De ce să fii libertarian?

De ce să fii libertarian, totuși? Prin asta vrem să spunem, ce sens are toată această treabă? De ce să îți iei un angajament profund, de-a lungul întregii vieți, față de principiul și țelul libertății individuale? Căci un asemenea angajament presupune inevitabil, în lumea noastră preponderent neliberă, un dezacord radical și o distanțare de status quo, distanțare care la fel de inevitabil implică multe sacrificii financiare și de prestigiu. De ce să treci prin toate acestea, când viața e scurtă și momentul victoriei este departe?

În mod remarcabil, în rândul numerelor crescânde de libertarieni din această țară am găsit mulți oameni care își iau un angajament libertarian dintr-un motiv extrem de limitat și personal. Mulți sunt atrași irezistibil de libertate ca sistem intelectual sau obiectiv estetic, însă pentru ei libertatea rămâne doar un joc de societate intelectual, fără nicio legătură cu ceea ce aceștia consideră a fi activitățile „adevărate” ale vieții lor cotidiene. Alții sunt motivați să rămână libertarieni numai datorită anticipării câștigului financiar personal. Dându-și seama că o piață liberă asigură oportunități mult mai mari pentru oamenii capabili și independenți de a obține profituri antreprenoriale, ei devin și rămân libertarieni doar pentru a găsi oportunități mai generoase pentru profitul în afaceri. Deși este adevărat că oportunitățile de profit vor fi mai mari și mai răspândite într-o piață și societate libere, a pune accentul mai ales pe această motivație de a fi libertarian nu poate fi considerat altfel decât revoltător. Căci pe calea întortocheată, dificilă și ostenitoare ce trebuie străbătută înainte ca libertatea să devină realitate, oportunitățile de profit personal ale unui libertarian vor fi mult mai adesea negative decât abundente.

Consecința viziunii limitate și mioape a pariorului și a visătorului la profit este că niciunul dintre aceste două grupuri nu are nici cel mai mic interes în formarea unei mișcări libertariene. Totuși, numai prin construirea unei astfel de mișcări libertatea poate fi în cele din urmă obținută. Ideile, mai ales ideile radicale, nu progresează în lume doar prin propria existență și propriile eforturi, ca într-un vid; acestea pot fi promovate doar de către oameni și, prin urmare, dezvoltarea și promovarea unor astfel de oameni – și în consecință a unei „mișcări” – devine un obiectiv principal pentru libertarianul care chiar dorește să își atingă scopurile.

Făcând abstracție de acești oameni cu viziuni limitate, trebuie să remarcăm și că utilitarismul – punctul comun al economiștilor favorabili pieței libere – este necorespunzător pentru dezvoltarea unei mișcări libertariene înfloritoare. Cu toate că este adevărat și de folos să știi că o piață liberă ar însemna o mai mare prosperitate și o economie mai sănătoasă pentru toți, săraci și bogați deopotrivă, o problemă esențială este dacă acest concept e suficient pentru a convinge numeroși oameni să se dedice libertății de-a lungul întregii vieți.

Pe scurt, câți oameni vor întări baricadele și vor îndura multiplele sacrificii cerute de un devotament consecvent pentru libertate, numai pentru ca un mai mare procent de oameni să aibă căzi mai bune? Nu ar fi ei tentați ca mai degrabă să trăiască o viață ușoară și să uite de cele nu știu câte procente de căzi mai bune? În cele din urmă, teoria economică utilitaristă, deși indispensabilă în structura extinsă a ideii și acțiunii libertariene, este aproape la fel de necorespunzătoare ca punct de plecare pentru o mișcare precum acei oportuniști care vor doar profit pe termen scurt.

Părerea noastră este că o mișcare libertariană înfloritoare, o dedicare de-a lungul întregii vieți pentru libertate pot fi întemeiate doar pe baza unei pasiuni pentru dreptate. Aici trebuie să se găsească sursa primară a eforturilor noastre, armura care ne va proteja în toate furtunile ce vor veni, și nu câțiva bănuți făcuți rapid, participarea în niște joculețe intelectuale sau calculul rece al câștigurilor economice generale. Și, pentru a fi pasionat de dreptate, este nevoie de o teorie cu privire la ce e drept și nedrept – pe scurt, o serie de principii etice de dreptate și nedreptate, care nu pot fi furnizate de teoria economică utilitaristă.

Deoarece vedem că lumea este plină până la cer de nedreptăți, suntem motivați să facem tot ce putem să creăm o lume în care acestea și alte tipuri de nedreptate să fie eliminate. Alte obiective radicale tradiționale – precum „eradicarea sărăciei” – sunt cu adevărat utopice, spre deosebire de acesta, pentru că omul nu poate eradica sărăcia numai prin exercitarea voinței. Sărăcia poate fi eradicată doar prin operarea anumitor factori economici – în special prin investirea economiilor sub formă de capital – care pot opera doar prin transformarea mediului natural, într-o perioadă de timp îndelungată. Pe scurt, voința umană este limitată simțitor de existența – pentru a folosi un termen învechit, dar încă acceptat – legii naturale. Dar nedreptățile sunt faptele unui grup de oameni asupra altuia; sunt exact acțiuni ale oamenilor și, prin urmare, acestea și eradicarea lor sunt supuse voinței umane imediate.

Să dăm un exemplu: ocupația Angliei timp de secole întregi și asuprirea brutală a poporului irlandez. Dacă ne-am fi uitat la starea Irlandei din 1900 și am fi remarcat sărăcia irlandezilor, ar fi trebuit să spunem: sărăcia poate fi diminuată de englezi dacă pleacă și abolesc monopolul asupra pământului, însă eliminarea totală a sărăciei din Irlanda, în cele mai bune condiții, ar necesita timp și ar depinde de acțiunea legilor economice. Însă scopul încetării asupririi engleze ar fi putut fi realizat prin acțiunea imediată a voinței umane: dacă englezii ar fi decis pur și simplu să se retragă din țară.

Faptul că, desigur, astfel de decizii nu se pun în aplicare instantaneu nu este punctul principal al discuției; ci că eșecul este o nedreptate care a fost hotărâtă și impusă de cei care au comis-o – în cazul de față, de guvernul englez. În domeniul dreptății, voința omului este primordială; oamenii pot muta munții din loc dacă decid astfel. Pasiunea pentru dreptatea imediată – pe scurt, o pasiune radicală – nu este prin urmare utopică, precum dorința de eliminare imediată a sărăciei sau transformarea imediată a tuturor în pianiști de concert. Căci dreptatea imediată poate fi atinsă doar dacă suficienți oameni aspiră la ea.

O pasiune autentică pentru dreptate trebuie, prin urmare, să fie radicală – pe scurt, trebuie cel puțin ca prin ea să se dorească atingerea obiectivelor în mod radical și imediat. Leonard E. Read, președinte fondator al Foundation for Economic Education, a exprimat acest spirit radical foarte concludent prin scrierea pamfletului I’d Push the Button. Chestiunea discutată era legată de ce anume e de făcut cu privire la multitudinea de reglementări ale prețurilor și salariilor, impuse în economie la acea vreme de Biroul pentru Gestionarea Prețurilor. Majoritatea economiștilor liberali susținea cu șovăială sau „realism” diferite forme de eliminare treptată sau precipitată a reglementărilor; în acest punct, domnul Read a adoptat o poziție neechivocă și radicală: „dacă aș avea un buton pe acest pupitru”, și-a început el cuvântarea, „prin a cărui apăsare s-ar elimina instant toate reglementările de salarii și prețuri, mi-aș pune degetul pe el și aș apăsa!”[1]

Astfel, adevăratul test al spiritului radical este cel al apăsării butonului: dacă l-am putea apăsa pentru eradicarea imediată a încălcărilor nedrepte ale libertății, am face asta? Dacă nu, nu am putea să ne numim libertarieni, iar cei mai mulți dintre noi am face asta dacă am fi inspirați preponderent de o pasiune pentru dreptate.

Atunci, adevăratul libertarian este un „aboliționist” din toate punctele de vedere; dacă ar putea, ar aboli imediat toate încălcările libertății, fie că este vorba, în sensul inițial al cuvântului, de sclavie, sau de multiplele cazuri de asuprire comisă de stat. Cu cuvintele antologice ale unul alt libertarian, și-ar „rupe degetul apăsând acel buton!”

Libertarianul trebuie să fie neapărat genul care „apasă butonul” și un „aboliționist”. Motivat de dreptate, el nu poate fi influențat de pledoarii utilitariste amorale conform cărora dreptatea nu se poate face până când răufăcătorii nu primesc o „compensație”. Astfel, când la începutul secolului al XIX-lea a luat amploare mișcarea aboliționistă, vocile mai moderate credeau cu tărie că ar fi just ca sclavia să fie abolită numai dacă stăpânii de sclavi ar primi o compensație financiară pentru pierdere. Pe scurt, după secole de asuprire și exploatare, stăpânii de sclavi ar fi trebuit să fie recompensați cu o sumă frumoasă de bani smulsă cu forța de la plătitorii nevinovați de taxe! Cel mai potrivit comentariu asupra acestei propuneri a venit de la filosoful radical englez Benjamin Pearson, care a remarcat că „se gândise că mai degrabă sclavii ar trebui să primească o compensație”; în mod clar, ar fi drept ca acea compensație să vină doar de la înșiși stăpânii de sclavi.[2]

Tipic lor, antilibertarienii, antiradicalii în general, spun că un asemenea „abolițonism” este „nerealist”; printr-o astfel de acuză, aceștia confundă obiectivul urmărit cu o estimare strategică a rezultatului probabil.

Când formulăm un principiu, este cât se poate de important să nu punem laolaltă aprecierile strategice și stabilirea de obiective urmărite. Mai întâi, obiectivele trebuie formulate, în acest caz abolirea imediată a sclaviei sau a oricărei alte asupriri statale.

Când se definește un principiu, este cât se poate de important ca estimările strategice să nu fie amestecate cu stabilirea obiectivelor dorite. Mai întâi, trebuie formulate obiectivele, care, în cazul de față, țin de abolirea imediată a sclaviei sau a oricărui alt tip de asuprire statală luat în considerare. Și trebuie să definim mai întâi aceste obiective fără a lua în calcul probabilitatea atingerii lor. Obiectivele libertariene sunt „realiste” în sensul în care ar putea fi îndeplinite dacă suficienți oameni ar fi de acord cu faptul că sunt dezirabile și că, prin îndeplinirea lor, s-ar crea o lume mult mai bună. „Realismul” unui obiectiv poate fi contestat doar printr-o critică a obiectivului în sine, nu a chestiunii privind modul de îndeplinire. Apoi, după ce am decis care este obiectivul, ne confruntăm cu întrebarea strategică fără nicio legătură despre cum să îndeplinim obiectivul cât mai repede posibil, cum să formăm o mișcare prin care să îl îndeplinim etc.

Astfel, William Lloyd Garrison nu era prea „nerealist” când, în anii 1830, a propus gloriosul standard al emancipării imediate a sclavilor. Obiectivul său era cel corect, iar realismul lui strategic a stat în faptul că nu s-a așteptat ca obiectivul să fie îndeplinit așa repede. De altfel, după cum chiar Garrison remarca:

Cu oricâtă hotărâre am cere abolirea imediată, va fi, vai! o abolire treptată în cele din urmă. Noi nu am zis niciodată că sclavia va fi răsturnată dintr-o singură lovitură; dar că așa ar trebui să fie, asta o vom susține întotdeauna.[3]

De fapt, pe tărâmul strategiei, înălțarea stindardului unui principiu pur și radical este în general cea mai rapidă cale de a îndeplini obiective radicale. Pentru că dacă obiectivul pur nu este niciodată adus în față, nu va apărea niciodată impulsul care să ducă la atingerea lui. Sclavia nu ar fi fost abolită niciodată dacă aboliționiștii nu și-ar fi făcut auzită vocea cu treizeci de ani mai înainte; și, odată cu trecerea timpului, abolirea s-a dovedit a fi o singură lovitură, mai degrabă decât una treptată sau prin compensație.[4]

Însă deasupra și dincolo de exigențele strategice se află poruncile dreptății. În binecunoscutul său editorial prin care s-a marcat debutul publicației The Liberator, la începutul anului 1831, William Lloyd Garrison regreta că adoptase anterior doctrina abolirii treptate:

Profit de această oportunitate pentru a mă dezice complet și neechivoc, și astfel să cer iertare public Dumnezeului meu, țării mele și fraților mei, bieții sclavi, pentru glăsuirea unei simțiri atât de pline de șovăială, nedreptate și absurditate.

Reproșându-i-se obișnuitul său ton categoric și aprins, Garrison a răspuns: „Am nevoie să fiu atât de înflăcărat, căci am de topit munții de gheață care-mi stau în cale.” Acesta este spiritul care trebuie să îl cuprindă pe omul cu adevărat dedicat cauzei libertății.[5]

Acest eseu este capitolul 15 din cartea Egalitarianism As a Revolt Against Nature. Traducere de Alexandru Udrea.

Note:

  1. Leonard E. Read, I’d Push the Button (New York: Joseph D. McGuire, 1946), p. 3.

  2. William D. Grampp, The Manchester School of Economics (Stanford, Calif.: Stanford University Press, 1960), p. 59.

  3. Citat în William H. și Jane H. Pease, eds., The Antislavery Argument (Indianapolis: Robbs-Merrill, 1965), p. xxxv.

  4. În concluzia unei critici filosofice excelente a acuzației de „nerealism” și a confuziei dintre bine și probabilul actual, profesorul Philbrook declară: „Economistul sau oricine altcineva are doar un singur mod de a apăra cu adevărat o politică: trebuie să arate că politica este bună. «Realismul» adevărat este același înțeles pe care oamenii l-au dat întotdeauna înțelepciunii: a decide imediatul prin prisma. Clarence Philbrook, “‘Realism’ in Policy Espousal,” American Economic Review (Decembrie, 1953): 859.

  5. Pentru citatele din Garrison, vezi Louis Ruchames, ed., The Abolitionists (New York: Capricorn Books, 1964), p. 31, și Fawn M. Brodie, „Who Defends the Abolitionist?” în Martin Duberman, ed., The Antislavery Vanguard (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1965), p. 67. Volumul lui Duberman cuprinde numeroase materiale de mare valoare, inclusiv critici ale eforturilor celor care se conformează la status quo de a mânji psihologic radicalii în general și aboliționiștii în particular. Vezi mai ales Martin Duberman, „The Northern Response to Slavery,” în ibid., pp. 406–13.

Avatar photo
Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?