Autor: Adrian Panaite
Sursa: Curierul Național
Profesorul Jörg Guido Hülsmann spune că structura și funcționalitatea acestora au fost alterate după zeci de ani de imixtiune a statului.
Inflația permanentă, direcționarea preferențială a economisirii și măsluirea prețurilor au fost principalele instrumente ale intervenționismului.
Statul a ajuns astfel să acapareze mai multe resurse decât ar fi putut să obțină în piețele libere, iar sistemul financiar a devenit fragil.
Este o mare discrepanță între ceea ce spune teoria privind funcțiile pe care piețele financiare ar trebui să le îndeplinească în economie și realitatea actuală în care acestea au devenit, în primul rând, un vehicul de finanțare a statului, a declarat Jörg Guido Hülsmann, profesor de Drept și Economie la Universitatea din Angers, Franța. Piețele de capital sunt de decenii victima intervențiilor autorităților, scopul acestora fiind reducerea costurilor de finanțare ale datoriei guvernamentale. Statul a ajuns, astfel, să acapareze resurse într-o măsură în care ar fi fost imposibil să o facă în condițiile existenței piețelor libere, este concluzia conferinței pe care Hülsmann a susținut-o săptămâna trecută la Academia de Studii Economice din București și organizată de Institutul Ludwig von Mises România și Centrul Murray Rothbard.
Indiferența, iresponsabilitatea și lăcomia sunt trăsături care au devenit definitorii în piețele financiare distorsionate de intervențiile statului, iar aceste implicații culturale trec mult peste consecințele economice, mai spune profesorul german. Sistemul financiar a devenit inerent fragil, în condițiile în care instituțiile de credit mizează pe lichiditățile oferite de băncile centrale și de ajutorul de stat, atunci când pozițiile riscante asumate de bănci se pot materializa în pierderi.
Inflația persistentă, direcționarea administrativă a resurselor economisite către anumite destinații și distorsionarea mecanismelor de formare a prețurilor sunt principalele mijloace prin care statul a intervenit masiv în piețele financiare, determinând schimbări majore în chiar structura și funcționalitatea acestora. Intervenționismul în piețele financiare se răsfrânge și asupra economiei reale, afectând economisirea la nivelul populației, dar și descurajarea pătrunderii în piață a noi firme.
Realitatea spune altceva decât teoria
Piețele financiare ar trebui să faciliteze acumularea resurselor de capital, lichiditatea acestora și o cât mai bună utilizare a acestora, spune teoria. Stimularea economisirii, echilibrarea consumului și reorganizarea corporațiilor ar intra, de asemenea, în sarcina funcțiilor pieței de capital, în măsura în care aceasta oferă informații din economia reală. Nimic din toate acestea nu se întâmplă ca la carte, iar piețele financiare par a se fi mărginit la rolul de a fi un vehicul al finanțării statelor, spune Hülsmann.
Oferind date aferente anului 2009 pentru economia Germaniei, el arată că Guvernul utilizează 35% din economisirile nete, în timp ce populația este creditor net, în proporție de 92%. Aceasta nu este o statistică izolată doar la nivelul celei mai puternice economii a Europei. SUA utilizează 27% din resursele acumulate la nivelul economiei americane, în cazul Franței acest procentaj este de 34%, al Marii Britanii de 26%, iar Guvernul Japoniei acaparează 46% din economisirile populației, în proporție de 99% contributor net.
Această realitate nu ar fi fost posibilă într-o piață liberă, în care investitorii ar fi dispus, în mod rațional și în funcție de propriile lor interese, de capitalul atras sau acumulat. Creșterea ponderii statului s-a făcut după decenii de perpetuare a unei spirale intervenționiste în piețele financiare. Hülsmann oferă definiția dată de economistul austriac Ludwig von Mises pentru intervenționism: Guvernul comandă agenților privați să-și folosească resursele diferit decât ar dori aceștia să le aloce.
Piețele financiare, între hoția inflației și măsluirea prețurilor
Instrumentele principale ale intervenționismului financiar sunt inflația cronică, economisirile forțate și măsluirea prețurilor, în special a ratelor de dobândă.
Dintre acestea, cea mai vătămătoare este inflația pe care Hülsmann o definește ca fiind o creștere artificială a masei monetare, a cărei consecință principală este majorarea continuă a prețurilor bunurilor de consum și a serviciilor.
Numai pentru zona euro, anul trecut Banca Centrală Europeană a majorat baza monetară cu două trilioane de euro, reprezentând o treime din cantitatea de bani. Acest lucru ar fi fost imposibil atunci când rezervele erau alcătuite din aur și argint.
Motivațiile reale ale inflației induse de sistemul financiar țin de asigurarea unor câștiguri nemeritate pentru falsele elite ale societății. Astfel, primii care au acces la banii inflaționiști se îmbogățesc sau își împrăștie pierderile pe seama celorlalți reprezentanți ai societății. Este o subvenție mascată pentru actorii piețelor financiare, însă nu numai băncile sunt cele care își însușesc acest câștig fraudulos, ci și statul care își poate monetiza datoriile.
Inflația permanentă dereglează sistemul bancar și comportamentul instituțiilor de credit. Astfel, băncile știind că pot accesa oricând lichiditatea de la banca centrală, nu au suficient capital pentru a absorbi șocurile. În plus, banii noi, pompați în economie, caută debușee și conduc la o cerere excesivă pentru titlurile de valoare (în special bonduri guvernamentale) și la majorări permanente la nivelul prețurilor.
“Stabilitatea prețurilor”, așa cum este acum definită de băncile centrale, inflație de 2-3% pe an, duce la o înjumătățire a puterii de cumpărare a banilor în numai 20 de ani. Acest lucru lovește în cea mai cunoscută și veche formă de economisire, cea de strângere a banilor cash. Oamenii sunt obligați să își țină banii în bănci sau să îi plaseze în imobiliare, unde iar se observă o tendință a investițiilor excesive.
Dacă inflația nu încurajează economisirea, intervenționismul financiar al statului însă trece la constrângerea agenților privați pentru economisirea forțată. Fie direct, prin asigurările obligatorii, fie indirect, prin consecința efectelor redistributive ale inflației. Cetățenii sunt descurajați să investească în propriile lor afaceri sau să își deschidă propriile lor firme, în timp ce stimulentele merg către plasamentele în real estate și în hârtiile de valoare. Investitorii instituționali (fonduri mutuale, companii de asigurare și fonduri de pensii), care administrează banii oamenilor, sunt siliți prin reglementări să investească în titluri de stat, iar Tratatele de la Basel au stimulat aglomerarea băncilor pe acest tip de instrumente.
Intervenționismul cunoaște însă și forme extreme cum ar fi măsluirea prețurilor. Dintre acestea, cele mai importante sunt manipularea artificială a ratelor de dobândă și intervențiile pe cursul de schimb. Riscul valutar este primordial pentru plasamentele în piețele de bonduri, iar ratele de schimb relativ fixe sunt menținute de băncile centrale tocmai ca stimulent pentru investitori să cumpere titlurile de stat ale diverselor țări.
Minciunile statistice sunt alte forme de manipulare ale pieței și de distorsiune ale mecanismului de descoperire a prețurilor. Schimbarea frecventă a modului de calcul al inflației, în paralel cu o corupere a intermediarilor care activează pe piețe sensibile pentru inflație, cum ar fi cea a petrolului sau a aurului, sunt alte elemente prin care autoritățile se amestecă brutal în lumea financiară, mai spune Hülsmann.
Consecințele intervenționismului: stat prea mare, sistem financiar fragil și o moralitate pervertită
Profesorul de la Angers spune că primele implicații ale acestui intervenționism masiv sunt de ordin politic: statul a acumulat și dispune de resurse într-o măsură în care nu ar fi putut să o facă dacă piețele ar fi funcționat liber, iar actorii economici ar fi luat decizii în funcție de propriile lor interese. Guvernele din lumea occidentală au tins să crească tot mai mult, iar pericolul totalitarismului este unul real dacă vom continua în aceeași direcție.
Există și implicații economice: când guverne precum cele ale Germaniei sau Franței ajung să utilizeze o treime din resursele țării, iar datoriile publice se acumulează, se pune problema dacă ele vor putea fi plătite. Falimentul de stat are ca alternativă doar majorarea taxelor, pentru că banii utilizați în prezent de state nu sunt pentru investiții care să aducă venituri suplimentare.
Cele mai periculoase sunt, însă, implicațiile de ordin cultural, consideră Hülsmann. Actorii din piețele financiare sunt stimulați să treacă peste reguli prudențiale, iar indiferența, iresponsabilitatea și lăcomia devin definitorii pentru sectorul financiar.
Dacă băncile, cu zeci de ani în urmă, aveau până la 20% cash, întrucât asta era chiar funcția lor, să strângă capitalul, acum banii lichizi sunt mai puțin de 1%. “Mai degrabă încerci să jefuiești un supermarket. Acolo vei găsi bani. Nu are rost să încerci să jefuiești o bancă, pentru că acolo nu sunt bani”, a spus profesorul german. El spune că banca sa din Franța are afișat mare pentru încrederea clienților că are 40 miliarde euro sub formă de capital. Aceștia nu spun însă că au și active de 1.000 miliarde euro. “4%! Doar asta este marja lor de eroare! Să înțelegem de aici că sunt genii la acea bancă? Nu! Adevărul este că nu sunt genii. Ei se bazează doar pe faptul că vor putea accesa lichiditate de la banca centrală”, a declarat Hülsmann.
BNR ar trebui să nu mai ia de la săraci ca să dea la bogați
România ar trebui, la rândul ei, să se țină departe de calea inflației, a spus profesorul Jörg Guido Hülsmann. El a răspuns la o întrebare a Curierului Național legată de cantitatea de bani care în România a crescut cu o treime într-un răstimp de trei ani și jumătate în care economia reală s-a contractat. Banca Națională ar trebui să nu inducă inflație în sistem fie și dintr-un singur motiv: acela de a nu crea o redistribuție nedreaptă la nivelul societății.
Acesta este un argument suficient pentru ca masa monetară să fie ținută sub control, astfel încât pături privilegiate de accesul la primii bani să nu câștige pe seama celor mai defavorizați membri ai societății. Dincolo de implicațiile economice, acest aspect de ordin moral ar trebui să îi facă pe cei de la BNR să nu recurgă, în continuare, la tipărirea de bani.
Cine este Jörg Guido Hülsmann
Jörg Guido Hülsmann, născut în 1966, este profesor de Drept și Economie la Universitatea din Angers, Franța, și Senior Fellow al Mises Institute, fiind adept al tezelor școlii austriece de economie. Hülsmann are studii de Filosofie și Economie, aprofundate la prestigioase instituții de învățământ din Germania și Franța. El este autor al biografiei lui Ludwig von Mises, dar și a altor cărți, dintre care menționăm “Logica competiției monetare” (“Logik der Währungskonkurrenz”- 1996), “Ordine și anarhie” (“Ordnung und Anarchie” – 2007) “Etica producției de bani” (“Die Ethik der Geldproduktion” – 2007), “Deflație și libertate” (“Deflation and Liberty” – 2008).
