7. Relațiile interpersonale: schimbul voluntar

E timpul să introducem și alți indivizi în idila noastră robinsoniană – cu alte cuvinte să ne extindem analiza la relațiile interpersonale. Problematică nu este simpla existență a mai multor persoane: până la urmă am putea pur și simplu postula o lume cu un milion de Crusoe pe un milion de insule diferite și n-ar trebui să extindem discuția o iotă. Miza constă în analizarea interacțiunii dintre acești indivizi. Vineri, de pildă, ar putea ajunge într-o altă parte a insulei și intra în contact cu Crusoe, sau pe o insulă diferită, construind ulterior o ambarcațiune cu care ar putea ajunge pe insula acestuia.

Economia a pus în lumină un mare adevăr al legii naturale a interacțiunilor umane: și anume că nu doar producția este esențială pentru prosperitatea și supraviețuirea omului, ci și schimbul. Cu alte cuvinte Crusoe ar putea produce pe insula lui – sau pe o parte a acesteia – pește, în timp ce Vineri, pe partea sa, ar putea cultiva grâu – în loc ca ambii să producă amândouă mărfurile. Prin schimbul unei părți din peștele prins de primul pentru o parte din grâul celuilalt, cei doi pot spori considerabil atât cantitatea de pește cât și cea de pâine de care se pot amândoi bucura[1]. Acest important câștig pentru ambii îl fac cu putință două fapte primordiale din natură – legi naturale – pe care se bazează întreaga teorie economică: (a) marea varietate de abilități și interese din rândul indivizilor umani; și (b) varietatea resurselor naturale în diferite areale geografice. Dacă toată lumea ar fi identic înzestrată cu abilități și în aceeași măsură interesată de toate, și dacă toate arealele geografice ar fi omogene, n-ar mai fi loc pentru schimburi. Dar, în lumea aceasta așa cum este ea, oportunitatea specializării în cele mai bune utilizări ale resurselor naturale și ale celor umane permite schimburilor să se multiplice considerabil și să sporească enorm productivitatea și nivelul de trai (satisfacerea nevoilor) al tuturor participanților.

Dacă cineva dorește să priceapă cât de mult datorăm proceselor de schimb, să analizeze ce s-ar întâmpla în lumea modernă dacă fiecărui individ i s-ar interzice pe neașteptate să se angajeze în schimburi cu oricine altcineva. Fiecare persoană ar fi nevoită să-și producă singură toate bunurile și serviciile de care are nevoie. Haosul total, înfometarea marii majorității a populației umane și reîntoarcerea la mijloacele primitive de subzistență a celor puțini care ar rămâne, vin imediat în minte.

Un alt fapt remarcabil în legătură cu acțiunea umană este că A și B se pot specializa și angaja în schimburi reciproc avantajoase chiar dacă unul dintre ei îi este superior celuilalt în ambele linii de producție. Astfel, să presupunem că Crusoe îi este superior lui Vineri atât la pescuit cât și la producția de grâu. Este în continuare benefic pentru Crusoe să se concentreze asupra lucrului la care este relativ mai bun. Dacă, spre exemplu, e un pescar cu mult mai bun decât Vineri, dar un fermier numai cu ceva mai bun, poate dobândi mai mult din ambele produse concentrându-se asupra pescuitului și schimbând apoi produsul său contra grâului lui Vineri. Sau, pentru a utiliza un exemplu dintr-o economie avansată bazată pe schimb, va fi rentabil pentru un medic să angajeze o secretară pentru dactilografiere, îndosariere, etc. chiar dacă este mai bun la aceste ultime activități, deoarece și-ar elibera timpul pentru o muncă mult mai productivă. Această înțelegere (insight) a avantajelor schimbului, descoperită de David Ricardo prin a sa Lege a Avantajului Comparativ, ilustrează că, pe piața liberă a schimburilor voluntare, cel „puternic” nu-l devorează sau zdrobește pe cel „slab”, contrar viziunii comune asupra naturii economiei de piață. Din contră, tocmai pe piața liberă cei „slabi” se bucură de avantajele productivității deoarece este benefic pentru cei „puternici” să se angajeze în schimburi cu ei.

Procesul schimbului îi permite omului ascensiunea de la izolarea primitivă la civilizație: îi extinde enorm oportunitățile și posibilitățile de desfacere a produselor; îi permite să investească în mașini și alte bunuri de capital de ordin superior („higher-order capital goods”); creează o înlănțuire de schimburi – piața liberă – care îi permite să calculeze economic beneficiile și costurile unor metode și agregate de producție extrem de complexe.

Dar economiștii uită prea adesea, contemplând importanța critică și virtuțile pieței libere, ce anume se schimbă. Pentru că nu se schimbă pur și simplu mere contra unt, sau aur contra cai. Ceea ce se schimbă efectiv nu sunt mărfurile însele, ci drepturile de proprietate asupra lor. Când Smith dă în schimb o plasă cu mere pentru o livră de unt a lui Jones, el transferă de fapt dreptul său de proprietate asupra merelor în schimbul drepturilor de proprietate asupra untului, și vice-versa. Acum că Smith și nu Jones este cel care deține controlul absolut asupra untului, tot el este cel care îl poate consuma sau nu, după dorință; Jones nu mai are nimic de zis în această privință, fiind în schimb proprietarul absolut al merelor.

Reîntorcându-ne la Crusoe și Vineri, să presupunem că alți indivizi, C, D, E… li se alătură pe insulă. Fiecare se specializează în diferite produse; treptat un anumit produs capătă – datorită unor calități precum valoarea ridicată, cererea stabilă, divizibilitatea – rolul de mijloc de efectuare a schimburilor. Și aceasta pentru că se descoperă că utilizarea unui astfel de mijloc extinde considerabil sfera schimburilor și nevoile care pot fi satisfăcute prin intermediul pieței. Astfel, un scriitor sau un profesor de economie ar avea mari bătăi de cap în a-și schimba serviciile pe bucăți de pâine, componente ale unui radio, o piesă dintr-un costum, etc. Un mijloc de efectuare a schimburilor general acceptat este indispensabil pentru orice rețea vastă de schimburi și, prin urmare, pentru orice economie civilizată.

Un astfel de mediu de efectuare a schimburilor general acceptat este definit ca monedă. S-a descoperit în general că, pe piața liberă, mărfurile care se pretează cel mai bine la a fi utilizate ca monedă au fost metalele prețioase, aurul și argintul. Succesiunea (sequence) schimburilor apare acum astfel: A, deținând în proprietate corpul său și munca sa, găsește resurse naturale, le transformă (prin activitatea de pescuit) și produce pește al cărui proprietar devine; B își utilizează în mod similar munca pentru a produce grâu, al cărui proprietar, de asemenea, devine; C descoperă pământ care conține aur, îl tranformă și produce aurul care devine al său. Ulterior C dă în schimb aurul pentru alte servicii, să zicem pește de la A. A utilizează aurul dându-l în schimbul grâului lui B, etc. Pe scurt, aurul „intră în circulație”, i. e., proprietatea asupra lui este transferată de la persoană la persoană pe măsură ce este utilizat ca mijloc general de efectuare a schimburilor. De fiecare dată participanții la schimb transferă drepturi de proprietate și, în fiecare caz, drepturile de proprietate se dobândesc în două, și numai două, modalități: (a) prin identificarea și transformarea de resurse naturale („producție”) și (b) prin schimbul produselor unuia contra produselor celuilalt – inclusiv a mijlocului de afectuare a schimburilor, sau a mărfii „monedă”. Și e limpede că metoda (b) se reduce din punct de vedere logic la (a), deoarece singura modalitate prin care o persoană poate obține ceva în schimb este aceea de a ceda din propriile produse. Pe scurt, există o singură cale spre proprietatea asupra bunurilor: canalul producție-schimb. Dacă Smith cedează un produs în schimbul unuia al lui Jones pe care acesta l-a dobândit de asemenea într-un schimb anterior, atunci cineva – fie că e vorba de persoana de la care Jones a cumpărat produsul fie de altcineva mai îndepărtat în lanțul schimburilor – trebuie cu necesitate să fi fost găsitorul și transformatorul originar al resursei.

Prin urmare, un om poate dobândi „avuție” – un stoc de bunuri de capital sau consum utile – fie „producând-o” el însuși, fie vânzându-i producătorului acesteia alte bunuri în schimb. Procesul de schimb este reductibil din punct de vedere logic la producția originară. Aceasta constă în „îmbinarea muncii cu pământul” – în identificarea și transformarea resurselor naturale sau, ca în cazul profesorilor sau scriitorilor, prin producția și vânzarea directă a serviciilor propriei munci. Altfel spus: din moment ce întreaga producție de bunuri de capital se reduce în cele din urmă la factorii originari muncă și pământ, întreaga producție se reduce fie la serviciile muncii fie la identificarea de resurse noi și neutilizate și angrenarea acestora în procesul de producție prin intermediul energiei muncii.[2]

Un individ mai poate obține avuții în mod voluntar și altfel: prin cadouri. Astfel Crusoe, dând peste Vineri într-un alt colț al insulei, iar putea oferi în dar câte ceva – alimente sau alte lucruri necesare traiului. Într-o astfel de situație, cel care dăruiește nu primește un alt bun sau serviciu alienabil de la partea cealaltă, ci satisfacția psihică de a fi făcut ceva pentru beneficiar. În cazul cadourilor procesul de achiziție se reduce de asemenea la producție și schimb – și în cele din urmă din nou la producție, deoarece un cadou trebuie precedat de producție, dacă nu direct ca în acest caz, atunci undeva anterior pe fir.

Am analizat până aici procesul de schimb al unei multitudini de bunuri de consum. Trebuie să completăm acum tabloul lumii reale analizând schimburile ce au loc de-a lungul structurii producției. Și asta pentru că într-o economie avansată schimburile nu sunt numai „orizontale” (de bunuri de consum), ci și „verticale”: se succed dinspre transformarea originară a resurselor naturale, trecând prin diferitele tipuri de bunuri de capital, până la stadiul final al consumului.

Să ne îndreptăm atenția asupra unui șir vertical de schimburi așa cum apare el într-o economie bazată pe schimb. Smith transformă resursele naturale construindu-și o secure; în loc s-o folosească la confecționarea altui produs, ca specialist angrenat într-o vastă economie de schimb, el o vinde pentru aur (bani). Smith, producător al securii, îi transferă dreptul său de proprietate lui Jones, în schimbul unei anumite cantități din aurul acestuia – cantitatea exactă de aur fiind convenită voluntar de către cele două părți. Jones ia acum securea și taie lemne, pe care le vinde apoi lui Johnson contra aur; Johnson le vinde mai departe lui Robbins, un constructor, contra aur, iar Robbins la rândul său construiește o casă în schimbul aurului clientului său, Benton. (Ar trebui să fie de la sine înțeles că această rețea verticală de schimburi nu s-ar putea realiza în absența unui mijloc monetar de efectuare a schimburilor.)

Pentru a ne completa imaginea asupra economiei de piață, să presupunem că Jones a tăiat lemnele, dar că trebuie să le expedieze în josul râului pentru a i le transfera lui Johnson; Jones, așadar, vinde lemnul unui alt intermediar, Polk, care îi angajează pe X,Y și Z să transporte buștenii până la Johnson. Ce s-a întâmpla aici? Și de ce utilizarea muncii lui X, Y și Z în transformarea și transportul buștenilor către o locație mai convenabilă, nu le dă acestora dreptul de proprietate asupra lor?

S-au întâmplat următoarele: Polk a transferat aur lui X, Y și Z în schimbul serviciilor muncii acestora de a transporta buștenii. El nu i-a vândut acestor oameni pentru bani; în schimb, le-a „vândut” bani contra serviciilor muncii lor în manipularea buștenilor. Altfel spus, Polk a cumpărat probabil buștenii de la Jones pentru 40 de uncii de aur, după care i-a plătit pe X, Y, și Z cu câte 20 de uncii pentru transport și apoi i-a vândut buștenii lui Johnson pentru 110 uncii de aur. Deci câștigul net al lui Polk de pe urma întregii tranzacții a fost de 10 uncii de aur. X, Y și Z, dacă ar fi dorit, ar fi putut cumpăra ei înșiși buștenii de la Jones pentru 40 de uncii, apoi a-i transporta și vinde lui Johnson cu 110, rămânând în buzunar cu 10 uncii. De ce nu au făcut-o? Deoarece (a) nu au avut capital; altfel spus, nu au economisit banii necesari prin reducerea anterioară a consumului suficient de mult sub nivelul venitului pentru a acumula cele 40 de uncii; și/sau (b) doreau remunerare monetară în timp ce munceau, nefiind dispuși să aștepte numărul de luni necesar pentru expedierea și vânzarea buștenilor; și/sau (c) nu erau dispuși să-și asume povara riscului ca buștenii într-adevăr să nu se vândă cu 110 uncii. Astfel, funcția indispensabilă și extrem de importantă a lui Polk, capitalistul din exemplul nostru de economie de piață, este aceea de a-i degreva pe muncitori de necesitatea de a-și restricționa consumul și a acumula ei înșiși capital, precum și de a aștepta să fie remunerați până în momentul în care produsul (în cazul fericit) se va fi vândut cu profit mai departe de-a lungul structurii producției. Prin urmare, capitalistul, departe de a-i priva pe muncitori de drepturile de proprietate legitime asupra produsului final, face cu putință plata acestora considerabil în avans față de vânzarea bunurilor. Mai mult, capitalistul, în capacitatea sa anticipativă sau antreprenorială, îi degrevează pe muncitori de riscul ca marfa să nu se vândă cu profit, sau chiar să se vândă în pierdere.

Capitalistul așadar, este un individ care a muncit, a economisit din roadele muncii sale (i.e. și-a restricționat consumul) și, printr-o serie de contracte voluntare a (a) cumpărat drepturi de proprietate asupra unor bunuri de capital și (b) a plătit muncitorii pentru serviciile muncii lor în transformarea acestor bunuri de capital în bunuri mai apropiate de stadiul final al consumului. Să observăm încă o dată că nimeni nu îi împiedică pe muncitori să economisească ei înșiși și să cumpere bunuri de capital de la proprietarii acestora și apoi să-și exercite munca asupra propriilor bunuri de capital, în cele din urmă vânzând produsele și încasând profiturile. În fapt, capitaliștii le produc un mare serviciu acestor muncitori, făcând cu putință întreaga și complexa rețea verticală de schimburi dintr-o economie modernă. Și asta pentru că economisesc banii necesari pentru cumpărarea bunurilor de capital și plata muncitorilor pentru „prelucrarea” lor ulterioară, în avans față de momentul vânzării[3].

În fiecare stadiu al producției deci, un om produce exercitându-și munca asupra bunurilor tangibile. Dacă acestea erau anterior neutilizate și nedeținute în proprietate, atunci munca sa le angrenează automat în sfera sa de control, în „proprietatea” sa. Dacă bunurile erau deja proprietatea altcuiva, atunci există posibilitatea fie ca proprietarul să îi vândă aceste bunuri (de capital) pentru bani muncitorului nostru, după care ultimul își poate exercita munca asupra lor; fie ca proprietarul anterior să cumpere în schimbul unei sume de bani serviciile muncii acestuia pentru a prelucra bunul mai departe și a-l vinde ulterior următorului cumpărător. Acest proces se reduce, de asemenea, la producția originară bazată pe resurse neutilizate și muncă, deoarece capitalistul – proprietarul anterior din exemplul nostru – și-a dobândit în ultimă analiză proprietatea prin: producție originară; schimb voluntar; și economii bănești. Astfel, întreaga proprietate de pe piața liberă se reduce în cele din urmă la: (a) proprietatea fiecărui individ asupra persoanei și muncii sale; la (b) proprietatea fiecăruia asupra resurselor naturale neutilizate pe care le descoperă și pe care le transformă prin munca sa; și la (c) schimbul produselor dobândite pe cele două căi, (a) și (b), contra output-ului produs în mod similar de ceilalți participanți la piață.

Aceeași regulă este valabilă și în cazul tuturor deținerilor de monedă marfă de pe piață. După cum am văzut, banii sunt fie (1) produși prin muncă o dată cu transformarea resurselor primare (e.g., exploatarea aurului); fie (b) obținuți prin vânzarea propriilor produse – sau vânzarea bunurilor cumpărate anterior cu produsul propriei munci – în schimbul aurului deținut de altcineva. Din nou, așa cum varianta (c) din paragraful anterior se reduce din punct de vedere logic la (a) și (b), producția precedând schimbul – tot așa și aici (2) se reduce în cele din urmă din punct de vedere logic la (1).

În societatea liberă pe care o descriem așadar, întreaga proprietate este în cele din urmă reductibilă la proprietatea naturală a fiecărui individ asupra lui însuși și la resursele naturale pe care le transformă angrenându-le în producție. Piața liberă este o societate a schimburilor voluntare și, prin urmare, reciproc avantajoase, de titluri de proprietate între producători specializați. S-a adus deseori obiecția că această economie de piață are la bază doctrina pernicioasă conform căreia „munca este tratată ca o marfă”. Însă realitatea este că serviciile muncii sunt într-adevăr o marfă, deoarece, ca în cazul proprietății tangibile, ele pot fi înstrăinate, deci cedate în schimbul altor bunuri și servicii. Serviciile muncii unei persoane sunt alienabile, dar voința sa nu. Și, mai mult, este o situație cât se poate de fericită pentru umanitate că lucrurile stau așa; pentru că această alienabilitate înseamnă că (1) un profesor sau medic sau oricine altcineva poate șă-și vândă serviciile pentru bani; și că (2) muncitorii pot să-și vândă serviciile productive capitaliștilor, pentru bani. Dacă aceste lucruri n-ar fi posibile, structura de capital necesară civilizației n-ar putea fi dezvoltată și serviciile vitale ale muncii nimănui n-ar putea fi cumpărate de semeni.

Distincția între serviciile alienabile ale muncii unui individ și voința sa inalienabilă poate fi mai în profunzime lămurită: un om poate înstrăina serviciile muncii sale, dar nu poate vinde valoarea viitoare capitalizată a acestor servicii. Altfel spus, nu poate, prin firea lucrurilor, să se vândă în sclavie și să treacă la punerea în aplicare a acestei vânzări – deoarece aceasta ar însemna că voința viitoare și controlul asupra propriei persoane, ar fi cedate în avans. Pe scurt, un om își poate exercita prin natura lucrurilor munca în mod curent în beneficiul altcuiva, dar nu se poate transforma, chiar dacă și-ar dori, în bunul de capital permanent al altui individ. Căci nu se poate debarasa de propria sa voință, care s-ar putea schimba pe viitor și ar putea repudia aranjamentul curent. Conceptul de „sclavie voluntară” este într-adevăr unul contradictoriu, deoarece atâta timp cât un slujitor rămâne totalmente supus voinței stăpânului în mod voluntar, nu este încă sclav din moment ce supunerea este voluntară; pe când dacă ulterior s-ar răzgândi, iar stăpânul l-ar menține în sclavie prin forță, atunci sclavia n-ar mai fi volunară. Dar mai multe despre coerciție mai încolo.

Societatea pe care am descris-o în această secțiune – societatea schimburilor libere și voluntare – poate fi denumită „societatea liberă” sau societatea „libertății depline”. Cea mai mare parte a acestei lucrări va fi dedicată evidențierii implicațiilor unui astfel de sistem. Termenul de „piață liberă”, deși trimite în mod adecvat la rețeaua de critică importanță a schimburilor libere și voluntare, este insuficient o dată ce se trece dincolo de perspectiva economică îngustă sau praxeologică. Deoarece este vital să se realizeze că piața liberă înseamnă schimburi de titluri de proprietate și că, în consecință, ea este necesarmente ancorată într-o societate liberă mai extinsă – bazată pe anumite tipare ale drepturilor și titlurilor de proprietate. Am descris societatea liberă ca pe una în care titlurile de proprietate sunt fundamentate pe realitățile primordiale naturale ale omului: proprietatea ego-ului fiecărui individ asupra propriei persoane și propriei munci, precum și asupra resurselor naturale pe care le descoperă și transformă. Alienabilitatea firească a proprietății tangibile ca și a serviciilor muncii face cu putință rețeaua schimburilor libere de titluri de proprietate.

Regimul libertății depline – societatea libertariană – poate fi descris ca o societate în care titlurile de proprietate nu sunt „distribuite”, în care, pe scurt, proprietatea asupra persoanei sau bunurilor tangibile nu este molestată, violată sau în vreun alt fel agresată de nimeni. Dar aceasta înseamnă că libertatea absolută, în sensul social, poate fi dobândită nu doar de un Crusoe izolat ci și de către fiecare membru al oricărei societăți, indiferent cât de complexă sau avansată ar fi aceasta. Deoarece orice om se bucură de libertate absolută – libertate deplină – dacă, la fel ca în cazul lui Crusoe, proprietatea sa (asupra persoanei și tangibilelor) „natural” deținută este ferită de invaziune sau molestare din partea altor indivizi. Și bineînțeles, ca parte a unei societăți a schimburilor voluntare, fiecare se poate bucura de libertate absolută nu în izolare robinsoniană, ci în mijlocul civilizației, armoniei, relațiilor sociale și productivității incomparabil mai mare a schimburilor de drepturi de proprietate cu semenii săi. Libertatea absolută, prin urmare, nu trebuie să fie sacrificată ca preț de plătit pentru instaurarea civilizației; oamenii se nasc liberi și nu trebuie niciodată să ajungă în lanțuri. Omul poate dobândi libertatea și abundența, libertatea și civilizația.

Acest adevăr poate fi pus în umbră dacă se persistă în confuzia între „libertate” și putere. Am văzut absurditatea afirmației conform căreia omul nu are libertate de voință deoarece nu are puterea de a încălca legile naturii sale – deoarece nu poate traversa oceane dintr-un salt. Este la fel de absurd a spune că omul nu este „realmente” liber în societatea liberă deoarece, în această societate, nimeni nu este „liber” să comită agresiune împotriva altui individ sau să-i încalce proprietatea. La acest punct, din nou, critica nu vizează realmente libertatea ci puterea; într-o societate liberă, nimănui nu i s-ar permite (sau nimeni nu și-ar permite) să invadeze proprietatea altcuiva. Aceasta ar însemna că puterea lui de acțiune ar fi limitată; așa cum puterea omului este întotdeauna limitată de natura sa; nu ar fi vorba de nici o îngrădire a libertății sale. Pentru că dacă definim libertatea, încă o dată, ca absența agresiunii asupra persoanei și proprietății oricărui individ de către alt individ, confuzia fatală între libertate și putere este în sfârșit înlăturată[4]. Vedem în mod limpede deci, că o presupusă „libertate de a fura sau vătăma” – pe scurt, de a agresa – n-ar mai fi nicidecum libertate, deoarece ar permite ca cineva – victima unui atac – să fie privat de dreptul său asupra persoanei și proprietății – pe scurt să i se încalce libertatea[5]. Puterea fiecărui om, prin urmare, este întotdeauna în mod necesar limitată de realitățile condiției umane, de natura omului și lumea lui; dar este unul din aspectele remarcabile ale condiției lui că fiecare persoană poate fi pe deplin liberă, chiar într-o lume a interacțiunii complexe și a schimbului. Mai mult, este de asemenea adevărat că puterea oricărui om de a acționa și consuma este incomparabil mai mare într-o astfel de lume a interacțiunii complexe decât ar fi într-o societate primitivă sau una de tip Crusoe.

O precizare vitală: dacă încercăm să punem bazele unei etici umane (în cazul nostru acel subset al eticii care tratează violența), atunci pentru a fi o etică validă, această teorie trebuie să fie valabilă pentru toți indivizii umani, indiferent de plasarea lor în timp sau spațiu[6]. Acesta este unul dintre atributele notabile ale dreptului natural – aplicabilitatea la nivelul tuturor oamenilor, indiferent de spațiu și timp. Astfel, legea etică naturală își găsește locul alături de legile naturale fizice sau „științifice”. Dar societatea libertății este singura societate care poate aplica aceleași reguli fundamentale fiecărui individ, indiferent de spațiu și timp. Aceasta este una dintre modalitățile prin care rațiunea poate selecta între o teorie a dreptului natural și teoriile rivale – la fel cum rațiunea poate alege între mai multe teorii economice, sau de alt tip, concurente. Astfel, dacă cineva pretinde că familiile Hohenzollern sau Bourbon au „dreptul natural” de a stăpâni peste toți ceilalți, acest tip de doctrină este simplu respinsă prin indicarea faptului că nu avem de a face în acest caz cu o etică uniformă pentru fiecare persoană: poziția cuiva în ordinea etică fiind dependentă accidentul de a fi, sau a nu fi, un Hohenzollern. În mod similar, dacă cineva afirmă că fiecare om are un „drept natural” la trei mese decente pe zi, este mai mult decât evident că aceasta este o teorie eronată a legii naturale sau a dreptului natural; și asta pentru că există nenumărate momente și locuri în care este fizic imposibilă asigurarea a trei mese decente pentru toți, sau chiar pentru majoritatea populației. Prin urmare acesta nu poate fi avansat ca fiind vreun fel de „drept natural”. Pe de altă parte, să considerăm statutul universal al eticii libertății și al dreptului natural la persoană și proprietate care rezultă de pe urma unui astfel de sistem etic. Fiecare persoană, în orice moment și în orice loc, poate sta sub regulile fundamentale: proprietatea asupra propriei persoane, proprietatea asupra resurselor, anterior neutilizate, angrenate în sfera proprie de control și transformate; și proprietatea asupra tuturor derivatelor acestei proprietăți fundamentale – fie pe calea schimburilor, fie pe cea a cadourilor voluntare. Aceste reguli – pe care le-am putea denumi „regulile proprietății naturale” – pot fi aplicate clar, iar proprietatea de acest tip poate fi apărată, indiferent de timp sau loc și indiferent de realizările economice ale societății. Este cu neputință ca orice alt sistem social să fie calificat drept lege naturală universală; căci dacă există stăpânire coercitivă de către o persoană sau grup asupra altora (și toate stăpânirile împărtășesc această hegemonie), atunci este cu neputință ca aceleași reguli să li se aplice tuturor; numai o lume fără stăpâni, pur libertariană poate îndeplini criteriile dreptului natural și ale legii naturale, sau, mai important, condițiile unei etici universale pentru întreaga umanitate.