Mercurialul, speculatorii și prosperitatea noastră

Autoritățile ne-au anunțat zilele trecute prin vocea întâiului bărbat al țării că vom avea parte de puțin tratament socialist-comunist, sub forma mercurialului. În cele ce urmează, ne propunem să lămurim problemele pe care le-ar ridica o astfel de măsură, în speranța de a o putea vedea pe viitor corect plasată acolo unde îi este locul: la groapa de gunoi a istoriei.

Ce este mercurialul?

Mercurialul este un nume nici măcar pretențios pentru o eroare economică mai veche: fixarea prețurilor de către stat. Ce presupune el? În forma în care doresc să ni-l servească domnii Năstase și Blănculescu (oare a cui o fi fost ideea?[1]) mercurialul apare în varianta sa „sofisticată”: stabilirea de limite maxime și minime pentru prețurile diferitelor produse, furnizându-se astfel un interval în care este permisă fluctuarea prețurilor pieței. La limită, și în forma sa cea mai barbară, mercurialul îmbracă pur și simplu forma decretării prețurilor: produsul x costă atâția lei, produsul y atâția lei, etc.

Mercurialul de tip sofisticat poate apărea (oarecum învăluit) și sub forma indicării doar a unor prețuri minimale sau doar a unora maximale. Salariul minim pe economie, sprijinit de lege, nu este decât un exemplu persistent de mercurial de care avem parte.

De asemenea, pragurile tarifare adoptate prin legea taximetriei tot în categoria mercurial se încadrează. Salariile tuturor bugetarilor, nefiind determinate de piață, constituie un vast și ubicuu mercurial de care ne lovim zi de zi, fie că plătim gazele, fie că ne încasăm salariile ca profesori, medici sau lucrători în administrația publică. Salariile domnilor Blănculescu și Năstase (în calitățile lor oficiale) intră tot la categoria mercurial, ba chiar un mercurial pentru prestații care pe piață nici măcar nu s-ar vinde, pentru că nu le-ar cumpăra nimeni.

Prin urmare, dincolo de disponibilitatea cuiva de a întrebuința termenul sau nu, mercurialul cuprinde, până la urmă, toate prețurile care se exprimă în monedă dar care nu sunt rezultatul pieței libere, al așa-numitului joc liber al cererii și ofertei. El cuprinde toate prețurile fixate (sau îngrădite prin limite maximale, minimale sau de ambele tipuri) de către stat[2]. Tot la categoria mercurial ar trebui trecut controlul prețurilor, de orice tip ar fi și orice obiective ar viza acesta. (Probabil gândind în acești termeni a ajuns domnul Blănculescu să considere că problema este de competența domniei sale.)

Ce sunt prețurile?

După cum credem că reiese de mai sus, opinia noastră este cu totul contrară ideii de mercurial – de fixare sau control al prețurilor de către autorități. Și asta pentru că efectele acestuia sunt nefaste și împing, în multe privințe, lucrurile în direcția contrară celei pe care chiar inițiatorii măsurii par să o fi vizat, înrăutățind (și nu numai atât) situația aprovizionării consumatorilor cu produse din piețele agroalimentare.

Pentru a înțelege cât mai clar natura mercurialului, credem că este util să rememorăm puțin natura acelor elemente pe care el practic le dezlocuiește, și anume a prețurilor.

Ce sunt prețurile? În condițiile unei economii primitive bazate pe barter, de fiecare dată când se schimbă x bucăți din bunul a pe y bucăți din bunul b putem spune că prețul unei bucăți din a este y/x bucăți din bunul b. Sau invers, ca prețul unei bucăți din bunul b este de x/y bucăți din bunul a. Într-o economie modernă, complexă, lucrurile capătă o notă specifică. Un anumit bun, devenit monedă datorită anumitor calități precum rezistența, divizibilitatea, portabilitatea etc., intervine („mijlocește”) în majoritatea covârșitoare a schimburilor (De aceea spunem și că o economie modernă sau complexă este monetarizată). Prin urmare, este util să vorbim de prețuri monetare. Prețul monetar al unui bun este cantitatea de monedă pe care se schimbă cantități din bunul respectiv la piață. Dacă această definiție nu ridică în general probleme și poate fi considerată un adevăr comun, în schimb adagio-ul din coada definiției, acel „la piață”, este cel care trece cel mai adesea neobservat. Ba mai mult, am putea spune că nu este înțeles. Pentru unii – cei care până la urmă rămân străini de știința economică – el poate chiar să lipsească.

Ce înseamnă, așadar, acel „la piață”? Că sunt prețuri doar numerele de pe tăblițele din Piața Moghioroș, sau Piața Amzei, sau Piața Cotroceni? În mod evident nu, căci altminteri ar însemna că sumele de bani pe care cumpărăm noi produse din Unirii sau de la McDonald’s nu sunt prețuri. Absurd. Atunci la ce anume ne gândim când spunem „la piață”?

Ne gândim (sau așa ar trebui!) în principal la două lucruri: că acel preț monetar trebuie să fie rezultatul unui schimb voluntar și că el trebuie să aibă loc între proprietari legitimi. Caracterul voluntar presupune consimțământul liber al ambilor participanți la schimb. Întrunirea acestei condiții ne permite să concluzionăm că schimbul a fost reciproc avantajos[3], altminteri e de neînțeles (cu excepția erorii) de ce părțile (sau partea considerată perdantă) s-au angajat în schimb. Prin urmare, sub aspectul eficienței, doar schimbul voluntar este demonstrat avantajos (numai ex-ante în mod necesar, omul nefiind atotștiutor), benefic pentru ambele părți implicate. Când schimbul nu este voluntar, nu mai putem vorbi de beneficii (în timp ce neajunsul de a fi constrâns e clar) ale părții constrânse, împotriva propriei voințe, să facă schimbul.

Necesitatea ca schimbul să se realizeze între proprietarii legitimi pentru ca prețul să fie preț veritabil apare imediat ce ridicăm problema rarității. Pe piață, prețurile exprimă raritatea relativă a resurselor în raport cu nevoile indivizilor. Cele cu prețuri monetare mai mari sunt, relativ, mai rare; cele cu prețuri monetare mici, sunt relativ mai abundente (de fiecare dată în raport cu nevoile). Dar problema aceasta a rarității nu interesează independent de contextul în care se ridică. Căci una este să-mi pun problema rarității pe piață, și alta în junglă. Pe piață prețurile exprimă raritatea relativă a resurselor dată fiind prevalența covârșitoare a relațiilor interpersonale voluntare. Înțeleg din prețurile pieței cam ce și cât pot obține/vinde „în pace”. Când prețurile survin în urma unor schimburi între proprietari nelegitimi (între doi hoți, de pildă; dar lucrurile stau la fel și în cazul schimburilor non-voluntare) relevanța lor contextuală dispare. Pot pricepe eventual cam care sunt preferințele celor doi în ceea ce privește bunurile efectiv schimbate, dar cam atât.

Concluzia celor de mai sus ar fi aceea că atunci când nu avem de-a face cu schimburi voluntare între proprietari legitimi, nu avem de-a face nici cu prețuri. Ori mercurialul are menirea de-a interzice o sumă de schimburi voluntare (dar care se petrec la nivele ale prețului pe care autoritățile, din varii motive, nu le agrează), prin scoaterea acestor schimburi în afara legii, și prin menținerea în legalitate doar a schimburilor la prețuri oficial agreate. Prin urmare mercurialul fie distruge o parte din schimburi, fie le modifică în așa hal, încât în cazul lor nu mai avem de-a face cu prețuri, ci cu niște veritabile non-prețuri. Ba mai mult, anti-prețuri. Căci la asta se reduce mercurialul: lupta împotriva pieței și a proprietății private[4]. Iar prin piață nu trebuie să înțelegem cine știe ce realitate abstractă străină de noi, ci chiar pe noi înșine, membrii societății care cooperăm zi de zi inclusiv prin schimb. Finalmente, mercurialul ne atacă pe noi; este statul în ofensivă împotriva noastră, a societății pașnice.

Cum se formează prețurile?

Erorile din erori se nasc. La fel și cu mercurialul. Una dintre erorile importante care stau la baza unei astfel de gimnastici mentale este opinia conform căreia prețurile sunt determinate de costuri. Dacă costul indică totodată și prețul rezonabil al unui bun, apare limpede de ce unor oameni precum domnii Blănculescu sau Năstase le mai vine ideea că întreprinzătorii (sau „piețarii”) care se îndepărtează, prin prețurile pe care le propun, de costuri trebuie împiedicați s-o facă.

Trebuie spus de la bun început că, chiar dacă lucrurile ar sta așa, din punct de vedere etic împiedicarea unor schimburi voluntare la prețuri așa-zis „ne-economice” n-ar fi legitimă. Tot ce-ar fi permis din acest punct de vedere (adică etic) ar fi persuasiunea, lămurirea părților (sau a unei părți) că schimbul nu e „eficient”, nu e „economic”. Dincolo de persuasiune, nimic. Nicidecum legislație „heirupistă”. În cele ce urmează însă, vom încerca să arătăm că, din punct de vedere economic, cei care cred că prețul se determină pe baza costului sunt în eroare.

Să presupunem că, într-adevăr, costurile determină prețurile. Și să pornim în a analiza modul cum a luat naștere prețul de, să zicem, 10.000 de lei al unui creion. Pentru a fi consecvenți, ar trebui să identificăm toate costurile cu factorii care au concurat la fabricarea creionului, și suma acestora ar trebui să ne dea 10.000. Simplificând, să considerăm că respectivul creion a ieșit din combinarea următorilor factori: prefabricate din lemn, grafit (cărbune) și muncă. Prefabricatele din lemn (pentru fiecare creion) au costat, să zicem 2000 lei; grafitul 3000 lei; iar munca restul de 5000 de lei. Este problema rezolvată? Nicidecum. Căci se ridică o întrebare firească: aceste costuri, care par a fi la rândul lor niște prețuri, cum se determină? Consecvența ne-ar îndrepta iarăși către un răspuns de tipul: tot pe baza costurilor. Așadar trebuie s-o luăm de la capăt cu analiza, pentru fiecare din cei trei factori care contribuie la producția creionului. Prefabricatele din lemn sau obținut din lemn brut și muncă de tipul M1, să spunem (ignorăm problema bunurilor de capital, deoarece nu afectează raționamentul de față); grafitul din cărbune brut și muncă M2; iar munca (să-i zicem M0)… A apărut deja prima problemă fundamentală: costul muncii. Și această problemă nu apare doar la acest stadiu; și tipurile de muncă M1 și M2 ridică aceeași problemă. E limpede că nu putem identifica, pentru un anumit individ, costul muncii consultându-i actele de identitate: nu e trecut nicăieri în aceste acte. O soluție „așa, în general” iarăși nu putem da, căci vă provoc – care-i costul muncii?

Împinși tot de consecvență unii ar putea replica, afirmând că nu-i mare lucru să determini costul muncii tot pe bază de costuri. Adică muncitorul cutare poate fi considerat „produsul” a x ani de educație, a y tone de alimente, z tone îmbracăminte etc. Dincolo de problemele practice ale unei astfel de încercări, trebuie spus că ea are un viciu logic major. Încercând să determinăm mai departe costurile educației care l-au format pe muncitor, vom ajunge la concluzia că printre factorii necesari obținerii produsului educație se regăsesc și creioanele. Prin urmare, prețul creionului se determină pe baza unor alte costuri (le-am amalgamat pentru simplificare) plus costul creionului. Raționament circular. Adică n-am făcut nimic, căci ne-am întors de unde am pornit fără a rezolva problema. Iar dacă am insista, printr-un curat meșteșug de tâmpenie, să aplicăm mai departe metoda determinării prețurilor pe bază de costuri, am intra în ceea ce logicienii numesc „regres la infinit”: am încărunți încercând să calculăm prețul unui banal creion.

Dacă în ceea ce privește munca mai poate încăpea vorba de suciri ale minții precum cea de mai sus, în privința resurselor naturale brute – cum sunt lemnul brut și cărbunele brut – lucrurile sunt mai imediate, dacă-mi permiteți. E clar că tăietorul de lemne nu găsește la rădăcina fiecărui buștean pe care-l taie o tăbliță pe care e înscris costul acestuia. La fel și minerul. Deci „lanțul costurilor” ori se rupe (în cazul resurselor primare), ori continuă la infinit (cazul muncii). Prin urmare, problema prețurilor trebuie abordată altfel. Cum anume? (Atragem atenția cititorului că am lăsat la o parte multe alte probleme ale acestei teorii greșite a formării prețurilor: de pildă imposibilitatea de a explica profitul.)

Punctul de pornire al formării prețurilor îl reprezintă consumatorii cu preferințele și cu disponibilitățile lor monetare, a căror disponibilitate de a cheltui se manifestă la piață prin cumpărare și abținere de la cumpărare. Un moment crucial în formarea ulterioară a structurii prețurilor îl constituie anticipările pe care întreprinzătorii le fac cu privire la această disponibilitate de a cumpăra sau nu a consumatorilor. Ce anticipează, propriu-zis, producătorii? Prețurile pe care consumatorii ar fi dispuși să le plătească. Etapa logic următoare este cea în care acești întreprinzători, păstrând în minte nivelul anticipat al încasărilor, licitează mai departe pentru factori de producție: muncă, materii prime, locație, mașini etc. Pentru a rămâne cu profit, ei sunt constrânși în aceste licitări de prețurile anticipate. Deci costurile sunt cele care depind de prețuri, și nu invers.

Abia așa ajungem să înțelegem cum poate tăietorul de lemne să-și dea seama de prețul monetar al buștenilor pe care îi taie. Dacă nu se bazează pe noroc, încă înainte de a-i tăia se „uită” în piață pentru a vedea cam cu cât i-ar putea vinde. Dacă perspectiva încasărilor monetare îl satisface, se apucă de treabă, dacă nu, caută să facă altceva.

Cititorul va zice poate că am zăbovit prea mult asupra acestor lucruri. Am făcut-o pentru că opinia aceasta eronată conform căreia prețul se determină pe bază de cost este omniprezentă în discuțiile savante despre „valoarea adăugată”, ba chiar instituționalizată în TVA, de pildă.

Este „speculatorul” un personaj odios?

Unul din motivele pentru care autoritățile consideră că se impune introducerea mercurialului este necesitatea „stârpirii speculanților”, această „mafie a piețelor”. Vom încerca să arătăm pe scurt, în cele ce urmează, că utilizarea grosieră a termenului „speculant” fără a gândi – și cam în felul în care comuniștii foloseau „chiabur”, „burghez” sau „moșier” – nu numai că nu servește le nimic, ci chiar dăunează, mai ales prin tipul de acțiune pe care-l induce.

Problema care întunecă de astă dată mințile cu zel nu pe măsura înțelepciunii, este cea a intermediarului[5]. Căci speculantul este un intermediar. Iar intermediarii sunt percepuți – de cei care nu înțeleg știința economică – ca niște indivizi care nu au altceva mai bun de făcut decât să încarce costurile produselor care ajung în final la consumator. (E oarecum paradoxal că autoritățile publice și-au ales intermediarii ca țintă, deoarece ele însele își justifică activitatea inclusiv în termeni de intermediere între diversele grupuri sociale. Ba uneori chiar impun anumiți intermediari, ca în cazul asigurării obligatorii auto. Deci se pare că autorităților le-a cășunat pe intermediarii din agricultură.) Știința economică are însă și aici o surpriză pentru neavizați: intermediarul reduce costurile.

Cum așa? Producătorul are la dispoziție două modalități de a-și comercializa produsele: calea directă (C1) și calea indirectă (C2). În cazul C1, suportă el însuși cheltuielile și eforturile aferente desfacerii mărfii; în cazul C2, apelează la un intermediar. Acum, dacă producătorul e în toate mințile, va prefera calea mai puțin costisitoare pentru el. Dacă îl costă mai puțin să desfacă produsele singur decât să apeleze la intermediar, o va face; dacă îl costă mai puțin să apeleze la intermediar decât să desfacă produsele de unul singur, iarăși o va face. Cei care deplâng existența intermediarilor deplâng, pradă unei iluzii, însăși existența acestor costuri ale desfacerii mărfii. Se revoltă împotriva naturii.

Când „speculatorii” intervin pe piață și cumpără marfa de la producători pentru a o vinde ulterior „la un preț mai mare”, problema care se ridică e dacă ei realizează acest lucru prin schimburi voluntare sau nu.

Dacă da, totul se rezumă la povestea standard a intermediarului expusă mai sus. Nimeni nu i-a forțat pe cei ce i-au vândut sau cumpărat produsele s-o facă. Producătorii puteau să nu vândă, iar cumpărătorii să nu cumpere. În plus, speculantul își riscă – prin „speculațiile” pe care le face – propriile resurse, propria bunăstare. Nu de nebun încearcă să arbitreze prețul, ci pentru că identifică o oportunitate mai bună de desfacere a mărfii (un preț mai mare), facilitând distribuirea bunurilor către cei care în ultimă instanță sunt dispuși să plătească cel mai mult[6]. Pe piață, asta înseamnă a fi eficient. (Unii consideră că speculanții „agravează” problema aprovizionării cu alimente cauzată de inundațiile care au dus la reducerea producției agricole. Dar dacă nu atunci când cantitatea oferită scade, când ar avea voie prețul să crească, mă rog? Și apoi prețurile ar crește oricum și-n absența „speculanților”, prin concurența între cumpărătorii confruntați cu o piață mai puțin bogată. Speculanții sunt doar cei mai iuți în a așeza piața la nivelul corespunzător. Evident, sunt și ei supuși erorii.)

Dacă nu, și „speculantul” a pus mâna pe bâtă pentru a obține produsele de la producători sau a le vârî pe gât cumpărătorilor, atunci nu a făcut acest lucru în virtutea faptului că e speculant (deoarece nu e!) ci pentru că e agresor. Dar problema aceasta nu mai e una economică, ci ține de drept. Nicidecum soluția la această problemă nu e mercurialul, ci aplicarea unor legi bune. Dacă autoritățile nu se descurcă aici, poate ar fi mai bine ca, în loc să compună incompetența cu încă una (mercurialul), să lase piața să rezolve și problema justiției.

Până la urmă, situația de pe piețele alimentare nu în speculă își are cauza. Dincolo de evenimentele naturale care au redus pur și simplu producția și cantitatea de produse disponibilă (lucru care nu poate rămâne prin firea lucrurilor fără consecință la piață, ceea ce autoritățile nu înțeleg), piața agroalimentară funcționează defectuos și pentru că spațiile în care lucrează sunt în general administrate de stat; sistemul de protecție care ar trebui să-i împiedice pe șarlatani să le ia prin violență mărfurile producătorilor nu funcționează; dacă producătorii cinstiți nu mai încap în piețe de borfașii care i-au mituit pe administratorii acestora (afirmația nu e valabilă dacă piețele sunt private; dar realmente private), nu pot să-și desfacă produsele în altă parte (pe stradă, pe trotuar, în parc etc.) deoarece atunci autoritatea publică însăși îi ia în șuturi cu poliția și jandarmeria.

Apropiindu-ne de final, se mai impune o precizare. Orice intervenție a statului asupra pieței dă naștere în cele din urmă la o pleiadă de alte consecințe pe care de cele mai multe ori (și dacă e de o minimă bună credință) statul însuși le consideră de nedorit[7]. În cazul mercurialului, controlul prețurilor (temperarea lor prin plafoane maxime, în special) va accentua lipsa de produse la piață, deoarece nu va mai fi rentabil (nici pentru speculanți, nici pentru producători) să vinzi la prețurile mici impuse. Autoritățile ar putea încerca să lupte împotriva slabei aprovizionări, încercând să introducă un nou mercurial (să fixeze prețurile, adică) și pentru factorii de producție ale căror costuri sunt prohibitive pentru producătorii de produse agro-alimentare care intră sub incidența mercurialului inițial. Și din aproape în aproape, ne-am putea trezi cu majoritatea (sau, mai rău, toate) prețurilor fixate. Adică înapoi în socialism.

Pe de altă parte, e de neînțeles de ce acei „speculatori” feroce care îi agresează pe producătorii cinstiți sau îi mituiesc pe administratorii piețelor s-ar tempera, sfioși, de îndată ce noua reglementare s-ar adopta, chiar cu înființarea polițiilor piețelor. De parcă un mercurial nu poate fi ocolit, sau polițiștii și alți oficiali mituiți, sau chiar amenințați. Cu siguranță, aceiași speculatori pe care mercurialul voia să-i lovească în plin, se vor regăsi pe nou născutele piețe negre, unde prețul produselor agroalimentare va fi chiar mai mare decât ar fi fost în absența mercurialului, și asta pentru a-i compensa pe speculanți pentru riscul suplimentar de a ocoli și reglementarea asta.

În loc de încheiere

Același domn Blănculescu a replicat, atunci când presa l-a taxat (pe dânsul și pe toți cei implicați) pe bună dreptate ca propunător de măsuri comuniste învechite, că această măsură de control al prețurilor nu este nicidecum învechită, ci un instrument economic modern folosit și în Uniunea Europeană, în cadrul politicii agricole comunitare. Păcat că dânsul nu a putut să recunoască o măsură comunistă, neeficientă și nedreaptă pentru simplul fapt că europenii o aplică. Din păcate, pe viitor, aleșii noștri ne vor vârî multe broaște pe gât pe motivul că Uniunea Europeană o face și ea sau chiar o cere. Partea și mai tristă e că Uniunea Europeană chiar e viciată de o serie de probleme complicate de ordin economic, politic și spiritual, iar noi ne aruncăm cu capul înainte în ea fără să judecăm. Dar despre asta într-un alt articol…