Anthony Gregory scrie pe blogul de la Independent Institute despre problema drepturilor intelectuale.
Pe lângă argumentele cunoscute în contra ideii de proprietate asupra unor bunuri multiplicabile indefinit, Gregory punctează faptul că războiul drepturilor intelectuale nu se dă între creatorii de conținut și consumatorii de conținut, ci mai degrabă între două industrii de distribuție a conținutului.
Același lucru este susținut și de Florin Rusu în Finanțiștii:
Razboiul corporatiilor: Hollywood vs Silicon Valley
Industria filmului, cea muzicala si cea a mass-mediei clasice sunt principalii sustinatori ai celor doua proiecte. Hollywood-ul, Sony, Virgin sau News Corp se numara printre corporatiile care in ultimii patru ani au alocat resurse importante si l-au angajat pe fostul senator republican Christopher J. Dodd drept lobby-ist, in vederea redactarii acestui act normativ.
Intr-o singura zi insa, alianta vechilor corporatii a fost, cel putin la nivel mediatic, invinsa de confederatia noilor corporatii din Silicon Valey, Google, Facebook, Wikipedia, Reddit sau Mozilla, sustinuta de noile vehicule informatice, precum WordPress, care a intrat la randul sau in greva. Daca prima alianta s-a bazat pe o logica a confiscarii reglementatorilor, prin relatiile sale cu principalele institutii care se ocupa cu legiferarea si licentierea, noua confederatie a marsat pe mana clientilor sai. Potrivit Google, in ziua blackout-ului, 4,5 milioane de persoane au semnat o petitie anti-SOPA.
Vechile industrii de distribuție sunt ocupate cu munca de influențare a puterii politice pentru controlul artiștilor, noilor canale de distribuție și a consumatorilor.
Pierderile estimate pe care le acuză sunt umflate artificial: se neglijează faptul economic elementar că un produs cerut la preț mic nu este necesar să fie cerut și la preț mai mare.
Singurul mod în care ne putem da seama care este prețul real al unui factor de producție (în cazul nostru aportul specific al corporațiilor media) este să lăsăm oferta, cererea și concurența să îl formeze pe piața liberă. Iar ceea ce vechile industrii încearcă să facă prin interzicerea „pirateriei” este tocmai apariția noii concurențe și repoziționarea prețurilor și a jucătorilor în conformitate cu o realitate tehnologică schimbată radical față de trecutul recent.
Anthony Gregory atrage atenția că cei care produc conținut nu au de pierdut atât de mult în noile condiții ale pirateriei omniprezente:
IP rarely benefits these people as much as it props up the old industrial institutions in which they find themselves trapped. Musicians in particular will often spend most of their careers making pennies on each dollar that go to their record companies, which they must then plead or pay for the privilege of playing the songs they wrote in public. Something is amiss.
Un exemplu grăitor pentru relația dintre boșii media și autori este această convorbire telefonică din 1957 dintre Buddy Holly și Paul Cohen, reprezentant al companiei Decca:
http://www.youtube.com/watch?v=OfdOPUL409k
Povestea acestei convorbiri este redată de Stephan Kinsella pe blogul Mises.
Dacă prin închiderea abuzivă a site-ului Megaupload ni s-a dat de înțeles că puterea Statelor Unite este capabilă să acționeze în orice colț al lumii pentru păstrarea privilegiilor de tip copyright (cu sau fără SOPA, PIPA și ACTA), noi avem totuși la dispoziție un mijloc de a le răspunde pașnic: boicotul, abținerea de la cumpărarea oricărui produs al celor care sponsorizează politicienii și puterea agresivă a statului în războiul IP.
În fundal rămâne totuși lupta contra statului prin asumarea și răspândirea ideilor corecte, despre IP și despre stat.