Problema calculului economic apare într-o economie supusă perpetuu schimbării, o economie care în fiecare zi este confruntată cu noi probleme ce se cer rezolvate. Astfel, pentru a putea rezolva asemenea probleme, este necesar, mai presus de toate, să fie retras capitalul din anumite linii de producție, din anumite întreprinderi și concerne, și să fie aplicat în alte linii de producție, în alte întreprinderi și concerne. Aceasta nu este o chestiune care să fie rezolvată de administratorii societăților pe acțiuni, ci o problemă care privește în mod esențial pe deținătorii capitalului, pe cei care cumpără și vând efecte și acțiuni, care dau împrumuturi și le rambursează, care fac depozite în bănci și le retrag după necesitate, care fac speculații la bursă cu tot felul de bunuri. Aceste operațiuni speculative ale deținătorilor de capitaluri creează condițiile specifice ale pieței monetare, ale burselor de tot felul și ale piețelor comerțului cu ridicata, pe care administratorii societăților pe acțiuni trebuie să le accepte ca atare. Potrivit concepțiilor scriitorilor socialiști de care ne ocupăm acum, acești administratori nu sunt nimic altceva decât servitori de încredere și conștiincioși ai societăților comerciale. Însă ei trebuie să adapteze operațiunile întreprinderilor pe care le administrează la datele create de capitaliștii speculatori, singurele puncte orientative pentru tranzacțiile comerciale.
Din cele arătate, rezultă că este o deficiență fundamentală a tuturor acestor construcții socialiste – care invocă „piața artificială” și concurența artificială ca soluție pentru problema calculului economic – faptul că se sprijină pe credința că piața factorilor de producție este afectată numai de producătorii care cumpără și vând bunuri. Nu este posibil să se elimine din piețele factorilor de producție influența exercitată de oferta de capitaluri din partea acelora care le dețin și de cererea de capital din partea antreprenorilor, fără a distruge mecanismul însuși.
Puși în fața acestei dificultăți, socialiștii vor propune, desigur, ca statul socialist, în calitate de proprietar al întregului capital și al tuturor mijloacelor de producție, să dirijeze pur și simplu capitalul către acele întreprinderi care promit cel mai mare randament. Capitalul disponibil, vor spune ei, va fi investit în acele întreprinderi care oferă cea mai mare cotă de profit. Dar o asemenea stare de lucruri ar însemna pur și simplu că acei administratori care ar fi mai puțin precauți și mai optimiști ar primi capital ca să-și mărească întreprinderile, în timp ce administratorii mai precauți și mai pesimiști ar rămâne cu mâinile goale. În sistemul de piață, proprietarii de capitaluri hotărăsc cui vor încredința propriul lor capital. Convingerile administratorilor societății pe acțiuni cu privire la perspectivele viitoare ale întreprinderilor pe care le conduc și speranțele de profitabilitate ale celor care fac diverse planuri {122} nu sunt în nici un caz hotărâtoare pentru investitorii de capital. Mecanismul pieței monetare și al pieței de capital decide acest lucru. Aceasta este misiunea sa principală: să servească sistemul economic în ansamblu, să aprecieze rentabilitatea posibilităților alternative și să refuze să urmeze orbește ceea ce sunt tentați să propună administratorii anumitor concerne, limitați la orizontul îngust al propriilor lor întreprinderi.
Pentru aprofundarea fenomenului este esențial să se înțeleagă că cel care deține un capital nu-l investește numai în acele întreprinderi care oferă cea mai ridicată dobândă sau cel mai mare beneficiu; el încearcă mai degrabă să găsească un punct de echilibru între dorința sa de câștig și riscul de pierdere. De aprecierea acestui risc, de lipsa sa de prevedere depinde dacă va suferi pierderi sau nu. Ca urmare a unor eventuale pierderi, puterea sa de a dispune de factorii de producție va fi transferată în mâinile altora care știu mai bine să cântărească riscurile și perspectivele speculației economice a investițiilor.
Pentru a-și păstra caracterul, un stat socialist nu poate să lase în alte mâini puterea de dispoziție asupra capitalului prin care decide mărirea capacității unor întreprinderi existente, restrângerea altora și înființarea unor întreprinderi complet noi. Cu atât mai puțin se poate presupune că socialiștii de orice convingere ar propune serios ca această funcțiune să fie trecută unui grup de oameni a căror treabă ar fi „pur și simplu” să facă ceea ce capitaliștii și speculanții fac în condițiile unei economii de piață, singura deosebire fiind că produsul prevederii lor ar aparține comunității. Asemenea propuneri se pot face cu privire la administratorii societăților pe acțiuni. Ele nu pot fi niciodată extinse la deținătorii de capitaluri și speculanți, căci orice socialist trebuie să admită că funcția pe care aceștia o îndeplinesc în capitalism – și anume de a dirija întrebuințarea bunurilor de capital în acea direcție în care servesc cel mai bine cererile consumatorilor – se datorează faptului că ei sunt animați exclusiv de interesul de a-și conserva capitalul și de a realiza beneficii care îl măresc sau, cel puțin, le permit să trăiască fără să-și micșoreze capitalul.
Rezultă deci că unei comunități socialiste nu-i rămâne nimic altceva de făcut decât să pună dispoziția asupra capitalului în mâinile statului sau, mai exact, în mâinile oamenilor care, în calitate de autoritate guvernantă, îndeplinesc treburile statului. Aceasta înseamnă însă eliminarea pieței, care este într-adevăr țelul fundamental al socialismului, căci dirijarea activității economice de către piață implică organizarea producției și distribuția produselor în raport cu puterea de cumpărare a membrilor individuali ai societății așa cum se face ea simțită pe piață; cu alte cuvinte, implică tocmai ceea ce socialismul tinde să elimine.
Dacă socialiștii încearcă să bagatelizeze semnificația calculului {123} economic într-o comunitate socialistă, pe motiv că forțele pieței nu duc la aranjamente justificabile din punct de vedere etic, ei arată pur și simplu că nu înțeleg adevărata natură a problemei. Nu se pune problema dacă să se producă tunuri sau alimente, tancuri sau îmbrăcăminte, case de locuit sau biserici, articole de lux sau de strictă necesitate. În orice ordine socială, chiar și în socialism, se poate decide cu foarte multă ușurință ce fel de bunuri de consum și în ce cantitate să fie produse. Nimeni nu a negat vreodată aceasta. Dar, odată luată această hotărâre, mai rămâne încă problema de a stabili cum pot fi întrebuințate, cât mai eficient, mijloacele existente de producție pentru a produce bunurile respective. Pentru a rezolva această problemă este necesar calculul economic. Dar calculul economic poate utiliza doar prețurile monetare stabilite pe piețele factorilor de producție într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Cu alte cuvinte, trebuie să existe prețuri monetare pentru pământ, materii prime, produse semifabricate, manoperă; ceea ce însemnă că trebuie să existe salarii în bani și rate ale dobânzii.
Așadar, alegerea rămâne: fie socialism, fie economie de piață.
Citiți continuarea aici în versiune online și faceți precomandă pe Librăria Mises pentru varianta tipărită a Socialismului:
