Se spune că seria de prelegeri începută recent de Ben Bernanke la Universitatea George Washington face pare dintr-un efort de a frâna sau inversa tendința de pierdere a încrederii populare în instituția Rezervei Federale. Dacă acum câțiva ani nimeni nu ridica problema unui audit al băncii centrale americane și nici nu se scanda revoluționarul „End the Fed!” pe la diverse întruniri politice, Ron Paul și politica monetară dezinhibată a Fed-ului au schimbat situația.
Haideți să vedem acum cât de solidă este critica pe care o aduce Bernanke etalonului aur.
În primul rând, Bernanke spune că nu există destul aur în lume pentru necesitățile activității economice. Însă ceea ce a caracterizat aurul în veacurile de când a fost selectat de piețe ca mijloc generalizat de intermedie a schimburilor a fost tocmai acumularea sa pentru uz monetar, iar această tendință a continuat și după suprimarea sa din rolul monetar, astfel că la nivel mondial stocul acumulat de aur per capita este acum de 24 de grame, adică de două ori și ceva mai mare decât 9,13 per capita, cât era în 1900, în plină funcțioare a etalonului aur.
De aceea, în al doilea rând, Bernanke ar face o greșeală copilărească dacă ar sugerea cumva că diverse țări ar deveni dependente de marii producători actuali de aur. Ceea ce adaugă anual chiar și cei mai mari producători este foarte puțin în comparație cu stocul acumulat istoric. Producția anuală a Chinei, cel mai mare producător de aur, este estimată pentru anul 2009 la 320 de tone, adică 0,19% din stocul total de aur disponibil.
Producția anuală totală la nivel mondial a fost în 2009 de 1,48% din stocul mondial acumulat. Creșterea aceasta ar fi trebuit să satisfacă exigențele economistului monetarist Milton Friedman, care a propus cândva o regulă de creștere a masei monetare cu 2%, însă obiecțiile lui Friedman la etalonul aur, ca și teoria sa despre Marea Depresiune, sunt preluate de Bernanke atunci când afirmă că este stupid ca aurul să fie scos din mină cu costuri imense pentru a fi din nou „îngropat” în subsolul băncilor.
Și aici ajungem la al treilea motiv pentru care Bernanke nu are dreptate când „ucide” etalonul aur. Pentru că, în buna tradiție a ferestrei sparte a lui Bastiat, trebuie să ne întrebăm care sunt costurile „flexibilizării” monetare.
Pentru aceia care sunt de acord cu teoria austriacă a ciclului economic, toate crizele financiare și depresiunile economie pot fi puse pe seama intervenției statului în bunul mers al mecanismelor de piață ale monedei și creditului. Nu este o coincidență că apariția ciclurilor economice are loc odată cu apariția practicii rezervelor fracționare și a instituției etatiste a băncii centrale. Dar această teorie este contestată de economiști renumiți și nici nu e de mirare dacă observăm pe ale cui ștate salariale semnează cei mai vehemenți critici.
Însă cine mai poate contesta costurile imense ale aparatului birocratic al băncilor centrale din lume, care este evident că nu s-ar justifica sub un autentic etalon aur, și capitalul uman irosit la nivel privat cu analiza și previzionarea politicii monetare? Fed avea 23000 de angajați în 2004, Banca Franței 11800 în 2006 și Bundesbank-ul 11400 în 2007, de exemplu. Comparați aceste costuri cu cele de extracție, care oricum continuă în prezent, fiind și mai motivată de cotația aurului la 1650 de dolari devalorizați.
Ieșirea lui Bernanke în public pe fondul pierderii legitimității Fed s-ar putea să aibă un efect invers decât cel scontat. Ar putea veni vremea când hulitele cătușe de aur se vor reîntoarce, în cuda PR-ului de tip voodoo practicat contra etalonului aur și când marile bănci zombie și marile afaceri zombie și o întreagă clasă intelectuală care parazitează sistemul monedei-decret își vor da obștescul faliment la revenirea unei monede marfă aleasă concurențial pe piață de oameni liberi. Și care, să o spunem la urmă, nu trebuie să fie aurul ci orice alege piața.
[Articol apărut într-o versiune mai scurtă în Finanțiștii]
