Un semn al timpului nostru este personalitatea scindată a conservatorilor. Mulți dintre cei aflați de la centru spre dreapta se află într-o căutare schizofrenică atât a libertății, cât și a colectivismului.
În afacerile interne, această condiție regretabilă este recunoscută treptat drept ceea ce este. Dar a sosit timpul ca și politica externă conservatoare să fie psihanalizată în speranța unui leac!
Conservatorii pledează pentru liberul schimb și pentru libera inițiativă, dar clamează, de asemenea, embargouri absolute asupra comerțului cu națiunile comuniste. Oare au uitat că ambele părți ale schimbului liber beneficiază de pe urma comerțului? Interzicerea comerțului de către guvernul nostru sau de către oricare altul este un exemplu nociv de politică socialistă; cu siguranță, aceasta aduce prejudicii țărilor comuniste, dar ne aduce prejudicii și nouă.
Un alt exemplu: conservatorii cer taxe mai mici și mai puțin control guvernamental, în timp ce, pe de altă parte, cer practic un război sfânt împotriva Rusiei și Chinei, cu toate costurile, moartea și etatismul pe care un astfel de război le-ar implica în mod necesar. Un astfel de război sfânt ar fi în cel mai bun caz imoral, nepotrivit și prost conceput – în zilele noastre, în care există arme pentru ucidere în masă, un astfel de apel este aproape de nebunie.
Cu toate acestea, în timp ce conservatorii preferau cândva pacea și „izolaționismul”, în zilele noastre ei fac apel în termeni vagi la eliberarea națiunilor străine și dau de înțeles că „Suntem în război cu comunismul de ani de zile, așa că haideți să terminăm odată cu asta”. Îi denunță cu amărăciune pe „aliații” europeni pentru că sunt neutri și, prin urmare, „nesiguri”, în timp ce îi laudă pe Chiang, Rhee și Franco pentru că sunt anticomuniști și, prin urmare, „prieteni de încredere ai Statelor Unite”. Denunță faptul că am intrat în războiul coreean; totuși, denunță armistițiul coreean și cer programe care să ducă războiul tot mai sus și mai departe.
Ideea – foarte răspândită – că nu ar fi trebuit să intrăm în Războiul din Coreea, dar că, odată intrați în el, ar fi trebuit să lansăm un război total împotriva Chinei, sfidează regulile logicii. Cea mai bună prevenire a războiului este să ne abținem de la război – punct. Dacă am fi fost de acord cu o încetare a focului atunci când comuniștii au sugerat acest lucru, sau dacă ne-am fi retras complet din Coreea (și mai bine), am fi salvat mii de vieți americane și coreene.
Un punct de vedere „contondent”
Aici cred că ar trebui să fie făcută o observație și să fie făcută fără menajamente. Unii oameni pot prefera moartea în locul comunismului; și acest lucru este perfect legitim pentru ei – deși moartea nu este adesea o soluție la orice problemă. Dar să presupunem că ei încearcă, de asemenea, să își impună voința altor oameni care ar putea prefera viața în comunism decât găzduirea într-un cimitir din „lumea liberă”. Nu este oare obligarea lor la o luptă mortală un caz pur și simplu de crimă? Și nu este crima anticomunistă la fel de rea ca și crima comisă de comuniști?
Mulți „izolaționiști”, preocupându-se de eliberarea sau de securitatea națiunilor străine, au devenit, de fapt, internaționaliști de-a dreptul. În loc să laude neutralitatea europeană – echivalentul unui adevărat izolaționism american – ei cer acum organizații de securitate colectivă precum NATO.
Cu toate acestea, credința în colectivismul internațional ne-a târât deja în acest secol în război dezastruos după război dezastruos. Iar acum există o credință în guvernul mondial, care se presupune că se limitează la aplicarea așa-numitei legi mondiale. Aceasta este o fantezie în care diferitele state ale lumii sunt văzute ca asemănătoare unei familii de polițiști care își asumă sarcina de a impune menținerea status quo-ului.
Rezultatul acestei abordări internațional-colectiviste este că Statele Unite se îndreaptă rapid pe calea clasică a războiului. Iar această cale are toate indicatoarele atât de bine evidențiate de scriitorii izolaționiști în anii 1930, în ceea ce privește Primul Război Mondial, și în anii 1940, în ceea ce privește Al Doilea Război Mondial: militarismul, propaganda urii, denaturările din presă, relatările de atrocități despre inamic (și tăcerea cu privire la propriile noastre atrocități), lăudăroșenia șovinistă, cum ar fi mândria că „America a câștigat toate războaiele” (dar cu ajutorul unor aliați puternici, mult mai numeroși decât inamicul) și, în general, „complexul emoțional de frică și lăudăroșenie” remarcat de Garet Garrett, pe care Harry Elmer Barnes îl numește „modelul 1984”.
Partea tragică a întregii situații este că izolaționiștii de odinioară, care, mai presus de toți ceilalți, ar trebui să știe mai bine, sunt cei care conduc parada războiului.
Afundați tot mai adânc într-o psihoză a războiului, acești conservatori nu au reușit să perceapă faptul că întreaga noastră problemă de astăzi, în linii mari, este mai degrabă ideologică decât militară! Dacă examinăm cu atenție faptele, vom descoperi că amenințarea cea mai frecvent temută la adresa păcii – blocul comunist – a fost destul de scrupuloasă în a nu comite agresiuni militare. Toate succesele comuniste de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial au fost obținute prin rebeliuni interne comuniste. Coreea însăși a fost un război civil, și chiar și acolo există dovezi considerabile că a fost început de către Sud. Rusia nu a intervenit direct în acel război, iar China a intervenit nu numai după ce au făcut-o Statele Unite, și numai când trupele noastre au ajuns la granițele sale.
Răbdarea, plus sponsorizarea partidelor și filosofiei comuniste în străinătate, pare să fie planul sovietic. Pe scurt, amenințarea militară rusă este, în cea mai mare parte, o himeră; comuniștii sunt probabil sinceri când afirmă că înarmarea lor are ca scop apărarea. Declarația recentă a secretarului Apărării, Wilson, potrivit căreia producția aeriană rusă a fost concentrată mai degrabă pe avioane cu reacție defensive decât pe bombardiere grele ofensive (cum ar fi cele pe care le construim noi) ar tinde să confirme acest lucru.
De asemenea, ca amenințare pe termen lung, nu ar trebui să ne fie teamă de o cucerire militară din partea rușilor, și nici din partea chinezilor. Acestea au început ca țări înapoiate și, din moment ce comunismul știm că este un sistem economic relativ ineficient, nu trebuie să ne facem griji cu privire la puterea lor militară ofensivă – cu condiția să ne lăsăm propriile industrii să se dezvolte fără obstacolele unui stat garnizoană.
Ceea ce trebuie să combatem cu adevărat este etatismul de pretutindeni, și nu doar pe cel de coloratură comunistă. Ridicarea armelor împotriva unui grup de socialiști nu este calea de a opri socialismul – de fapt, aceasta este menită să sporească socialismul, așa cum au făcut toate războaiele moderne.
Tărâmul bătăliei
Bătălia nu poate fi purtată decât pe tărâmul ideilor și al rațiunii. Omul nu va face decât să-și lege lanțurile mai strâns – pe ale lui și pe ale celorlalți oameni – dacă ridică armele chiar și împotriva unei facțiuni etatiste străine. Chiar dacă Rusia și China ar fi ambele nimicite mâine, comunismul ar continua să existe (la fel ca înainte de 1917) atâta timp cât oamenii continuă să dea crezare principiilor sale colectiviste. Încercarea de a elimina erezia prin forță este metoda unor copii răzbunători, mai degrabă decât metoda unor ființe umane raționale.
Dar unii conservatori nu reușesc să recunoască faptul că inamicul este etatismul, mai degrabă decât pur și simplu comunismul. Iar motivul fundamental, evident, este că există încă o înțelegere inadecvată a naturii însăși a statului.
Că statul are dreptul de a folosi forța doar pentru a apăra persoana și proprietatea indivizilor împotriva forței este o afirmație libertariană fundamentală.
De fapt, în rândul libertarienilor și conservatorilor, există un acord asupra acestei afirmații; dar majoritatea conservatorilor comit de obicei eroarea fatală de a se opri aici. Considerând încheiată analiza asupra statului, ei concluzionează: „Prin urmare, statul ar trebui să fie limitat la ceea ce este necesar în scopuri de apărare”. Gândiți-vă la consecințele grave ale acestui raționament:
Peter este un cetățean pașnic, dedicat muncii productive și își vede de treburile sale. Cu ce drept o persoană sau un set de persoane, într-un grup numit stat, vine la Peter și îl obligă să renunțe la bani în scopul de a-l proteja împotriva unor posibile invazii viitoare ale persoanei și proprietății sale? Răspunsul etic nu poate fi decât că nu are niciun drept.
Cu siguranță că am auzit cu toții de „sindicatele de protecție”, care obligă comercianții să cumpere „protecție” contra unei taxe exorbitante, și le-am ridiculizat. Cu toate acestea, sindicatul de stat reușește să își impună propria „protecție” și să colecteze de la Peter, fără ca vreo sprânceană să se ridice împotriva sa.
Un badit care nu se respectă
Mai rău, banda statului nici măcar nu părăsește locul faptei după ce încasează banii, așa cum ar face orice bandit care se respectă. În schimb, rămâne prin preajmă pentru a-i hărțui pe Peter și pe cei ca el, insistând asupra unor sume de bani tot mai mari ca tribut, forțându-i să se înroleze în armata statului atunci când bandele de tâlhari concurente atacă, constrângându-i să salute steagul de luptă al statului, să recunoască statul ca suveranul lor, să considere decretele statului legi valabile care trebuie respectate de toate persoanele corecte. Ce am crede despre banda statului și ce am crede despre oamenii care s-au lăsat păcăliți de propaganda guvernanților că toate acestea sunt bune și frumoase, naturale și necesare?
Cu toate acestea, de mii de ani omenirea este prostită de oficialii statului.
Unii ar putea spune că toate acestea au luat sfârșit în acele națiuni care au trecut la democrație. Dar libertarienii nu sunt cu siguranță atât de îndrăgostiți de procesul de votare încât să nu perceapă defectele inerente în argumentul democrației. Ceea ce a făcut democrația a fost pur și simplu să crească numărul grupurilor din cadrul statului. Întrebarea devine: Ne este mult mai bine acum, având mai multe grupuri (sau „partide”) de potențiali jefuitori, fiecare dorind să obțină controlul asupra acelui lucru bun? Cred că răspunsul trebuie să fie „Nu”.
Singurul avantaj al unei democrații este că oferă posibilitatea (strict limitată) de a schimba pașnic conducătorii statului prin intermediul urnelor de vot, în loc să fie nevoie de revoluții sângeroase, lovituri de stat etc. În loc de războaie civile sângeroase pentru beneficiile statului, bandele de tâlhari își pun supușii să voteze la fiecare câțiva ani pentru a decide ce bandă îi va conduce. Cu toate acestea, niciodată nu fac nici măcar o aluzie la faptul că poporul ar putea avea posibilitatea de a alege dacă dorește să păstreze sistemul de stat în sine sau nu.
Prinși în coarne
Astfel, conservatorii care spun că statul ar trebui să fie limitat la ceea ce este necesar în scopuri de apărare, sunt prinși de la început în coarnele unei mari dileme. Căci statul a fost conceput în păcatul originar. Orice stat, chiar și cel mai bine intenționat, subzistă prin intermediul coerciției. Dacă Henry Thoreau spune: Nu am trebuință de protecția voastră, așa că nu voi mai plăti impozite, se duce la închisoare – trimis acolo de „reprezentanții” săi. Dacă încearcă să argumenteze spunând: Doresc să plătesc pentru apărarea mea prin intermediul unor companii polițienești și judiciare cu finanțare privată, care cred că vor fi mai ieftine și mult mai bune decât monopolul vostru coercitiv – i se aplică aceeași pedeapsă, sau chiar mai rău.
Într-o societate libertariană, însă, individul, nu statul, este cel care alege în primul rând dacă și cum să îi fie servită apărarea. În calitate de individ, el are dreptul de a lupta în apărarea lui sau a altcuiva; sau, dacă apreciază că este ceva nesăbuit sau nu crede deloc în ideea de luptă, are dreptul de a nu lupta deloc. În mod similar, are dreptul de a subscrie voluntar la forțele de poliție și la instanțele care oferă apărare, dar și dreptul de a nu subscrie. Nimeni nu are dreptul de a-l forța să lupte sau de a-i plăti pe alții să lupte pentru el. Dacă statul îl obligă să plătească bani din impozite pentru scopuri de apărare concepute de stat, statul îl privează astfel de drepturile sale individuale.
În concluzie: orice stat își asuprește supușii și îi jefuiește; orice stat funcționează – așa cum spunea A.J. Nock – ca și cum ar avea „monopolul (sau tentativa de monopol) asupra crimei” pe teritoriul său, afirmându-și suveranitatea asupra unei anumite suprafețe de teren și impunând taxe obligatorii asupra locuitorilor.
În loc să avem un grup de polițiști, avem de fapt un grup de state-gangster care își agresează cetățenii supuși, formează alianțe și se luptă din când în când pentru a-și mări partea de pradă colectată de la diverși locuitori ai pământului. Războiul este un atac al unei bande de tâlhari împotriva alteia.
Cu siguranță, în aceste condiții predominante, presupusa moralitate a fiecărui stat care sare în apărarea unui pretins stat victimă devine într-adevăr foarte îndoielnică.
Cu toate acestea, indiferent cât de malefice sunt statele, trebuie să acceptăm faptul că ele există și că nu avem nicio perspectivă probabilă de dispariție iminentă a lor. Într-o lume a statelor și a etatismului, atunci, care ar trebui să fie atitudinea conservatorilor libertarieni în ceea ce privește discordia internațională?
Poliția municipală are un principiu destul de atrăgător: se uită în altă parte în timpul unui război între bande. Dacă un grup de gangsteri „agresează” un alt grup, poliția nu participă. De ce să irosim banii contribuabililor protejând un gangster împotriva altuia?
Status quo-ul ar putea să nu fie moral
Cred că o versiune a acestui principiu ar trebui să fie aplicată în afacerile externe. Pentru că, dacă ar fi înființată o forță de poliție mondială pentru a pedepsi „agresorii”, singurul rezultat ar fi o vărsare de sânge și o agresiune reală în întreaga lume, în încercarea de a îngheța status quo-ul existent, care ar putea fi un status quo nu mai moral și poate mai puțin drept decât oricare altul posibil.
Cu greu am putea învinovăți acele state care au intrat mai târziu în lupta pentru influență teritorială, când privesc cu suspiciune morala ipocrită a statelor agresoare înrădăcinate care au invocat dreptul mondial pentru a preveni noi prădări. Statele și-au câștigat întotdeauna teritoriile prin forță, iar orice suprafață de pământ a fost probabil disputată și a schimbat stăpânirile de multe ori. În aproape toate cazurile de „agresiune”, fiecare parte la dispută, și adesea mai multe părți, au un fel de pretenție istorică asupra teritoriului disputat. Noile războaie teritoriale nu sunt mai „agresive” decât continuarea actuală a vechilor cuceriri.
Mai mult, apare întotdeauna dificultatea de a identifica „adevăratul agresor” într-un anumit război. Atunci când ambele tabere sunt înarmate, când există numeroase provocări, tratate secrete, înțelegeri și incidente de frontieră, sarcina de a desluși adevăratul inițiator al războiului, ca să nu mai vorbim despre cine este mai vinovat din punct de vedere moral, devine o chestiune care va trebui cercetată cu atenție de viitorii istorici.
Triste sunt puținele fapte care nu rămân pentru istorici să le dezvăluie. Aceste fapte sunt că popoarele care sfârșesc prin a fi cucerite sunt supuse la prădările și tiraniile statului stăpân; în timp ce supușii inițiali ai statului cuceritor sunt forțați nu doar să lupte în războaie, ci și să plătească facturile. Într-adevăr, cu cât un stat încearcă să își extindă mai mult sfera de influență, cu atât mai mare devine constrângerea pe care o exercită asupra tuturor celor implicați.
Odată ce vom înțelege în mod clar natura mereu coercitivă a statelor și războiul mereu recurent dintre ele, nu vom mai dori să ne jerfim fără dubii pe altarul internațional-colectivist inscripționat cu cuvintele: „Necesar pentru apărare”. În schimb, vom ține cont de aceste trei fapte: că jurisdicția fiecărui stat se limitează, la un moment dat, la o anumită zonă geografică asupra căreia și-a asumat puterea și responsabilitatea apărării; că în interiorul acestei zone statul își construiește puterea de apărare prin intermediul unor prelevări obligatorii; și că aceste prelevări implică un comportament imoral, deoarece actul de a obliga oamenii să plătească taxe pentru apărarea militară uzurpă dreptul fiecărui individ de a alege cum și dacă dorește acest lucru.
Scopul de bază al politicii noastre externe va deveni atunci reducerea pe cât de mult posibil a cantității de imoralitate; cu alte cuvinte, reducerea și limitarea ariei de apărare asumată de stat. Pe blazonul nostru vor fi înscrise aceste cuvinte: „Să fie pace. Statul să nu se amestece în afacerile altor state”.
Dacă poporul coreean este asuprit, vom recunoaște că statul asupritor este malefic; dar vom recunoaște în același timp că ar fi imoral ca guvernul Statelor Unite să intervină în vreun fel. Pentru că, intervenind, statul american i-ar angaja în lupta pentru cetățenii coreeni pe acei cetățeni ai săi care nu doresc să fie angajați.
În plus, intervenția nu ar asigura în niciun fel că populația străină astfel „eliberată” ar fi într-o situație mai bună din acest motiv. Dacă Nordul ar fi obținut o victorie rapidă în recentul război coreean, coreenii ar fi putut fi mai puțin nefericiți și chiar într-o situație mai bună din punct de vedere economic sub comunism decât sunt în prezent sub Rhee. Milioane de oameni au fost măcelărite de armele ambelor părți, iar cei rămași au fost lăsați să-și contemple proprietățile total distruse.
Dacă unii americani doresc să elibereze poporul chinez sau polonez, să ridice o forță expediționară privată și finanțe private pentru a merge acolo și a încerca eliberarea – dar să nu încerce să angajeze Statele Unite și, în consecință, pe mine însumi, în vreun astfel de plan. Pentru că o a doua nedreptate pur și simplu nu va face dreptate; nu ar trebui să adăugăm opresiune acasă în speranța de a efectua un fel de „eliberare” în altă parte.
Menținerea statului
Politica morală a libertarienilor este de a se asigura că domeniul de aplicare al războiului este cât mai limitat cu putință. Statul trebuie să fie obligat să-și respecte răspunderea de a nu intra în niciun război extern – și de a nu provoca războaie prin declarații pripite și iresponsabile, condamnări oficiale ale altor guverne sau acumulări exagerate de armament.
Chiar dacă națiunea noastră este atacată în mod direct de o altă națiune, dreptatea pentru cei care privesc cu dispreț eforturile și taxele de război necesită totuși ca sfera de acțiune a statului să fie în limitele responsabilității. Scopul tuturor acțiunilor statului în astfel de momente trebuie să fie o pace negociată, astfel încât povara distrugerilor și a taxelor să înceteze. Statul ar trebui să facă tot posibilul pentru a pune limite și reguli asupra războiului și pentru a scoate în afara legii cât mai multe arme de distrugere în masă cu putință – începând cu cele mai rele. În plus, atât timp cât durează starea de urgență, toate eforturile ar trebui să rămână voluntare – fără conscripție, controale economice sau inflație.
Niciun scop nu poate fi servit atunci când oameni suplimentari își pierd viața oriunde din cauza războiului. Adevărul este că, în războiul modern pe scară largă, conflictul nu este de fapt între popoarele supuse, ci între statele lor. Interesul supușilor este întotdeauna pacea – deoarece numai în pace se poate obține libertatea deplină pentru propria dezvoltare. Războiul sporește în mod decisiv pericolele de a pierde și mai mult libertatea individuală – față de dușmanul „intern”, dacă nu față de dușmanul „extern”.
Pe scurt, subiectul individual va dori ca statul să își limiteze obiectivele, să apere teritoriul țării mai degrabă decât să atace, să se abțină de la o pornire spre victorii și capitulări necondiționate și să negocieze pacea cât mai repede posibil. Mai mult, dacă nu se poate decide imediat asupra termenilor deplini ai păcii, cel mai important lucru devine negocierea unui armistițiu pentru a opri măcelul reciproc.
Dacă oamenii vor să pună bariere
Nu armele, ci opinia publică trebuie să fie mjlocul fundamental de luptă dacă oamenii vor să pună bariere între ei și statele stăpâne. Prin forța opiniei publice, oamenii trebuie să se opună conscripției; trebuie să insiste asupra neintervenției absolute în războaiele externe; și, acolo unde războiul este în desfășurare, trebuie să ceară negocieri imediate și încetarea masacrului. Și, lucrul cel mai important, trebuie să se restabilească acele reguli de război respectate odinioară, care împiedicau vătămarea civililor nevinovați.
Ca un corolar, trebuie să existe o restabilire a tipului de drept internațional de modă veche, care era înainte de 1914, spre deosebire de tipul de drept mondial pe care vor să îl impună internaționaliștii din prezent. Dreptul internațional de odinioară, așa cum îl înțeleg eu, stabilea reguli prin intermediul cutumei (și nu prin forță) care defineau cu grijă diferența dintre neutralitate și intervenție și care declarau zone bine definite ale drepturilor neutrilor și ale beligeranților. Dreptul internațional de modă veche a facilitat menținerea neutralității și a servit scopului important de a limita foarte anvergura oricăror războaie care au avut loc.
Opinia publică ar putea fi educată pentru a impune acest tip de drept internațional cu scopul de a limita sfera de acțiune a statului, la fel cum americanii au folosit cândva Constituția și Bill of Rights.
Din păcate, Organizația Națiunilor Unite nu oferă un teren propice pentru astfel de principii constructive de drept și ordine internațională. Pentru că este răsadul unui stat mondial, o putere imperială fără egal, care ar dori supunerea și dominarea cetățenilor întregii lumi. În plus, ONU este în esență angajată în războiul de securitate colectivă împotriva „agresiunii” și, prin urmare, este o organizație belicoasă prin însăși esența sa.
Roșii nu sunt nebuni
Cineva a spus, pe bună dreptate, că acum alegerea este: coexistență sau inexistență. Orice persoană sănătoasă la cap preferă coexistența, iar eu sunt sigur că roșii sunt sănătoși la cap. Problema cu care se confruntă lumea, prin urmare, este cultivarea unei voințe și a unei modalități de a discuta lucrurile – de a negocia – și de a găsi linii de negociere fructuoase. Aproape orice ar putea atenua tensiunile și provocările actuale ar fi binevenit.
Dar trebuie să negociem cu onestitate și sinceritate, obiectivul nostru principal fiind un acord pentru o dezarmare planificată în comun. Nu trebuie să mai existe înțelegeri secrete cu duhoare de Yalta-Potsdam, care ar ceda în mod arbitrar Rusiei teritorii și popoare din alte țări. Și nu trebuie să existe ideea de a ne încuraja, doar, „aliații” prin simpla simulare a negocierilor. În multe chestiuni, cum ar fi Coreea, Germania etc., ar fi mai bine să ne retragem complet din luptă.
Cu toate acestea, cultivarea unei noi ere – a negocierii, a revenirii la tipul de drept internațional existent ante 1914 și a opiniei publice orientate împotriva etatismului – va necesita timp. Până atunci, în ce direcție ar trebui să acționeze imediat guvernul nostru american?
Pentru început, Statele Unite ar trebui să se retragă din ONU și, de asemenea, din NATO.
În al doilea rând, guvernul nostru ar trebui să repudieze toate celelalte angajamente și acorduri externe și ajutorul extern sau eforturile de „securitate”, retrăgând în același timp armata din bazele străine.
Un loc cât se poate de nimerit pentru a începe este Trieste. Trupele americane și britanice nu au absolut nicio treabă acolo. Ei sunt cu adevărat cei care își bagă nasul și creează probleme. Începând cu jefuirea cetățenilor americani și triestini, deopotrivă, de fonduri pentru cheltuieli legate de ocupație, aceste trupe au trecut la împușcarea locuitorilor. În mod clar, retragerea trupelor noastre din bazele străine este una dintre principalele priorități, lăsând părțile interesate să-și rezolve singure problemele.
În al treilea rând, guvernul Statelor Unite ar trebui să „recunoască” China Roșie – pe baza principiilor de modă veche ale dreptului internațional privind recunoașterea. Înainte de intervenționismul lui Woodrow Wilson, s-a înțeles întotdeauna că recunoașterea – mai ales de către un stat neutru – nu implică o aprobare morală. Doctrina conform căreia o implică a fost deja responsabilă pentru prea multe războaie și vărsări de sânge (vezi politica Stimson față de Japonia). Recunoașterea înseamnă pur și simplu recunoașterea existenței fizice a unui stat – este un act de normalitate, nu unul de laudă. Fie că ne place sau nu, Chiang este acum conducător doar asupra Formosei – și o simplă recunoaștere sau nerecunoaștere nu va schimba acest fapt.
Rupeți lanțurile din calea comerțului mondial
În al patrulea rând, ar trebui să se restabilească comerțul liber și fără obstacole cu țările comuniste, atât de către națiunea noastră, cât și de către toate celelalte națiuni. Comerțul mondial liber nu numai că ar ajuta la înlăturarea cortinei de fier, dar ar aduce beneficii atât națiunilor anticomuniste, cât și celor comuniste. Nimic nu este mai inept decât actualul program de „ajutorare a altor națiuni pentru a se ajuta singure”, în timp ce le restricționează în mod coercitiv oportunitățile de a se angaja în comerț profitabil.
Mai presus de toate, politica noastră externă nu trebuie să fie autodistructivă; trebuie să fie consecventă; trebuie să urmărească pacea în loc de război; și trebuie să promoveze libertatea individuală americană.
Acest articol a apărut inițial în numărul din aprilie 1954 al Faith and Freedom.
