica „dezinteresul” generalizat pentru demascarea legislației economice și sociale perverse în fond, dar „generoase” în aparență, deci populare și aducătoare de câștig, în rivalitatea pentru controlul aparatului politic de exploatare. Este un dezinteres nociv din punct de vedere social, dar cu atât mai „rațional” din punct de vedere politic, cu cât competiția politică este mai aservită „opiniei publice” materialiste și termenului scurt, mai „democratică”. Iar competiția politică – inerentă oricărui aranjament statal – tinde spre universalizare, spre democratizare. Democrația accelerează apoi efectele perverse ale rivalității politice, pentru controlul și lărgirea canalelor spolierii legalizate, tinzând spre colaps civilizațional. În fine – în condițiile rămânerii în cercul egoismului necreștin, în cadrul căruia recursul la agresiune si exploatare interpersonală este doar o chestiune de oportunitate – colapsul civilizațional poate favoriza reapariția unor formațiuni statale oligarho-„aristocratice” de tip pre-democratic, evident post-creștine în urma descreștinării, deci cu un potențial monarho-apocaliptic…

In termeni misesieni, desigur, toate acestea nu inseamna decat ca statul tinde sa substituie “competitia catalactica”, specifica oamenilor rationali, cu “competitia biologica”, specifica fiarelor de prada. Mai pe romaneste, marimea statului este o masura a transformarii omului in ceva de care s-ar rusina si maimuta…

Sa mai observam ca institutionalizarea banilor falsi (din perspectiva juridico-economica a ordinii naturale) si a fraudei bancare, ca mijloace definitorii pentru elitele politico-exploatatoare, sunt caracteristici ale statului nihilisto-democratic (spre deosebire de razboi, vamesi, satanism, lacomie, etc, care erau cunoscute din Vechiul Regim). Aceasta cauza proxima a recurentei crizelor economice este rareori identificata corect, cea mai buna introducere video fiind disponibila aici.

Scris de
Dan Cristian Comănescu
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins