Fiecare stat își arogă un monopol al forței asupra unei regiuni teritoriale date, regiunea variind ca dimensiune în funcție de diversele situații istorice. Politica externă sau relațiile internaționale pot fi definite ca fiind relațiile dintre oricare stat în parte, A – și alte state, B, C, D, ca și dintre locuitorii care viețuiesc în aceste state. În lumea moralmente ideală n-ar exista nici un stat, așa încât, desigur, n-ar putea exista nici un fel de politică externă. Dată fiind, pe de altă parte, existența statelor, există oare vreun principiu moral pe care să-l poată indica liberalismul, drept criteriu pentru politica externă? Răspunsul este, în linii mari, același ca și în cazul criteriilor morale liberale aplicabile la „politica internă” a statelor – și anume de a reduce cât mai mult cu putință gradul de coerciție exercitat de către state asupra persoanelor particulare.
Înainte de a analiza acțiunile interstatale, să ne întoarcem un moment la lumea perfect liberală, fără state, în care indivizii și agențiile de protecție private angajate de ei își limitează recursul la violență cu strictețe, exclusiv la apărarea persoanei și a proprietății împotriva violenței. Să presupunem că, în lumea aceasta perfect liberală, Jones însuși sau proprietatea lui devin victimele agresiunii lui Smith. După cum am văzut, este legitim ca Jones să respingă această invazie prin utilizarea violenței defensive. Dar acum este necesar să ne întrebăm, oare printre drepturile lui Jones se numără și acela de a comite violențe agresive împotriva unor terțe părți nevinovate, în cursul apărării sale legitime împotriva lui Smith? Evident că răspunsul trebuie să fie „Nu”, deoarece regula care interzice inițierea violenței împotriva persoanei sau proprietății oamenilor inocenți este absolută; ea este valabilă indiferent care este motivația subiectivă pentru agresiune. Este rău și criminal să violăm proprietatea și persoana altuia, chiar dacă suntem Robin Hood, sau dacă suntem în pericol de moarte prin inaniție, sau dacă ne apărăm împotriva atacului unei terțe părți. Putem înțelege și putem simpatiza cu multe dintre motivațiile din cazurile și situațiile acestea extreme. Putem, sau – mai bine zis – victimele sau legatarii victimei pot să atenueze vina delicventului, dacă el se prezintă la proces pentru a-și primi pedeapsa. Dar nu putem evita judecata conform căreia agresiunea comisă este totuși un act criminal, deci unul pe care victima avea tot dreptul să-l respingă, cu forța dacă este nevoie. Pe scurt, A îl agresează pe B deoarece C îl amenință sau îl agresează pe A. Putem să înțelegem că vina lui C este „mai mare” în ansamblul acestui proces, dar vom numi totuși agresiunea aceasta a lui A un act criminal, pe care B are tot dreptul să-l respingă folosind forța.
Mai concret, dacă Jones constată că proprietatea lui este furată de către Smith, el are dreptul să-l respingă și să încerce să-l prindă pe Smith, dar nu are nici un drept să-l respingă bombardând o clădire și omorând oameni nevinovați, sau să-l prindă trăgând rafale de mitralieră într-o mulțime de oameni nevinovați. [190] Dacă face lucrul acesta, el este un agresor la fel de criminal ca și Smith, sau chiar mai criminal.
Aceleași criterii sunt valabile în cazul în care Smith și Jones au și unul și altul ajutoare de partea lor, adică dacă izbucnește un război între Smith și acoliții săi și Jones și body-guarzii săi. Dacă Smith și un grup de acoliți ai săi îl agresează pe Jones, iar Jones și body-guarzii săi îi urmăresc pe Smith și banda lui până în vizuina lor, putem să îl felicităm pe Jones pentru această realizare; și atât noi, cât și alți membri ai societății care sunt interesați de reprimarea agresiunii, putem contribui financiar sau personal la cauza lui Jones. Dar Jones și oamenii lui nu au nici un drept, la fel cum nu are nici Smith, să agreseze pe altcineva în cursul războiului lor „drept” (să fure proprietatea altora pentru a-și finanța urmărirea, să-i înregimenteze pe alții în potera lor prin mijloace violente, sau să ucidă pe alții în cursul luptei lor pentru captura forțelor militare ale lui Smith.) Dacă Jones și oamenii lui fac vreunul dintre lucrurile acestea, ei devin la fel de incontestabili criminali ca și Smith – și devin pasibili de toate sancțiunile prevăzute împotriva criminalității. De fapt, dacă declicvența comisă de Smith a constat în furt și Jones întrebuințează conscripția [înregimentarea silită – n.tr.] pentru prinderea lui, sau ucide persoane nevinovate în cursul urmăririi, atunci Jones devine mai criminal decât Smith, deoarece cu siguranță înrobirea și uciderea sunt crime cu mult mai grave împotriva altor persoane decât furtul.
Să presupunem că Jones, în cursul războiului său „drept” împotriva ravagiilor comise de Smith, ar ucide niște persoane nevinovate. Și să presupunem că el ar declama, în apărarea crimelor sale, că a acționat pur și simplu conform sloganului „dați-mi libertate sau dați-mi moarte”. Absurditatea acestei „apărări” ar trebui să fie numaidecât evidentă, deoarece întrebarea nu este dacă Jones era dispus să riște să moară el însuși în lupta sa defensivă împotriva lui Smith; întrebarea este dacă el era dispus să omoare alte persoane nevinovate în cursul urmăririi obiectivului său legitim. Într-adevăr, Jones a acționat de fapt conform sloganului total inacceptabil „dați-mi libertate sau dați-le altora moarte” – care este cu siguranță un strigăt de bătălie lipsit de orice noblețe.
Prin urmare, războiul, chiar dacă este un război drept și defensiv, nu este legitim decât atunci când exercițiul violenței este riguros limitat la criminalii individuali și numai la ei. Cititorul poate să reflecteze singur câte dintre războaiele sau conflictele din toată istoria au îndeplinit acest criteriu.
S-a afirmat adesea, în special de către conservatori, că dezvoltarea cumplitelor arme moderne de ucidere în masă (arme nucleare, rachete, război biologic etc.) nu prezintă decât o diferență de grad – și nu una ne natură – în raport cu armele mai simple din vremurile mai de demult. Bineînțeles că unul din răspunsuri este că atunci când gradul se măsoară în numărul de vieți omenești diferența este una foarte mare. Dar un răspuns specific liberal este că, în vreme ce arcul și săgeata, ba chiar și pușca, pot fi îndreptate cu precizie, dacă se dorește lucrul acesta, împotriva criminalilor și doar împotriva lor, armele nucleare contemporane nu sunt compatibile cu o astfel de utilizare. Iată diferența esențială, de natură. Bineînțeles că arcul și săgeata puteau [191] fi întrebuințate pentru scopuri agresive, dar ele puteau fi îndreptate și numai spre utilizare exclusiv împotriva agresorilor. Armele nucleare, ba chiar și bombele aeriene „convenționale” nu pot fi îndreptate astfel. Aceste arme sunt ipso facto mașini de ucidere în masă, fără discriminare. (Singura excepție ar fi cazul extrem de rar în care o masă de oameni care ar fi cu toții criminali ar ocupa o regiune geografică vastă.) Trebuie, prin urmare, să conchidem că utilizarea armelor nucleare și a altora de același fel, sau a amenințării cu ele, sunt crime împotriva umanității, pentru care nu poate exista nici un fel de justificare.1
Acesta este motivul pentru care vechiul clișeu, conform căruia nu armele, ci voința care le întrebuințează contează pentru evaluarea problemelor de război și pace, nu mai este de actualitate. Într-adevăr, caracteristica armamentului contemporan este tocmai că el nu poate fi întrebuințat selectiv, nu poate fi utilizat într-o manieră liberală. Prin urmare, însăși existența lui trebuie condamnată, iar dezarmarea nucleară devine un bine care trebuie urmărit în sine. Dintre toate aspectele libertății, dezarmarea nucleară devine cu adevărat cel mai important bine politic care trebuie urmărit în lumea contemporană. Deoarece exact așa cum uciderea este un delict mai grav împotriva altui om decât delapidarea, tot astfel crima în masă – care este efectiv atât de extinsă încât poate amenința civilizația și însăși supraviețuirea omenirii – este cel mai grav delict imaginabil pe care îl poate comite un om. Iar această crimă este acum întru totul realizabilă. Sau cumva se vor arăta liberalii (pe bună dreptate) indignați de controlul prețurilor și de impozitul pe venit, dar vor ridica din umeri, sau chiar vor susține activ crima cea mai gravă – uciderea în masă?
Dacă războiul nuclear este complet ilegitim chiar și pentru persoanele individuale care se apără de atacuri criminale, cu atât mai mult sunt ilegitime războiul nuclear și chiar cel „convențional” dintre state!
Haideți să introducem acum statul în discuție. Deoarece fiecare stat își arogă un monopol asupra violenței într-o anumită regiune teritoarială, atâta vreme cât prădăciunile și extorcările sale continuă fără a întâmpina vreo opoziție, se spune că este „pace” în acea regiune, deoarece singurul tip de violență este cel continuu și unidirecțional, orchestrat de către stat împotriva populației sale. Conflictul deschis izbucnește în regiunea respectivă doar în cazul „revoluțiilor”, când oamenii opun rezistență utilizării puterii statale împotriva lor. Atât în cazul liniștit al statului fără opoziție, cât și în cel al revoluției declarate, putem vorbi despre „violență verticală”: violența statului împotriva populației sale și vice-versa.
În lumea noastră fiecare teritoriu geografic este controlat de o anumită organizație statală, pe întinsul Pământului fiind împrăștiate un număr de state, fiecare posedând un monopol [192] al violenței asupra propriului său teritoriu. Nu există nici un super-stat care să dețină monopolul violenței asupra întregii lumi, așa încât între diversele state există o situație de „anarhie”.2 Astfel, cu excepția revoluțiilor, care izbucnesc numai sporadic, violența declarată și conflictul bilateral se manifestă între două sau mai multe state, în ceea ce se numește „război internațional”, sau „violență orizontală”.
Însă există diferențe cruciale și vitale între, pe de o parte, războaiele inter-statale și, pe de altă parte, revoluțiile împotriva statului sau conflictele între persoane private. Într-o revoluție conflictul se manifestă în interiorul unei anumite regiuni geografice: atât protejații statului cât și revoluționarii locuiesc pe același teritoriu. Războiul inter-statal, pe de altă parte, se dă între două grupuri, fiecare deținând un monopol asupra propriei sale regiuni geografice, adică se dă între locuitorii unor teritorii diferite. Din această diferență rezultă mai multe consecințe importante:
(1) În războiul inter-statal ocaziile de utilizare a armamantului modern, de distrugere în masă, sunt mult mai numeroase. Într-adevăr, dacă în cadrul unui conflict intra-teritorial cursa înarmării devine prea intensă, fiecare parte se va autodistruge cu armamantul direcționat spre cealaltă. De exemplu, nici un grup revoluționar și nici un stat care combate o revoluție nu pot utiliza armament nuclear împotriva părții adverse. Pe de altă parte însă, atunci când părțile beligerante locuiesc regiuni teritoriale diferite, posibilitatea de utilizare a armamantului modern devine enormă și poate fi întrebuințat întregul arsenal de devastare în masă.
(2) O a doua consecință este că, în vreme ce pentru revoluționari este posibil să-și aleagă țintele și să limiteze această alegere la dușmanii lor statali, evitând astfel agresiunea împotriva oamenilor nevinovați, acest tip de focalizare devine cu mult mai greu realizabil în războaiele interstatale. Lucrul acesta este adevărat și în privința armamantelor mai vechi; însă desigur că odată adoptat armamantul modern nu mai poate fi vorba despre nici un fel de focalizare.
Mai mult, (3) deoarece fiecare stat poate mobiliza toți oamenii și toate resursele de pe teritoriul său, statul advers ajunge să-i privească pe toți cetățenii țării opuse ca pe dușmanii săi cel puțin temporari – și să-i trateze ca atare, extinzând și asupra lor războiul. Astfel, toate consecințele războiului inter-teritorial fac să fie aproape inevitabil ca războiul inter-statal să implice de ambele părți agresiune împotriva civililor nevinovați, a persoanelor private aflate de cealaltă parte. Odată cu armamentul modern de distrugere în masă această inevitabilitate devine absolută.
Dacă unul dintre atributele distinctive ale războiului inter-statal este inter-teritorialitatea, un altul provine din faptul că fiecare stat se hrănește din impozitarea [193] supușilor săi. Prin urmare, orice război împotriva unui alt stat implică creșterea și extinderea impozitării-agresiune împotriva propriei populații. Conflictele între persoane private pot fi – și de regulă sunt – susținute și finanțate în mod voluntar, de către părțile implicate. Revoluțiile pot fi – și adesea sunt – finanțate și susținute din contribuțiile voluntare ale populației. Dar războaiele statale nu pot fi purtate decât pe baza agresiunii împotriva contribuabilului.
De aceea, toate războaiele purtate de state implică un plus de agresiune împotriva contribuabililor din partea statului propriu și aproape toate războaiele statale (efectiv toate în cazul războiului modern) implică un maximum de agresiune (de crimă) împotriva civililor nevinovați aflați sub stăpânirea statului advers. Pe de altă parte, revoluțiile sunt adesea finanțate în mod voluntar și își pot focaliza violența [exclusiv] asupra cârmuitorilor statului; iar conflictele private își pot limita violența la adevărații răufăcători. Prin urmare, trebuie să conchidem că, în vreme ce anumite revoluții și anumite conflicte private pot fi legitime, războaiele purtate de state trebuie întotdeauna condamnate.
Unii liberali pot obiecta după cum urmează: „Deși deplângem și noi întrebuințarea impozitării pentru finanțarea războaielor, ca și monopolul statului asupra serviciilor de apărare, trebuie să recunoaștem existența acestei situații și, câtă vreme ea există, trebuie să sprijinim statul în războaiele juste, de apărare.” În lumina discuției noastre de mai sus, răspunsul ar trebui să sune după cum urmează: „Da, statele există și câtă vreme acest lucru este adevărat atitudunea liberală față de ele ar trebui să fie, într-adevăr, de a le spune: ‘Bine, existați; dar câtă vreme acest lucru este adevărat cel puțin limitați-vă activitățile la teritoriul pe care l-ați monopolizat!’” Pe scurt, liberalul urmărește să diminueze cât mai mult cu putință domeniul agresiunii statale împotriva tuturor persoanelor private, „străine” sau „indigene”. Singurul mod de a face aceasta în relațiile internaționale este ca populația fiecărei țări să exercite presiuni asupra statului propriu, pentru ca acesta să-și limiteze activitățile la regiunea pe care o monopolizează și să nu agreseze împotriva altor monopoluri statale, cel mai important fiind să nu agreseze împotriva popoarelor stăpânite de alte state. Pe scurt, obiectivul liberalului este de a limita fiecare stat existent la un nivel cât mai mic cu putință de agresiune împotriva persoanei și a proprietății. Iar lucrul acesta implică evitarea completă a războiului. Popoarele supuse fiecărui stat în parte ar trebui să exercite presiuni asupra respectivelor „lor” state, pentru ca acestea să nu se atace unele pe altele și, dacă izbucnește un conflict, să negocieze o pace sau să declare încetarea focului cât mai rapid este materialmente cu putință.
Să presupunem acum că avem de-a face cu o raritate: un caz neobișnuit de limpede, în care statul încearcă efectiv să apere proprietatea unuia dintre cetățenii săi. Un cetățean din țara A călătorește sau investește în țara B, apoi statul B comite o agresiune împotriva persoanei sale, sau îi confiscă proprietatea. Fără îndoială că avem aici un caz limpede, va spune criticul nostru liberal, în care statul A trebuie să amenințe sau să pornească război împotriva statului B, pentru apărarea proprietății cetățeanului „său”. Deoarece, susține el, statul și-a asumat monopolul apărării cetățenilor săi, așa încât are obligația [194] să poarte război în numele oricărui cetățean al său, iar liberalii trebuie să susțină un astfel de război ca fiind unul just.
Însă – din nou – problema este că fiecare stat are un monopol al violenței – și prin urmare al apărării – doar pe propriul său teritoriu geografic. El nu are un astfel de monopol – de fapt nu are nici un fel de putere – asupra altor teritorii geografice. De aceea, dacă un locuitor al țării A se mută sau investește în țara B, liberalul trebuie să arate că, prin aceasta, el își asumă riscurile inerente stăpânirii statului monopolist din țara B și că ar fi imoral și criminal ca statul A să preleve impozite de la populația țării A și să ucidă numeroși nevinovați din țara B, pentru a apăra proprietatea călătorului sau a investitorului.3
Trebuie, de asemenea, să observăm că împotriva armamentului nuclear nu exită nici un fel de apărare (singura „apărare” propusă actualmente fiind amenințarea cu „distrugerea mutuală garantată”) și, prin urmare, că statul nu poate îndeplini nici un fel de funcție de apărare internațională, câtă vreme aceste arme există.
Obiectivul liberal ar trebui să fie, așadar, indiferent de cauzele specifice ale fiecărui conflict, de a exercita presiuni asupra statului să nu inițieze războaie împotriva altor state și, în cazul în care se declanșează vreun război, să exercite presiuni asupra statelor, [astfel încât acestea] să încheie pace și să negocieze o încetare a focului și un tratat de pace cât mai rapid este materialmente cu putință. În treacăt fie spus, acest obiectiv era inclus în vechiul drept internațional din secolele al optsprezecelea și al nouăsprezecelea, sub forma idealului ca nici un stat să nu agreseze împotriva teritoriului altui stat– ceea ce se numește actualmente „coexistența pașnică a statelor”.
Să presupunem însă că, în ciuda opoziției liberale, începe războiul și statele beligerante nu negociază o pace. Care trebuie să fie în acest caz poziția liberală? Evident că de a reduce cât mai mult cu putință amploarea agresiunii asupra civililor nevinovați. Vechiul drept internațional conținea două dispozitive excelente destinate acestui scop: „legile războiului” și „legile neutralității”, sau „drepturile țărilor neutre”. Legile neutralității erau concepute pentru a menține orice război care izbucnește strict limitat la statele beligerante însele, fără agresiuni asupra statelor sau polulațiilor particulare ale altor țări. Iată de ce erau atât de importante vechile principii americane date acum uitării, cum ar fi „libertatea mărilor” sau îngrădirea severă a drepturilor statelor beligerante de a reprima comerțul neutru cu statele adverse. Pe scurt, poziția liberală este de a determina statele beligerante să respecte întru totul drepturile cetățenilor neutri. [195]
„Legile războiului”, la rândul lor, erau concepute pentru a limita cât mai mult cu putință invazia de către statele beligerante a drepturilor civililor din țările beligerante însele. După cum a explicat juristul britanic F.J.P. Veale:
„Principiul fundamental al acestui cod a fost că ostilitățile dintre popoarele civilizate trebuie să se limiteze la forțele armate efectiv angajate în luptă…. El făcea o distincție între combatanți și noncombatanți, stabilind faptul că unica misiune a combatanților este să se lupte unii cu alții și, în consecință, că noncombatanții trebuie să fie excluși din sfera operațiunilor militare.”4
Condamnând toate războaiele, indiferent de mobilurile lor, liberalul știe că pot exista foarte bine grade diverse de vinovăție între state, pentru fiecare război în parte. Însă preocuparea sa de bază este condamnarea oricărei participări statale la război. Astfel, politica sa este de a exercita o presiune asupra tuturor statelor pentru a nu declanșa războaie și a nu interveni în ele, pentru a opri orice război deja început și pentru a reduce sfera oricărui război care persistă în a molesta civili din oricare tabără, sau din afara taberelor.
Unul dintre corolarele politicii liberale de coexistență pașnică și de neintervenție între state este abținerea riguroasă de la orice ajutoare străine, de la orice ajutoare acordate de un stat altui stat. Într-adevăr, orice ajutor acordat de statul A statului B (1) sporește agresiunea prin impozitare la care este supusă populația țării A și (2) agravează opresiunea de către statul B a propriei sale populații.
Să vedem acum în ce fel se aplică teoria liberală la problema imperialismului, care poate fi definit ca fiind agresiunea statului A împotriva populației statului B, urmată de menținerea ulterioară a acestei stăpâniri străine. Stăpânirea se poate exercita fie direct asupra țării B, fie indirect, prin intermediul unui stat client subsidiar, B. O revoluție inițiată de populația din B împotriva stăpânirii imperiale a lui A (fie nemijlocit, fie [inițial] împotriva statului client B) este fără îndoială legitimă, presupunând din nou că focul revoluționarilor este ațintit numai împotriva stăpânitorilor. S-a susținut adesea de către conservatori – și chiar de către anumiți liberali – că imperialismul occidental în țările nedezvoltate ar trebui susținut, deoarece ar arăta mai mult respect pentru proprietatea privată decât orice posibil guvern indigen ulterior. Numai că, în primul rând, a judeca ce ar putea să urmeze după status quo este un exercițiu pur speculativ, în vreme ce opresiunea stăpânirii imperiale existente asupra populației din țara B este cât se poate de reală și de vinovată. Iar în al doilea rând, acest tip de analiză trece cu vederea vătămările suferite de pe urma imperialismului de către contribuabilul occidental, care este muls și împovărat de obligativitatea de a finanța [196] [mai întâi] războaiele de cucerire și apoi menținerea birocrației imperiale. Fie și numai din acest al doilea motiv liberalul trebuie să condamne imperialismul.5
Oare înseamnă opoziția față de toate războaiele inter-statale că liberalul nu poate niciodată avea în vedere schimbarea granițelor geografice, că el condamnă lumea la un îngheț al regimurilor teritoriale nedrepte? Cu siguranță nu. Să presupunem, de exemplu, că statul ipotetic „Valdavia” atacă „Ruritania” și anexează partea occidentală a acestei țări. Acum ruritanii de vest tânjesc după reunire cu frații lor ruritani (poate pentru că doresc să vorbească netulburați limba lor ruritană). Cum se poate realiza lucrul acesta? Există, bineînțeles, calea negocierilor pașnice între cele două puteri; dar să presupunem că imperialiștii valdavi se arată neînduplecați. Este de asemenea posibil ca liberalii valdavi să exercite presiunile necesare asupra statului lor pentru ca acesta să-și abandoneze cuceririle, în numele dreptății. Dar să presupunem că nici această cale nu dă rezultate. Ce rămâne de făcut? Trebuie să susținem în continuare ilegitimitatea declanșării unui război împotriva Valdaviei de către statul ruritan. Căile legitime în vederea modificării granițelor geografice sunt (1) mișcările revoluționare ale poporului ruritan oprimat și (2) ajutorul oferit rebelilor occidentali de către grupuri ruritane private (sau de către orice prieteni din străinătate ai cauzei ruritane), fie sub forma echipamentului, fie ca persoane voluntare.*
În fine, trebuie să atingem problema tiraniei interne care însoțește inevitabil războiul inter-statal, o tiranie care de regulă persistă mult după ce războiul s-a încheiat. Randolph Bourne a sesizat că „războiul este sănătatea statului”.6 Statul își realizează pe deplin potențialul abia în caz de război, îmbătându-se de putere, de capacități numerice, de trufie și de dominația absolută pe care o dobândește asupra economiei și a societății. Mitul fundamental care îi permite statului să se îngrașe din războaie este gogoașa că războiul însemnă apărarea de către stat a supușilor săi. Adevărul faptic este [197] diametral opus. Deoarece dacă războiul este sănătatea statului, el este și cel mai mare pericol la adresa acestuia. Un stat nu poate „muri” decât dacă este înfrânt în război sau în urma unei revoluții. Prin urmare, în caz de război statul mobilizează frenetic polulația ca să lupte pentru el împotriva altui stat, sub pretextul că el este cel care luptă pentru populație. Societatea devine militarizată și etatizată, ea devine o cireadă, pusă pe uciderea presupușilor săi dușmani, dezrădăcinând și suprimând orice disidență față de efortul oficial de război, trădând cu voioșie adevărul în numele presupusului interes public. După cum a spus cândva Albert Jay Nock, societatea devine un lagăr militar, cu valorile și moralul unei „armate aflate în marș”.7
Note:
1 Pentru o explicație clară a valididății morale a distincției între combatanți și necombatanți, a se vedea G.E.M. Anscombe, Mr. Truman’s Degree, Oxford, lucrare tipărită privat, 1956. Acest pamflet a fost pus în circulație ca un protest împotriva acordării unui doctorat onorific președintelui Truman de către Universitatea Oxford.
2 Este ciudat și inconsecvent faptul că adepții conservatori ai „statului limitat” resping ca absurdă orice propunere de eliminare a monopolului asupra violenței pe vreun teritoriu [statal] dat, în vederea eliberării cetățenilor particulari de orice stăpân suprem, dar cu toate acestea insistă la fel de energic pentru lăsarea națiunilor-stat fără un stăpân suprem care să arbitreze disputele dintre ele.
3 Mai există un considerent, care se aplică mai mult apărării „interne”, din interiorul teritoriului unui stat: cu cât statul este mai puțin eficace în apărarea locuitorilor de pe teritoriul său împotriva atacurilor criminale (de proveniență ne-statală), cu atât mai mult învață acești locuitori cât de ineficiente sunt activitățile statului și cu atât se orientează ei mai mult spre metode ne-statale de apărare. Prin urmare, eșecul statului de a furniza apărare poate avea o valoare educativă pentru populație.
4 F.J.P. Veale, Advance to Barbarism, Appleton, Wisconsin, C.C. Nelson, 1953, p. 58.
5 Trebuie să mai facem două observații empirice în legătură cu imperialismul occidental. În primul rând, drepturile de proprietate respectate au fost în general cele ale europenilor; adesea populațiile băștinașe și-au văzut pământurile furate de către imperialiști și au fost obligate prin violență la muncă silnică în minele sau pe proprietățile funciare provenite din acest furt.
În al doilea rând, un alt mit susține că „diplomația canonierelor” de la începutul secolului XX a fost, la urma urmelor, o apărare a drepturilor de proprietate ale investitorilor occidentali în țările înapoiate. Numai că, în afară de rezervele de mai sus împotriva trecerii de către fiecare stat în parte dincolo de regiunea geografică monopolizată de el, se trece îndeobște cu vederea faptul că majoritatea acțiunilor canonierelor nu au fost destinate apărării investițiilor private, ci a deținătorilor occidentali de obligațiuni guvernamentale indigene. Puterile occidentale au obligat cu forța statele indigene să sporească agresiunea prin impozitare asupra propriilor lor popoare, pentru a-și plăti datoriile către deținătorii străini de obligațiuni. Aceasta n-a fost o acțiune de salvgardare a proprietății private, ci una diametral opusă.
* N.ed.: Autorul simplifică excesiv problema, omițând drepturile cvasi-inevitabilei minorități valdave din Ruritania de Vest, care probabil ar adopta o poziție diametral opusă față de cea ruritană, preferând aliprirea și apoi rămânerea în Valdavia. Acestea nu pot fi riguros respectate decât respectând drepturile tuturor persoanelor de secesiune până la nivel individual. Deci orice război „de eliberare” sau de alt fel care nu le respectă pe acestea este evident ilegitim și nu se va bucura de participarea vreunui liberal consecvent.
6 R. Bourne, War and the Intellectuals, C. Resek, ed., New York, Harper and Row, 1964, p. 69.
7 O versiune mai veche a acestei perspective poate fi găsită în Murray N. Rothbard, „War, Peace, and the State”, în Egalitarianism as a Revolt Against Nature, and Other Essays, Washington, D.C., Libertarian Review Press, 1974, pp. 70-80.
