Oricine cunoaște sistemul public de învățământ și are un anumit nivel de discernământ poate să mărturisească faptul că, mai ales în clasele primare, gimnaziale și chiar liceale, învățământul în școlile publice este unul ideologizat și ideologizant, în sensul obedienței față de elitele politice influente ale timpului, față de guvernele și, eventual, față de grupurile de interese dominante. Până și o analiză sumară a programelor și manualelor școlare de istorie sau de educație civică poate releva acest lucru. Problema fundamentală a învățământului public constă însă, în esență, în utilizarea unor mijloace agresive de promovare a ideologiei convenabile.
Gravitatea acestui fenomen poate fi înțeleasă și mai temeinic având la dispoziție date privind istoria învățământului public – reglementările legale cu privire la învățământul public și, evident, modul de organizare a procesului de învățământ. Studiul Luminiței Murgescu Între „bunul creștin” și „bravul român” este valoros tocmai prin faptul că pune la un loc o serie de date relevante pentru istoria învățământului românesc a secolului al XIX-lea – conținutul planurilor de învățământ, al programelor și manualelor școlare, precum și o serie de discursuri ale oficialilor și reprezentanților guvernamentali cu privire la scopul și rolul învățământului public. Citind studiul Luminiței Murgescu am putut desprinde câteva caracteristici confirmate istoric ale învățământului public. În primul rând, ideologizarea învățământului public este una programatică, sistemul public de învățământ rămânând pârghia principală a diverselor regimuri politice de a inculca acele valori acceptate sau tolerate de guvernele și grupurile de interese care dețin puterea politică. Citind această lucrare am avut pas cu pas confirmarea – cel puțin pentru perioada pe care o acoperă acest studiu – că sistemul public de învățământ nu este doar aleatoriu și marginal supus ideologiei grupurilor influente din societate, ci în mod programatic, sistematic. În al doilea rând și mai grav decât toate acestea este că programele publice de învățământ sunt impuse și școlilor private, aceasta fiind condiția acreditării instituțiilor de învățământ private. Combinat cu obligativitatea de a absolvi un anumit număr de clase, acest lucru relevă, pe deplin, sensul învățământului public precum și pe acela al învățământului supervizat de guvern: ideologizare forțată, uniformizare și suprimarea celor care au idei și programe diferite de învățământ față de cele agreate oficial. Într-un sistem de învățământ finanțat de guvern și/sau în care licențele și acreditările de funcționare a unităților de învățământ private sunt de asemenea acordate de guvern, diversitatea este în limitele agreate oficial și orice abatere nu poate fi decât un accident.
Studiul Luminiței Murgescu este semnificativ și prin faptul că exemplifică foarte clar ideologia promovată prin școlile publice, în învățământul primar al secolului al XIX-lea – anume că o națiune se definește și se menține ca atare, mai ales pe căi politice. În manualele de istorie statul-națiune este prezentat ca o împlinire a unui proces care durează de secole – în sensul acesta fiind prezentată și o îndelungată istorie pre-statală. Cultul națiunii-stat (sau a statului-națiune) aduce cu sine un nou ideal educațional – bunul român, ca bun cetățean supus statului și legilor lui și încrederea în omnipotența statului – „statolatria”, în termenii lui Ludwig von Mises[1]
Între „bunul creștin” și „bravul român”
Studiului Luminiței Murgescu, Între „bunul creștin” și „bravul român”, se concentrează asupra școlii primare din Vechiul Regat – Țara Românească și Moldova – și ulterior asupra Principatelor Unite și statului România. Perioada analizată (1837 – 1878) este strategic selectată, într-adevăr, căci analizează învățământul dinaintea unirii și după unirea din 1859. Studiul este axat numai asupra sistemului de învățământ public pentru că autoarea își propune să analizeze modelul educativ propus de elitele politice aflate la guvernare și privește numai școala primară, pentru că, în secolul al-XIX-lea românesc, școala primară a reprezentat principalul mijloc de educație. În special, autoarea urmărește gradul de implicare al elitei politice românești din acea perioadă în impunerea unui model identitar național și modul în care acest model educativ a acționat destructurant la nivelul identității confesionale.
De asemenea în studiu este ilustrat modul în care grupurile politice influente s-au implicat, în perioada cuprinsă între anii 1837 și 1878, în inculcarea prin învățământ public a ideii apartenenței la o națiune, odată cu noile condiții socio-politice care au marcat acea perioadă, dar și inculcarea ideii că fiecare om are datoria de a fi supus stăpânirii și guvernului în aceeași măsură în care are datoria să asculte și să urmeze poruncile divine: modelul propus era bunul creștin și bravul român. Autoarea arată însă că această nouă orientare a învățământului care-și propunea să inculce sentimentul național și supunerea față de stăpânire a acționat destructurant la nivelul sentimentului de apartenență la grupul confesional, astfel încât, în final, modelul obținut și proclamat să fie bravul român și, eventual, bunul creștin. Semnificativ este că acest model identitar a fost rezultatul unei acțiuni programatice, prin sistemul public de învățământ.
Analiza discursurilor oficiale cu privire la educație, precum și analiza planurilor de învățământ, a programei școlare și a manualelor școlare confirmă noua orientare și faptul că este programatică.
Iată, pentru ilustrare, un fragment din proclamația ministerului pentru săteni, din anul 1864, citat în lucrarea Luminiței Murgescu:
„Că de aceea a făcut guvernul școala și o să tot facă pe unde va mai fi lipsă de ele, ca să învețe fiecare a se ruga lui Dumnezeu, ca un bun creștin și să se deprindă a fi om de omenie și să știe să în grijească cu minte neorbită de ale lui, de ogorul, de bordeiul, de vita sa și să știe cum să și le păstreze și să și le apere de cei răi și de tot răul și mai ales ca să știe tot omul e român și cât de mare este țara românului și cât este dator fiecare să iubească și să pună toată dragostea și viața pentru țara lui și pentru Domnitorul ei, căci dacă țara numai este nici dreptate nici bine nu mai poate fi nimănui…”[2]
Cu peste două decenii mai târziu, în anul 1889, într-o conferință ținută la Ateneul Român, G. I. Ionescu Gion enunța fără ocolișuri idealul urmărit în anii în care a fost instaurat învățământul public:
„…oare la noi, în această mică și iubită Românie, formula salvatoare «Sunt Român» nu ar trebui spus ca o sfântă rugăciune, nu numai de clasele culte ale națiunei ci și de aceea pe care i-am numit pe drept și bine: talpa casei în patria română? Oare nouă nu ne va fi dat să auzim pe săteanul român zicând cu neîntrecută mândrie: Sunt Român? Cine nu-și aduce aminte, că până mai anii trecuți, dacă din vorbă în vorbă întrebai pe țăran: «dar tu ce ești, mă vere», el răspundea, când scărpinându-se în cap, când surâzând cu supunere: «păi, deh! Domnule, ce să fiu? Creștin și eu ca toți creștinii, dreptul lui Dumnezeu!» Îl întrebam vorbind tot în rostul lui: «bine, măi vericule, dar cum așa numai creștin? Creștin! Creștin e și bulgarul…; e creștin dar e și Bulgar!… Creștin e și muscalul… Creștin e și grecul… Prin urmare și tu, bine… ești Creștin, dar mai ești ceva, nu e așa? Nu te simți tu că ești din moși strămoși Român, Român verde ca stejarul și cu brațul ca o ghioagă ce s-abate drept în pieptul strămoșesc? Eh, domnule, replică săteanul, eu nu știu d-ald-astea; dumneata vorbești ca din carte ». Vedeți, Doamnelor și Domnilor, inconștient, țăranul ne spune, prin cuvintele ca din carte, îi mai trebuie pe lângă cartea care l-a învățat la biserică să zică sunt creștin, o altă carte, care este Biblia modernă a fiecărui popor, adică istoria trecutului și prezentului României. Această istorie, admirabilă în scenele sale… predată copiilor de țărani și de târgoveți cum se predă istoria Franței într-unele din Școlile Normandiei, cum se predă istoria Germaniei în toate școlile modernului imperiu, ar face pe țăran și pe orășean să ne răspundă îndată și cu tărie «Sunt Român» și apoi de va voi: «Sunt Creștin».”[3]
Fragmentul citat în studiul Luminiței Murgescu relevă alte câteva lucruri importante. În primul rând este izbitor idealul propus: țăranul și orășeanul ar trebui să răspundă înainte de toate: sunt român și apoi să precizeze apartenența la orice altă comunitatea sau grupare mai largă sau mai restrânsă. În al doilea rând, apare evident faptul că fundamental, oamenii obișnuiți, locuitorii Vechiului Regat nu se identificau pe ei înșiși în primul rând ca români ci ca simpli creștini. Faptul că erau și români, era pentru ei un fapt secundar, simplu amănunt livresc. În al treilea rând, este de reținut modalitatea prin care se preconizează schimbarea: studiul istoriei, considerată a fi Biblia modernă a fiecărui popor. Iar în al patrulea rând, faptul că și idealul și metoda sunt de împrumut – toate aceste transformări sunt similare transformărilor care aveau loc și în celelalte părți ale Europei: bulgarul are conștiința că e bulgar, grecul că este grec, francezul că este francez ș.a.m.d. Nu în ultimul rând este de remarcat că discursul are o anumită savoare care vine pe de o parte din străduința ridicolă a oratorului de a-i atribui săteanului o identitate care vine din vremuri ancestrale și de care fiecare „ar trebui” să fie mândru („nu te simți tu că ești din moși strămoși Român, Român verde ca stejarul și cu brațul ca o ghioagă ce s-abate drept în pieptul strămoșesc”) iar pe de altă parte din simplitatea și firescul cu care îi răspunde săteanul („domnule… eu nu știu d-ald-astea; dumneata vorbești ca din carte”).
Dar ceea ce este mai interesant este sistemul de reglementări care însoțesc toate aceste transformări – modalitatea prin care sunt implementate. Legea învățământului din 1864 prevede obligativitatea învățământului în ceea ce privește clasele primare și faptul că programa publică pentru școlile primare este obligatorie și pentru școlile private.
Conceptul de naționalitate, așa cum este definit, de exemplu, de E. Gellner[4], cuprinde pe lângă componenta culturală și o a doua componentă: cea a conducerii instituționalizate (statul). Națiunea este astfel o comunitate a cărei unitate este asigurată, pe de o parte prin cultura comună, pe de altă parte printr-o formă de conducere instituționalizată – statul. Acesta este conceptul de naționalitate adoptat și de autoarea studiului Între „bunul creștin” și „bravul român”. Ideea de naționalitate, consideră autoarea, este una complexă, care se compune pe de o parte, din ideea unei comunități etnico-lingvistice (bazată pe un criteriu fix de delimitare) combinată cu ideea apartenenței la o comunitate socio-politică (bazată pe un criteriu care nu este fix). Prin urmare, ce înseamnă că săteanul și orășeanul ar trebui să se considere, în primul rând, membrii ai națiunii din care fac parte? Ce înseamnă că săteanul și orășeanul trebuie să învețe să se identifice, în primul rând, ca român și apoi, de va voi, ca membru al oricărei alte comunități sau grupări? Înseamnă că trebuie să se identifice ca membri ai unei comunități etnico-lingvistice a cărei unitate este asigurată de stat; înseamnă că ei trebuie să se identifice subiectiv cu statul care menține cu mijloacele sale unitatea comunității. Identificarea subiectivă cu statul implică acceptarea mijloacelor utilizate de stat și încrederea în omnipotența statului și a căilor politice – iată așadar principala coordonată ideologică a idealului educațional al secolului al XIX-lea.
Poate că, pentru a surprinde mai exact cele două componente ale conceptului de naționalitate – ideea de comunitate etnico-lingvistică și ideea de stat ca instituție care menține unitatea comunității etnico-lingvistice –ar fi mai potrivită utilizarea termenului de național-etatism[5]. În plus, ar exista astfel și avantajul „salvării” conceptului de naționalitate de conotația politică, naționalitatea rămânând să semnifice, pur și simplu, comunitatea a cărei unitatea este dată natural prin etnie și limbă, fără ajutorul mijloacelor politice.
O altă coordonată importantă a idealului educațional din acea perioadă, aflăm din studiul Luminiței Murgescu și, s-ar putea adăuga, una perenă, este supunerea față de stăpânire. Cetățeanul model este cel care își îndeplinește îndatoririle față de stăpânire, cel care este supus și ascultător față de stăpânire așa cum trebuie să fie ascultător în fața poruncilor divine și în fața părinților.
Pentru atingerea acestui ideal învățământul a fost radical reformat. Statul s-a implicat tot mai mult în această reformare a învățământului. Dacă în mod tradițional școlile erau organizate în cadrul bisericii și copii erau învățați să citească pe cărți bisericești, odată cu noile cerințe educaționale au început să fie construite școli, să fie pregătiți institutori și profesori care să predea în aceste școli, au început să fie scrise manuale aprobate de o comisie specializată, în care erau prezentate întâmplări din istorie – de fapt, istorisiri plină de eroi salvatori și mame bucuroase să-și trimită fiii pe câmpul de luptă pentru apărarea țării. Luminița Murgescu explică aici că sunt câteva mituri importante și simboluri care însoțesc cultul patriei – eroi, morminte, drapele – și că, de asemenea, tot în spiritul ideologiei național-etatiste este și încercarea de a găsi o îndelungată istorie pre-statală a unei națiuni. Treptat învățământul s-a laicizat. Acesta a fost rezultatul. Sau, în termenii Luminiței Murgescu, solidaritatea politică a acționat destructurant asupra solidarității confesionale. Educația religioasă nu a fost exclusă. Ba chiar, idealul promovat era „bunul creștin și bravul român”. Dar o scurtă privire asupra felului în care erau alcătuite programele școlare, și în privința aceasta studiul Luminiței Murgescu este de mare ajutor, ne poate duce la concluzia că treptat învățământul religios este restrâns încă din clasele primare în favoarea unor discipline ca istoria sau geografia patriei.
Aceasta acțiune de ideologizare a fost una programatică, sistematică, planificată. Acest lucru este evident prin modul în care era reglementată chestiunea învățământului. Legea învățământului din 1864 prevedea obligativitatea urmării claselor primare și în același timp prevedea și un plan de învățământ obligatoriu (art. 409), care trebuia urmat de toate școlile, inclusiv de cele private.
Între „bravul român” și „bunul globalist”
Meditând asupra studiului Luminiței Murgescu, Între „bunul creștin” și „bravul român” am ajuns să mă gândesc la sensul modificărilor care au loc în prezent în învățământul public românesc. Dacă în secolul al XIX-lea cuvântul cheie al programului de învățământ în România, dar și în Europa, era națiunea și cultul națiunii-stat, în prezent, programul învățământului public se reorientează radical. Noile standarde: valorile euro-atlantice. Noile stringențe politice: „integrarea în structurile euro-atlantice”. Noile legi: directive și cerințe impuse de Uniunea Europeană. Astfel se poate rezuma idealul statelor din Europa Centrală și de Sud-est: integrarea în structurile euro-atlantice. Treptat, conceptul de naționalitate a suferit anumite schimbări. În raport cu elementul etno-lingvistic, componenta socio-politică nu are caracter universal, susține E. Gellner.[6] Noile condiții socio-politice (tendința spre globalizare) și noile deziderate politice ale țărilor din Centrul și Sud-estul Europei („integrarea în structurile euro-atlantice”) au jucat poate un rol important în această schimbare. Cultul națiunii-stat nu se mai potrivește în acest context. Accentul cade mai mult pe buna conviețuire și comunicare a mai multor națiuni într-un cadru socio-politic unitar – oamenii „trebuie” să aibă conștiința apartenenței la o comunitatea mai largă – spre exemplu, comunitatea europeană. Francezul este francez, românul este român, grecul este grec dar toți sunt europeni. Noua identitate pe care trebuie să și-o asume oamenii este cea de european. Iar unitatea acestei noi comunități „trebuie” menținută, desigur, pe căi politice. Se conturează, o nouă ideologie un nou program educațional. Ceea ce este grav este că toate aceste idei și concepții sunt promovate prin aceleași mijloace agresive.
Care este problema cu învățământul aflat sub controlul statului?
Pe scurt, care este problema cu învățământul de stat și cel acreditat de stat?
În primul rând, învățământul public despre care se obișnuiește să se spună că este gratuit este de fapt susținut prin fonduri prelevate prin taxe și, se știe, taxele sunt obligatorii. Aici avem o primă agresiune: este ca și cum cineva ar încheia sub amenințare un contract. În plus, de la plata taxelor nu sunt excluși cei care nu beneficiază de oferta școlilor publice – cei care nu au copii, cei care preferă o școală privată etc. În al doilea rând, urmarea unei școli publice sau a unei școli acreditate de stat este obligatorie. Am putea spune, prin urmare, nu numai că încheierea contractului este făcută sub amenințare. Nu numai că cel forțat să încheie contractul este obligat să plătească un serviciu, indiferent dacă îl dorește sau nu; absurdul situației este și mai mare: el trebuie să și consume un anumit tip de serviciu, indiferent dacă îi place sau nu. Privind astfel lucrurile, observația lui M.N. Rothbard, conform căreia școlile publice au mai degrabă rolul unei închisori decât rolul de a împlini educația tinerilor, apare perfect justificată.[7] În al treilea rând, licențele acordate școlilor private se dau în anumite condiții: dacă acestea au aceeași programă școlară precum cea a școlilor publice sau, cel puțin, una agreată de guvern (minister etc.). Dacă până acum am arătat că a fost încălcată libertatea de a nu încheia un contract, acum este încălcată libertatea de a încheia un contract și intrarea liberă pe piață a celor care au o ofertă educațională diferită de cea agreată oficial. În al patrulea rând, accederea ca profesor fie într-o școală publică, fie într-un privată este condiționată prin lege de formarea sa într-o școală de stat sau într-una acreditată de stat. În felul acesta uniformizarea ofertei educaționale este o consecință aproape sigură. Un învățământ aflat în mâna guvernului devine ideologizat și totodată ideologizant în direcția dorită de elitele politice ale vremii – odată prin controlul ofertei educaționale a școlilor publice sau private și în al doilea rând prin obligativitatea urmării unui astfel de învățământ.
Soluția? Este sintetic enunțată în manifestul libertarian al lui M. N. Rothbard: „Dați la o parte guvernul din procesul educațional… ”. Numai astfel putem avea o „educație în mod genuin și cu adevărat liberă atât în școlile formale, cât și în afara lor”[8].
[1] Ludwig von Mises, Human Action, XXXIV, 4. (Lucrarea poate fi găsită integral pe site-ul Institutului Ludwig von Mises, www.mises.org, și parțial tradusă pe site-ul Institutului Ludwig von Mises-România, www.misesromania.org).
[2] Fragment citat în studiul Între „bunul creștin” și bravul român” , p. 58.
[3] Fragment citat în studiul Între „bunul creștin” și „bravul român”, pp. 12-13.
[4] E. Gellner, Naționalismul, Antet, 2001.
[5] Mulțumiri pentru sugestia terminologică și pentru explicarea implicațiilor ei lui Dan Cristian Comănescu.
[6] E. Gellner, Naționalismul, Antet, 2001.
[7] M. N. Rothbard, For a New Liberty, cap. 7, Fox & Wilkes, 1994.Cartea se găsește integral pe site-ul Institutului Ludwig von Mises, la adresa >http://www.mises.org/rothbard/newliberty.asp(19.06.2004).
[8] M. N. Rothbard, For a New Liberty, cap. 7, Fox & Wilkes, 1994.
*© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România.
