După cum am arătat, marea eroare a legii naturale – de la Platon și Aristotel, trecând prin tomiști, până la Leo Strauss și urmașii săi intelectuali contemporani – a fost de a fi profund etatistă, mai degrabă decât individualistă. Această teorie „clasică” a legii naturale identifica sursa acțiunii bune și virtuoase cu statul, indivizii fiind strict subordonați acțiunii statale. Astfel, pornind de la dictonul corect al lui Aristotel, conform căruia omul este un „animal social” și natura sa se potrivește cel mai bine cooperării sociale, clasiciștii făceau saltul ilegitim la o identificarea practic completă a „societății” cu „statul” și, prin urmare, la statul privit ca principală sursă a acțiunii virtuoase[1]. Prin contrast, așa-numiții Levellers și, în particular, John Locke sunt cei care, în Anglia secolului al XVII-lea, au transformat legea naturală clasică într-o teorie ancorată în individualismul metodologic – și, prin urmare, politic. Pornind de la accentul pe care l-a pus pe individ ca agent al acțiunii, ca entitate care gândește, simte, alege și acționează, Locke și-a dezvoltat concepția sa despre legea naturală aplicată în politică, în vederea stabilirii drepturilor naturale ale fiecărui individ. Această tradiție individualistă, lockeană, este cea care, mai târziu, i-a influențat profund pe revoluționarii americani și tradiția de gândire politică liberală, dominantă la noua națiune revoluționară [americană]. Această tradiție a libertarismului bazat pe drepturile naturale este cea pe care caută să clădească și prezentul volum.
Faimosul Al doilea tratat despre cârmuire al lui John Locke a fost, cu siguranță, una dintre primele elaborări sistematice ale teoriei libertariene și individualiste a drepturilor naturale. Într-adevăr, similaritatea dintre perspectiva lui Locke și teoria expusă în continuare va deveni evidentă din următorul extras:
„[F]iecare om are o proprietate asupra persoanei sale. La aceasta nu are nimeni altcineva dreptul în afara sa. Putem spune că munca trupului său și lucrarea mâinilor sale sunt în mod cuvenit ale sale. Prin urmare, oricărui lucru pe care îl scoate din starea în care l-a făcut și l-a lăsat natura, el îi adaugă munca sa, și, adăugându-i ceva ce este al său, îl face astfel proprietatea sa. Fiind scos de către om din starea comună în care l-a așezat natura, lucrului i se adaugă ceva prin munca acestuia – ceea ce exclude dreptul comun al celorlalți oameni. [p. 22] Căci această muncă este proprietatea incontestabilă a celui ce muncește și nici un om în afară de el nu poate avea vreun drept la ceva căruia i s-a adăugat munca aceasta….
Cu siguranță că acela care se hrănește cu ghindele pe care le-a cules de sub un stejar, sau cu merele pe care le-a adunat din copacii din pădure și le-a apropriat pe acestea. Nimeni nu poate nega faptul că hrana este a sa. Atunci eu întreb: când au început [ghindele sau merele] să fie ale sale?… Și este limpede că, dacă nu faptul că el le-a cules pentru prima oară face ca ele să fie ale sale, atunci nimic altceva nu poate face aceasta. Acea muncă a fost cea care le-a separat de ceea ce este comun. Ea le-a adăugat ceva în plus față de ceea ce făcuse natura, mama comună a tuturor; astfel, ele au devenit dreptul său personal. Și oare va spune cineva că el nu avea nici un drept la ghindele și merele pe care și le-a apropriat, deoarece nu avea consimțământul întregii omeniri pentru a le face ale sale?… Dacă un asemenea consimțământ ar fi fost necesar, omul ar fi murit de foame, indiferent cât belșug i-ar fi dăruit Dumnezeu. Vedem în cazul lucrurilor stăpânite în comun (commons), care se mențin astfel prin contract (compact), că proprietatea începe prin luarea unei părți din ceea ce este comun, scoțând-o din starea în care a lăsat-o natura; fără aceasta, lucrurile stăpânite în comun nu sunt de nici un folos.”[2]
Faptul că, după cum au arătat istoricii gândirii politice, teoria drepturilor naturale a lui Locke era afectată de contradicții și de inconsecvențe n-ar trebui să ne surprindă. La urma urmelor, pionierii oricărei discipline, ai oricărei științe suferă inevitabil de inconsecvențe și de lacune, care vor fi corectate de cei ce vin după ei. Divergențele dintre prezenta lucrare și Locke nu-i vor surprinde decât pe cei formați după nefericita modă contemporană, care a abolit practic orice filosofie politică de factură constructivă, în favoarea unui interes exclusiv de anticar pentru textele vechi. De fapt, teoria liberală a drepturilor naturale a continuat să se dezvolte și să se limpezească după Locke, atingând punctul culminant în lucrările din secolul al nouăsprezecelea, datorate lui Herbert Spencer și Lysander Spooner[3].
Multitudinea de teoreticieni post-Leveller și post-lockeeni ai drepturilor naturale au clarificat faptul că, din perspectiva lor, aceste drepturi izvorăsc din natura omului și [p. 23] a lumii din jurul lui. Câteva exemple memorabil formulate: teoreticianul germano-american Francis Lieber, din secolul al XIX-lea, în tratatul său mai timpuriu și mai liberal, scria: „Legea naturii sau legea naturală…reprezintă legea, ansamblul de drepturi, pe care le deducem din natura esențială a omului”. Și proeminentul pastor american unitarian din secolul al XIX-lea, William Ellery Channing, afirma că „toți oamenii posedă aceeași natură rațională și aceeași putere a conștiinței; și cu toții sunt în mod egal făcuți pentru infinita îmbunătățire a acestor facultăți divine și pentru fericirea care este de găsit în virtuoasa lor întrebuințare”. Iar Theodore Woolsey, unul dintre ultimii reprezentanți ai teoriei sistematice a drepturilor naturale în America secolului al XIX-lea spune că drepturile naturale sunt acelea „care, fiind în mod corect deduse din caracteristicile fizice, morale, sociale și religioase efective ale omului, este necesar ca acesta să fie investit cu ele…pentru a-și împlini scopurile la care îl cheamă natura sa”[4].
Dacă legea naturală este, așa cum am văzut, o teorie esențialmente revoluționară, atunci tot astfel este – a fortiori – și ramura sa individualistă, reprezentată de drepturile naturale. În cuvintele lui Elisha P. Hurlbut, un teoretician american din secolul al XIX-lea al drepturilor naturale:
„Legile trebuie să fie doar niște declarații ale drepturilor naturalei și ale relelor naturale…și tot ce este indiferent din perspectiva legilor naturii va fi lăsat nespecificat de legislația umană…Iar tirania legală apare ori de câte ori se produc abateri de la acest principiu simplu.”[5]
Un remarcabil exemplu de utilizare revoluționară a drepturilor naturale este, desigur, Revoluția Americană, care s-a bazat pe extinderea radical – revoluționară a teoriei lockeene, survenită în secolul al XVIII-lea[6]. Faimoasele cuvinte ale Declarației de Independență, după cum a arătat cu deplină claritate Jefferson însuși, nu enunțau nimic nou, ci erau doar o sinteză, strălucit redactată, a ideilor susținute de americanii din vremea aceea:
„Considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente de la sine: că toți oamenii au fost creați egali, că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se află Viața, Libertatea și urmărirea Fericirii [la vremea aceea triada mai cunoscută era „Viață, Libertate, Proprietate” – n. a.]. Că pentru a asigura aceste drepturi se instituie printre oameni Cârmuirile, ale căror puteri legitime provin din consimțământul celor guvernați. Că ori de câte ori o formă oarecare de Cârmuire devine destructivă din perspectiva acestor scopuri, este Dreptul poporului să o modifice sau să o abolească.”
Deosebit de izbitoare este proza explozivă a marelui aboliționist William Lloyd Garrison, care aplică teoria drepturilor naturale într-un mod revoluționar la chestiunea sclaviei:
„Dreptul omului de a se bucura de libertate este inalienabil…. Fiecare om are un drept asupra propriului său corp, asupra produselor muncii sale, la protecția legii…. Toate aceste legi care sunt astăzi în vigoare și care admit dreptul la sclavie sunt, prin urmare, în întregime nule și neavenite înaintea lui Dumnezeu…și ar trebui, de aceea, să fie imediat abrogate.”[7]
Pe întregul parcurs al acestei cărți vom mai vorbi despre „drepturi”, în particular despre drepturile de proprietate ale indivizilor asupra propriilor lor persoane și asupra obiectelor materiale. Dar cum definim „drepturile”? Noțiunea de „drept” a fost definită în mod clar și tranșant de către profesorul Sadowsky:
„Atunci când afirmăm că cineva are dreptul de a face anumite lucruri, afirmăm atât și doar atât, că ar fi imoral pentru orice altă persoană, singură sau în combinație, să îl oprească pe cel în cauză să facă aceste lucruri, folosindu-se de forța fizică sau de amenințarea cu aceasta. Nu afirmăm că orice utilizare pe care o dă un om proprietății sale, în cadrul limitelor menționate, este în mod necesar o utilizare morală.”[8]
Definiția lui Sadowsky pune în lumină distincția esențială pe care o vom face pe întregul parcurs al acestei cărți, între dreptul unui om și moralitatea sau imoralitatea exercitării acestui drept. Vom susține că este dreptul unui om de a face tot ce dorește cu persoana sa proprie; este dreptul său de a nu fi molestat și de a nu suferi imixtiuni violente atunci când își exercită acest drept. Dar care pot fi modurile morale sau imorale de a exercita acest drept este mai mult o chestiune de etică personală decât de filosofie politicăii. Filosofia politică se preocupă exclusiv de problemele de drept și de exercitarea legitimă sau ilegitimă a violenței fizice în relațiile interumane. Importanța acestei distincții cruciale nu poate fi prea mult accentuată. Altfel spus, în exprimarea concisă a lui Elisha Hurlbut: „Exercitarea unei facultăți [de către un individ] constă doar în utilizarea acesteia. Maniera exercitării acesteia este un lucru; ea ridică o problemă de morală. Dreptul la exercitarea ei este un lucru diferit.”[9]
[1] Pentru o critică a acestei confuzii tipice făcute de un tomist contemporan a se vedea Murray N. Rothbard, Power and Market, ed. a doua, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, p. 237-238. Apărarea legii naturale clasice datorată lui Leo Strauss și asaltul său împotriva teoriei individualiste a drepturilor naturale se găsesc în lucrarea acestuia Natural Rights and History, Chicago, University of Chicago Press, 1953.
[2] John Locke, An Essay Concerning the True Origin, Extent, and End of Civil Government, V, p. 27-28, în Two Treatises of Government, P. Laslett, ed., Cambridge, Cambridge University Press, 1960, p. 305-307. [n.tr.: Pentru versiunea românească am adaptat traducerea datorată lui Silviu Culea din John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire / Scrisoare despre toleranță, București, Ed. Nemira, 1999, p. 68-69.]
[3] De la marxiști la straussieni, cercetătorii actuali îl consideră pe Thomas Hobbes fondatorul teoriei sistematice individualiste a drepturilor naturale, mai degrabă decât pe John Locke. Pentru o respingere a acestei perspective și o reafirmare a perspectivei mai vechi, conform căreia Hobbes a fost un etatist și un totalitarist, a se vedea Williamson M. Evers, „Hobbes and Liberalism”, The Libertarian Forum, mai 1975, p. 4-6. A se vedea și Evers, „Social Contract: A Critique”, The Journal of Libertarian Studies 1, Summer 1977, p. 187-188. Pentru o accentuare a absolutismului lui Hobbes de către un politolog german pro-hobbesian, a se vedea Carl Schmitt, Der Leviathan in der Staatslehre Thomas Hobbes, Hamburg, 1938. Schmitt a fost o vreme un teoretician pro-nazist.
[4] Francis Lieber, Manual of Political Ethics, 1838. Theodore Woolsey, Political Science, 1877, citați în Benjamin F. Wright, Jr., American Interpretations of Natural Law, Cambridge, Mass., Harvard Univerity Press, 1931, p. 261 și urm., 255 și urm., 276 și urm. William Ellery Channing, Works, Boston, American Unitarian Association, 1895, p. 693.
i N.ed.: sau „ale lucrurilor în mod natural bune”; joc de cuvinte bazat pe dubla semnificație a cuvântului englezesc „rights”, care înseamnă deopotrivă „drepturi” și „lucruri bune”.
[5] Elisha P. Hurlbut, Essays on Human Rights and Their Political Guarantees, 1845, citat de Wright în American Interpretations, p. 257 și urm.
[6] A se vedea Bernard Baylin, The Ideological Origins of the American Revolution, Cambridge, Mass., Belknap Press of Harvard University Press, 1967.
[7] William Lloyd Garrison, „Declaration of Sentiments of the American Anti-Slavery Convention”, decembrie, 1833, citat în W. și J. Pease, eds., The Antislavery Argument, Indianapolis, Bobbs-Merrill, 1965.
[8] James A. Sadowsky, S.J., „Private Property and Collective Ownership”, în Tibor Machan, ed., The Libertarian Alternative, Chicago, Nelson-Hall, 1974, p. 120-121.
ii N.ed.: Pentru demonstrația faptului că pledoaria pentru libertate nu presupune o concepție în ultimă instanță subiectivistă, relativistă, asupra modurilor morale de exercitare a drepturilor, a se vedea Rothbard, Power and Market, ed. a doua, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, p. 208 și urm.
[9] Hurlbut, citat de Wright, American Interpretations, p. 257 și urm.
