Finanțe

Dicționarul definește „falsul” ca „plăsmuit; contrafăcut; produs fără drept; făcut ca imitație a unui alt lucru, cu intenția de fraudă, prin prezentarea copiei false ca fiind „originalul”. Deci falsificarea este un caz special de fraudă. Într-un caz general de fraudă, „falsitatea” constă în a oferi un bun sau un articol fals în schimbul unui alt bun sau al banilor. În cazul falsificării banilor, ceea ce se plasează drept original nu este o marfă sau un articol, ci chiar banii. Acest caz special de fraudă constituie un furt, ca, de altfel, frauda în general. Dar în cazul falsificării banilor, apar anumite complicații.

Efectele falsificării depind în întregime de faptul că banii falsificați sunt sau nu descoperiți și expuși ca atare. Dacă lucrurile stau astfel, atunci furtul are loc într-un mod destul de clar. Dacă falsul este descoperit înainte ca falsificatorul să îl plaseze primului destinatar, el va fi prins cu mâinile pline, și nu s-a petrecut nici un fals (Punctul 1 din diagrama de mai jos). Dacă falsul este descoperit după ce a fost dat primului destinatar, dar înainte ca acesta să-l poată plasa mai departe (Punctul 2 din diagramă), falsul se reduce la un furt de la primul destinatar. Dl. B a renunțat la un bun original sau la un serviciu pentru o bucată de hârtie despre care s-a descoperit că este frauduloasă și lipsită de valoare. Bucata de hârtie este distrusă și primul destinatar nu rămâne cu nimic.

Dacă descoperirea este făcută după ce primul destinatar a dat banii (fără să știe) unui al doilea, dar înainte ca al doilea să îi dea unui al treilea, atunci pierderea este suportată de acest al doilea destinatar (Punctul 3).

Descoperirea falsului la:

Punctul 1              Punctul 2                Punctul 3

Dl. A          Dl. B         Dl. C          Dl. D             Dl. E etc.

Falsificator       Primul          Al doilea        Al treilea       Al patrulea

                          destinatar     destinatar     destinatar     destinatar

Al doilea destinatar pierde pentru că el i-a dat primului destinatar ceva cu o anumită valoare, dar nu a primit nimic în schimb. Dacă el îl poate descoperi pe primul destinatar, faptul pierderii s-ar complica prin faptul că primul destinatar nu a făcut nimic rău cu bună știință. Pierderea va trebui probabil împărțită între cei doi primitori. Desigur, dacă plasatorul inițial al banilor falși poate fi găsit și făcut să plătească, nu va fi avut loc nici o pierdere, din moment ce nici un fals nu a avut loc în realitate. Dar dacă nici unul dintre plasatorii anteriori nu poate fi găsit după ce s-au petrecut faptele, destinatarul în posesia căruia s-ar descoperi banii falși va suporta întreaga pierdere, indiferent prin câte mâini au trecut deja banii.

Dacă banii falși nu sunt descoperiți niciodată, situația este radical diferită. Pierderile datorate falsificării sunt suportate nu de către individ, ci de întreaga societate, într-un mod mai degrabă complicat. Pierderile nu se vădesc imediat, deoarece nu există un singur destinatar, care să piardă valoarea totală a mărfii la care s-a renunțat în schimbul banilor falși. Dar nu este greu de înțeles că există pierderi – pentru că falsificatorul a câștigat o valoare fără să adauge nimic la depozitul de valori al restului societății. De vreme ce, la un moment dat, există o anumită cantitate de bunuri în societate, iar falsificatorul le-a obținut pe unele dintre acestea prin fraudă, trebuie să existe cineva care a pierdut.

Modul în care pierderea este repartizată în societate depinde de creșterea prețurilor provocată de cantitatea suplimentară de bani (falși) aflată în circulație. Faptul că prețurile vor crește, ca reacție la activitățile falsificatorilor de bani, este o concluzie evidentă, deoarece falsificarea duce la creșterea cantității de bani în circulație, în timp ce cantitatea de bunuri și servicii rămâne aceeași. Prețurile nu vor crește toate o dată, nici nu vor crește lin și regulat. Prețurile vor crește mai degrabă în valuri, precum cercurile apei dintr-o piscină, iscate de piatra ce-i tulbură echilibrul. Ele vor fi antrenate în sus mai întâi în ramura, sau zona, din care face parte primul destinatar al banilor falși. Prețurile vor fi urcate pentru că banii falși cheltuiți în acea ramură sunt „în plus”, adică nu ar fi fost cheltuiți în absența falsificării, deci primul destinatar este în avantaj. El a primit bani care nu i-ar fi parvenit în absența falsificării și poate cheltui acești bani suplimentari într-o zonă în care prețurile încă nu au crescut. Primul destinatar câștigă această cantitate suplimentară (deși poate fi substanțială, ea nu se poate compara cu câștigul falsificatorului).

Al doilea destinatar câștigă, de asemenea, la fel ca toți ceilalți destinatari la începutul efectului de val care se propagă la nesfârșit. Aceasta deoarece toți acești oameni primesc noii bani înainte ca prețurile să aibă șansa de a fi împinse în sus de către cantitatea suplimentară de bani pusă în circulație prin falsificare. Oricum, în timp va exista un destinatar al banilor falși care nici nu va câștiga, nici nu va pierde prea mult. El va primi bani într-o perioadă când îi va mai fi cu putință să cheltuiască o parte din ei, într-o zonă unde prețurile încă nu au crescut ca efect al falsificării banilor. Dacă își cheltuiește banii într-o zonă în care prețurile încă nu au crescut, va câștiga ceva din inflație; dacă nu, va pierde. În medie, în această fază a expansiunii monetare, oamenii nici nu vor beneficia prea mult, nici nu vor pierde prea mult de pe urma falsificării.

Oamenii care primesc banii falși după această fază suportă pierderile expansiunii monetare. Prețurile crescuseră deja înainte ca ei să intre în posesia banilor suplimentari. Când banii falși au ajuns în sfârșit la ei, aceștia vor avea în mod clar de pierdut. Există unele grupuri, cum ar fi văduvele și pensionarii, care vor pierde întotdeauna de pe urma falsificării banilor, pentru că veniturile lor rămân fixe, în perioada în care se extinde inflația provocată de banii falși.

Dacă toate acestea sunt adevărate, cum ar putea fi considerat erou falsificatorul de bani? Din moment ce principalul rezultat al falsificării descoperite în cele din urmă este înșelarea persoanei prinse cu banii asupra ei, iar principalul rezultat al falsificării nedescoperite este inflația, care în cele din urmă lovește pe mulți dintre noi, pare într-adevăr ciudat să-i conferim falsificatorului titlul de erou.

O justificare pentru a-l declara pe falsificatorul de rând drept „erou” este aceea că deja există o falsificare precedentă pe piață și că banii falsificați de el nu sunt bani legali; dimpotrivă, acești bani sunt falși. Una este să spui că a falsifica bani originali înseamnă a fura; și este cu totul altceva să spui că a falsifica bani falși înseamnă furt!

Poate că o analogie va clarifica mai bine acest punct. A lua de la cineva un lucru, care se află de drept în proprietatea lui, este furt, și deci ceva nejustificat. Dar o astfel de scoatere în afara legii nu este valabilă în cazul unei proprietăți ce se găsește la hoț în mod eronat (este furată). Într-adevăr, o astfel de activitate nu poate fi numită furt. Cu alte cuvinte, un act care pare identic cu furtul nu este deloc nelegitim dacă victima nu poate ridica pretenții legitime asupra lucrurilor luate. Dacă B fură ceva de la A, iar apoi C ia acel ceva de la B, nu putem afirma că C este vinovat de furt. (Pentru a simplifica, putem presupune că proprietarul inițial A nu poate fi găsit de către C.) Un transfer forțat de bunuri este nelegitim numai dacă proprietarul inițial era proprietarul de drept; dacă nu era, nu este nimic nepotrivit în transferul respectiv.

Într-o manieră asemănătoare, putem realiza că, dacă faptul de a falsifica bani adevărați este ilegal, atunci de aici nu decurge faptul că a falsifica bani falsificați este un lucru ilegal. Dacă pot fi dovedite afirmațiile că a falsifica bani falși nu este ilegal; și că banii „originali” erau, într-adevăr, falși, atunci se va demonstra că falsificatorul privat nu este vinovat de vreun rău și, probabil, îl putem considera drept „erou”.

Afirmația că falsificarea banilor falși nu este ilegală în sine se bazează pe înțelegerea noastră că o asemenea activitate este identică în formă cu cea de a fura de la un hoț. Definiția din dicționar a falsificării vorbea despre „a produce fără a avea dreptul” și de „a da copia falsă drept originală sau adevărată”. Dar dacă ceea ce este copiat este, la rândul lui, fals, atunci falsificatorul nu vinde copia falsă ca fiind adevărată. El nu face decât să treacă mai departe (o altă) copie falsă. Și dacă a produce fără a avea dreptul înseamnă a da ceva fals drept original, atunci falsificatorul nostru nu produce fără a avea dreptul, pentru că el nu încearcă să plaseze ceva drept original – ci încearcă doar să-și plaseze lucrătura ca fiind o copie a unui fals.

Banii pe care îi copiază falsificatorul nostru sunt ei înșiși un fals, fiind făcuți de un falsificator non-privat: guvernul.

Aceasta este o acuzație gravă, și nu este făcută cu ușurință. Oricât de respingător ar fi, adevărul este că guvernele de pretutindeni falsifică banii adevărați – aurul și argintul. De fapt, toate guvernele interzic mai apoi utilizarea banilor adevărați și permit numai folosirea falsurilor produse de ele. Acest lucru este echivalent cu un falsificator privat care nu numai că imită banii aflați în circulație, ci și împiedică și interzice circulația banilor „legali”.

Să analizăm sistemul monetar de dinainte ca guvernele să se fi implicat adânc în el. Aurul și argintul (ca și certificatele de hârtie care le reprezintă) erau mijlocul de circulație. Guvernul nu putea, pur și simplu, să intre cu forța în acest sistem și să-și impună moneda discreționară (monedă bazată pe voința împăraților, regilor și președinților, iar nu pe deciziile voluntare ale oamenilor). Oamenii nu ar fi acceptat-o ca monedă și nu ar fi renunțat de bunăvoie la posesiunile lor, câștigate cu greutate, în schimbul unor asemenea simboluri. Guvernul utilizat însă metode graduale în încercarea de a obține controlul asupra mecanismului monetar.

În condițiile funcționării standardului aur, proprietarii de monetării private transformau lingourile de aur în monede. Greutatea acestor monede era certificată de proprietarii de monetării private, iar reputația de exactitate și cinste era principalul lor atu în meserie. Primul pas al guvernului a fost să preia controlul asupra monetăriei, pretinzând că baterea de monede era domeniul de drept al suveranului și că proprietarilor de monetării private nu li se poate încredința o sarcină atât de importantă. Apoi guvernul a naționalizat baterea de monedă.

A doua fază a fost reducerea valorii. După ce imaginea monarhului a fost reprodusă pe monedă, pentru a certifica greutatea și calitatea, monedele erau „transpirate” (ștampilate cu o greutate mai mare decât cea reală). În acest mod a început falsificarea guvernamentală.

Al treilea pas a fost adoptarea legilor privind moneda legală. Aceste legi cereau ca banii să fie schimbați și numărați la valoarea lor ștampilată oficial, și nu la vreo altă valoare, cum ar fi cea bazată pe greutate. O monedă ștampilată la 10 uncii de aur putea fi folosită în mod legal pentru plata unei datorii de 10 uncii de aur, chiar dacă moneda cântărea, în realitate, numai 8 uncii de aur. Protestele creditorilor au fost ignorate de sistemul curții suveranului, sub protecția legilor privind moneda legală. Scopul unor astfel de legi era, desigur, de a stabili acceptabilitatea banilor falsificați de guvern.

Curând, guvernul descoperi că aceasta era o operație la scară mică. Micșorarea greutății monedelor avea limite. Chiar și înlocuirea treptată a monedelor din metal nobil (al căror conținut în aur era echivalent cu greutatea ștampilată) cu monede simbolice (lipsite de valoare proprie ca metal) nu mai era suficientă. Chiar dacă guvernul lua 100% din valoarea monedei, valoarea tuturor monedelor în total era limitată. Urma să înceapă o direcție de acțiune cu un potențial de falsificare mult mai mare.

Atunci a fost introdus pasul al patrulea[1]. Guvernul a încetat, pur și simplu, să mai înlocuiască monedele de aur cu monede din metal obișnuit și a început să creeze monede de metal obișnuit, semnificând mai mult aur decât poseda în realitate. Nici valoarea în aur a monedelor, nici cea a lingourilor, nici chiar valoarea aurului aflat în zăcământ nu mai limitau acum dimensiunile falsificării guvernamentale.

O dată cu această inovație, falsificarea guvernamentală a intrat în a cincea etapă – primul stadiu „civilizat”. Bancnotele de hârtie, biletele de valoare etc. puteau acum să fie create aparent fără restricții. Mașinile de tipărit au fost puse în funcțiune la viteze mari și inflațiile provocate de falsificările guvernamentale au început să-și ocupe locul în lumea modernă.

În al șaselea pas, cheltuielile guvernamentale au primit un nou impuls. Falsificarea banilor de hârtie, începută în stadiul al cincilea, fusese o „îmbunătățire” față de falsificarea monedelor, dar perspectiva preluării controlului băncilor și al banilor din conturi oferea o îmbunătățire și mai mare. În funcție de necesitățile băncilor în privința rezervelor, sistemul bancar putea crea o expansiune monetară multiplă, prin bine cunoscutul „efect de multiplicare”. În toate economiile aflate în expansiune, bancnotele depășesc monedele, iar banii de depozit din bănci depășesc bancnotele. Preluarea băncilor deci (ca și monopolul emisiunii de monede și bancnote) oferea un orizont lărgit planurilor de falsificare ale guvernului.

Din nou, sub pretextul că pieței libere nu i se poate acorda încredere, guvernul a adoptat legislația de înființare a Băncii Centrale, apoi a Sistemului Federal de Rezerve. Băncii Centrale i s-a acordat monopolul asupra emisiunii de bancnote, ca și asupra instrumentelor monetare (operațiuni pe piața dechisă, stabilirea ratei dobânzii, împrumuturi între bănci) prin care întregul sistem bancar este menținut într-o armonioasă stare de falsificare.

Principalul argument utilizat de guvern a fost că așa-numitele bănci „libere” sau „sălbatice”, aflate mai ales în zone inaccesibile din Vestul mijlociu, nu se îngrijeau să-și acopere hârtiile de valoare prin rezerve. Această acuzație era adevărată, în general. Dar motivele ei, ce apar de la Războiul din 1812, sunt grăitoare. Pe vremea acelui război, băncile din New England erau cele mai solide din țară. Dar New England era și partea din țară care se opunea cel mai mult războiului. De aceea, guvernul central a trebuit să împrumute bani de la băncile din Vestul mijlociu, a căror emisiune de bancnote depășea cu mult rezervele lor de aur. (Guvernul își rezervase sarcina de a menține probitatea băncilor, dar a renunțat.) Guvernul a cheltuit o mare parte din acești bani (sub forma de hârtii de valoare) în New England. Când aceste bănci au prezentat hârtiile de valoare din Vestul mijlociu pentru răscumpărare, guvernul, abdicând și mai mult de la îndatoririle pe care singur și le asumase, a declarat „vacanță bancară” și a permis băncilor nesigure să nu­-și îndeplinească obligațiile câțiva ani la rând. Politicile exuberante consecvente, adoptate de aceste bănci, au adus un prost renume activității bancare private și au oferit guvernului o justificare pentru a o prelua. Aceste bănci private au fost încurajate, în operațiunile lor de falsificare, chiar de guvern.

În acest stadiu de dezvoltare, mai rămăsese un singur obstacol, și aceasta a permis guvernului să facă al șaptelea pas. Unele țări s-au lansat în falsificare, și deci în inflație, mai mult decât altele. Dar atunci când o țară se angajează, într-o mai mare măsură decât alte țări, în falsificare-inflație, ea se împotmolește în probleme de echilibru al plăților. Dacă guvernul țării A falsifică în mai mare măsură decât guvernul țării B, prețurile vor crește mai repede în A decât în B. Țara A va descoperi că este mai ușor să cumpere de la B și mai greu să vândă țării B. De aceea importurile țării A (ceea ce cumpără) îi vor depăși exporturile (ceea ce vinde). Rezultatul imediat al dezechilibrului între importuri și exporturi va fi un flux de aur de la A la B pentru a plăti excesul de cumpărături. Dar, pentru că aurul este limitat, acest lucru nu se poate petrece la nesfârșit.

Există câteva răspunsuri posibile. Guvernul A poate pune o taxă pe importuri (un tarif), sau B poate pune o taxă pe exporturi. Ambele țări pot stabili cote care să interzică schimbul dincolo de o anumită limită. A își poate devaloriza moneda, făcând să fie mai ușor de exportat și mai greu de importat. Sau B își poate revaloriza moneda, cu efecte opuse. Există totuși niște probleme legate de aceste reacții. Tarifele și cotele intră în opoziție cu comerțul, cu specializarea și diviziunea internațională a muncii. Devalorizările și revalorizările sunt foarte conflictuale și intră în opoziție cu sistemul comerțului internațional, pe care lumea l-a construit de-a lungul atâtor ani. Pe lângă aceasta, ele nu rezolvă cu adevărat problema dezechilibrului, astfel că pot apărea crize ale monedei de fiecare dată când au loc schimbări în valoarea relativă a diverselor monede de pe glob.

În lume se petrece acum acest al șaptelea pas, de aceea este dificil să tragem o concluzie cu privire la el. Cu toate acestea, două modele par să fie vizibile. Unul este apariția unei conferințe monetare mondiale de tipul Bretton Woods. La conferințele de acest gen, cei mai mari falsificatori-inflaționiști se adună pentru a discuta posibilele măsuri pentru acțiunile lor (deși, bineînțeles, ei nu își văd rolul în acest mod). De obicei, ei discută adoptarea unei versiuni a sistemului de bancă centrală din SUA, menită a fi utilizată în întreaga lume. Au fost făcute sugestii pentru adoptarea unui echivalent internațional al Sistemului Federal de Rezerve din Statele Unite. O bancă mondială puternică de acest tip ar exercita, în mare măsură, aceeași putere asupra întregii lumi pe care o bancă națională o are asupra propriei sale țări. Ea ar avea puterea de a obliga toate băncile să producă inflație la unison și să direcționeze inflația în sensul asigurării că nici o altă putere, în afară de ea însăși, nu va putea falsifica bani. Deoarece fiecare centru național de falsificare și-a apărat până acum cu gelozie propriile sale puteri, o astfel de bancă centrală mondială nu a fost încă înființată.

Un sistem alternativ, popularizat de Milton Friedman de la Universitatea din Chicago, este sistemul „cursurilor de schimb flexibile”. Acest sistem funcționează în așa fel încât, ori de câte ori prețurile sau valoarea monedelor din două țări se schimbă una față de alta, ele se reajustează automat. Adică prețurilor monedelor din diverse țări li se permite să se schimbe unul față de altul. Aceasta se deosebește semnificativ de înțelegerile făcute la conferințele monetare mondiale precedente, unde aceste prețuri sunt fixe unul față de altul. Într-un sistem flexibil, dacă țara A produce inflație într-un ritm mai mare decât țara B, va fi o ofertă relativ suplimentară de monedă A, ceea ce va duce la scăderea prețului monedei A, îi va opri importurile și îi va face exporturile mai atrăgătoare. Marele avantaj al sistemului de schimb flexibil, față de sistemele de schimb fixe ale acordurilor monetare internaționale, este cel de a fi un sistem în întregime automat. În felul acesta sunt evitate crizele care s-ar petrece într-un sistem fix, de fiecare dată când monedele își schimbă valoarea una față de alta.

Totuși, deoarece ambele sisteme sunt numai încercări superficiale de a suprima efectele reale rezultate din schemele guvernamentale de falsificare-inflație, nici unul nu poate fi preferabil. În mod paradoxal, aceste efecte sunt lucruri bune. Tot așa cum o durere în corp poate fi un avertisment pentru o boală mult mai serioasă, și deci este utilă, o problemă a balanței de plăți poate fi un semnal al amenințării inflației internaționale. Încercarea de a rezolva în aparență aceste dificultăți, prin scheme bazate pe cursuri de schimb flexibile, lasă economia mondială expusă ravagiilor inflației. Ar fi mult mai bine atât pentru economia mondială, cât și pentru economia fiecărei țări în parte dacă, în loc să se caute moduri de a sprijini falsificarea și inflația rezultată din ea, guvernele lumii ar renunța de tot la aceste politici.

În acest context, nu ne putem împiedica să visăm cu ochii deschiși la agenții Trezoreriei, oamenii „T” din serialele TV moderne. Devotați eliminării falsificatorilor, îmbrăcați în cel mai bun stil „FBI modern”, ei reprezintă esența „incoruptibililor” (ha, ha!) duri care aplică legea. La televizor, aventurile lor încep de obicei printr-o imagine ce-i prezintă coborând treptele de la clădirea Trezoreriei. Dacă s-ar întoarce și ar urca scările înapoi, ar intra în birourile șefilor lor și i-ar aresta pe aceștia, agenții ar pune mâna, poate, pe cea mai mare bandă de falsificatori pe care omenirea a cunoscut-o vreodată.

Cât privește afirmația că falsificatorul privat este un erou, aici trebuie aplicate trei criterii pentru acțiuni eroice. Acțiunea nu trebuie să violeze drepturile unor oameni nevinovați; acțiunea trebuie să aducă un beneficiu considerabil unui număr mare de oameni; și trebuie să fie dusă la îndeplinire printr-un apreciabil risc personal.

Asupra celui de-al treilea punct nu există nici un dubiu. Falsificatorii neguvernamentali operează printr-un mare risc personal. Guvernul a declarat această activitate ilegală. Ministerul Finanțelor al Statelor Unite cheltuiește mari sume de bani pentru a-i prinde pe falsificatorii privați. Guvernul este pregătit să-i dea în judecată pe toți cei acuzați de falsificare și să-i trimită la închisoare pe toți cei găsiți vinovați. Nu ne putem îndoi că criteriul „riscului” este mai mult decât îndeplinit.

Mai mult decât atât, este clar că activitățile falsificatorilor privați sunt benefice pentru public. Falsificarea neguvernamentală, dacă ar fi permisă, ar însemna ruinarea sistemului de bani falși al guvernului. Măsura în care sunt activi falsificatori neguvernamentali este aceeași cu măsura în care scade eficiența sistemului de falsificare al guvernului. Faptul că sistemul de falsificare al guvernului este foarte dăunător constituie, în sine, un puternic argument prima facie în favoarea falsificării neguvernamentale. (Desigur, falsificarea privată este ilegală și deci nu se poate pleda în favoarea ei. Cu toate acestea, este interesant să dezvoltăm implicațiile teoriei economice.)

S-ar putea obiecta că, dacă falsificatorii privați ar ajunge la putere și ar înlocui guvernul, oamenii nu ar fi într-o situație mai bună. Desigur, acest lucru este adevărat. Dar în realitate, falsificatorii privați lucrează la scară mică și așa vor rămâne. Ei nu pot constitui decât o problemă minoră. De fapt, tocmai această realitate înclină demonstrația în favoarea lor. Ei nu constituie o amenințare la adresa oamenilor; ei nu sunt și nu au perspective să devină destul de puternici pentru a face acest lucru. Efectul datorat lor este cel de a reduce și contracara marele rău al falsificării guvernamentale. Acest lucru este benefic pentru un mare număr de oameni. Deși câțiva indivizi s-ar putea să sufere din această activitate, în mare, activitatea falsificatorului privat face mai mult bine decât rău. Și, trebuie reamintit, activitatea lor nu este frauduloasă și imorală, pentru că ei nu caută să treacă banii falși drept bani adevărați.

Zgârcitul

Zgârcitul nu și-a revenit niciodată din atacul la care a fost supus de Charles Dickens în Colindul de Crăciun. Deși zgârcitul mai fusese sever criticat și înainte de Dickens, descrierea lui Ebenezer Scrooge a devenit irevocabilă și a trecut în folclorul timpului nostru. Într-adevăr, această atitudine pătrunde și în lecțiile de economie ale elevilor. Acolo zgârcitul este condamnat în mod deschis și este învinuit pentru șomaj, pentru variații în ciclul afacerilor și pentru depresiunile și recesiunile economice. În faimosul sau mai degrabă infamantul „paradox al economiilor”, tinerii studenți în economie sunt învățați că, deși a face economii poate fi bine pentru un individ sau o familie, ar putea fi o prostie pentru economia luată ca întreg. Doctrina keynesiană dominantă pretinde că, cu cât se economisește mai mult într-o economie, cu atât se cheltuiește mai puțin pentru consum și, cu cât se cheltuiește mai puțin, cu atât sunt mai puține locuri de muncă.

Este timpul să punem capăt tuturor acestor idei greșite. Din economisire derivă avantaje multe și variate. Încă de când primul om preistoric a economisit boabe de porumb pentru a le planta mai târziu, rasa umană are o datorie de recunoștință față de cei care tezaurizează, economisesc și sunt zgârciți. Acestor oameni care au refuzat să folosească dintr-o dată întreaga lor bogăție și au decis să o economisească mai degrabă pentru o vreme când vor avea nevoie de ea le datorăm înzestrarea cu un capital care ne permite să aspirăm la un standard civilizat de viață. Este, desigur, adevărat că astfel de oameni au devenit mai bogați decât semenii lor și, probabil, din această cauză și-au câștigat antipatia acestora. Poate că asupra întregului proces de economisire și acumulare a fost aruncată o reputație proastă o dată cu cea atribuită celui ce economisește. Dar antipatia nu este meritată, pentru că salariile câștigate de mase depind strâns de ritmul în care cel care economisește poate acumula bani. De exemplu, există multe cauze ce contribuie la faptul că muncitorul american câștigă mai mult decât, să spunem, cel bolivian. Educația, sănătatea și motivația muncitorului american joacă un rol important. Dar o contribuție majoră la diferența de salariu este cantitatea mai mare de capital înmagazinată de patronii americani față de cei bolivieni. Iar acesta nu este un caz excepțional. De-a lungul întregii istorii, cel care economisește a contribuit efectiv la ridicarea standardului de viață deasupra nivelului unui sălbatic.

Poate că se va obiecta că există o diferență între a economisi (lucru recunoscut ca fiind productiv în procesul acumulării de capital) și a tezauriza (a ține banii deoparte de cheltuială pentru consum); și că cel care economisește își canalizează banii în ramurile bunurilor de capital, unde vor putea face un bine; în timp ce banii tezaurizați sunt complet sterili. Tezaurizatorul, se va spune, reduce banii primiți de comercianții cu amănuntul, forțându-i să concedieze angajați și să reducă comenzile pentru intermediari. Cei din urmă, la rândul lor, sunt forțați să își reducă personalul și să renunțe la comenzile pentru comercianții cu ridicata. Sub influența tezauri zatorilor, procesul complet se va repeta în întreaga structură de producție. Cum angajații sunt concediați, ei vor avea mai puțini bani de cheltuit pe bunuri de consum, contribuind astfel la proces. Deci, tezaurizarea este văzută ca fiind complet sterilă și distructivă.

Argumentația este plauzibilă, cu excepția unui punct crucial pe care această inspirată demonstrație keynesiană nu îl ia în considerare; posibilitatea schimbării prețurilor. Înainte ca vânzătorul cu amănuntul să-și concedieze angajații și să reducă comenzile din cauza unor bunuri rămase nevândute, el va încerca de obicei să își reducă prețurile. Va face o vânzare la prețuri speciale sau va folosi o altă tehnică echivalentă cu o scădere a prețului. Dacă problemele lui nu se datorează faptului că marfa este imposibil de vândut, cele spuse mai sus vor fi suficiente pentru a pune capăt cercului vicios al șomajului și depresiunii. Cum este posibil?

Atunci când retrage banii de pe piața de consum și nu îi face disponibili pentru cumpărarea de echipament de capital, tezaurizatorul provoacă o reducere a cantității de bani aflată în circulație. Cantitatea de bunuri și servicii disponibile rămâne aceeași. Deoarece unul dintre cei mai importanți factori determinanți ai prețului în orice economie este relația dintre cantitatea de bani și cantitatea de bunuri și servicii, tezaurizatorul reușește să reducă nivelul prețurilor. Să examinăm un model simplist, dar nu cu totul inadecvat, în care toți dolarii din economie sunt licitați față de toate bunurile și serviciile acesteia. Deci, cu cât sunt mai puțini dolari, cu atât puterea de cumpărare a fiecăruia va fi mai mare. Deoarece tezaurizarea poate fi definită ca reducerea cantității de bani aflate în circulație, și – celelalte condiții rămânând aceleași – mai puțini bani înseamnă prețuri mai scăzute, atunci se poate spune cu promptitudine că tezaurizarea duce la scăderea prețurilor.

Nu este nimic rău în scăderea nivelului prețurilor. Dimpotrivă, unul din marile avantaje este că toți ceilalți oameni, cei care nu sunt zgârciți, beneficiază de pe urma bunurilor și serviciilor mai ieftine.

Prețurile mai scăzute nu vor provoca nici depresiuni. Într-adevăr, evoluția prețurilor la unele dintre cele mai bune aparate din Statele Unite a urmat o linie puternic descendentă. Atunci când automobilele, televizoarele și computerele au fost produse pentru prima dată, prețurile lor depășeau cu mult posibilitățile consumatorului mediu. Dar eficiența tehnică a reușit să reducă prețurile până când acestea au devenit accesibile masei de consumatori. Nu este nevoie să mai amintim că scăderea acestor prețuri nu a produs nici o depresiune sau recesiune. În realitate, singurii oameni de afaceri care au de suferit dintr-o astfel de tendință sunt cei care urmează analiza keynesiană și nu își reduc prețurile în fața unei scăderi a cererii. Dar departe de a provoca o depresiune din ce în ce mai mare, așa cum pretind keynesienii, acești oameni de afaceri nu reușesc decât să ajungă la faliment. Pentru ceilalți, afacerile continuă la fel de satisfăcător ca înainte, dar la un nivel mai scăzut al prețurilor. Cauza depresiunilor, prin urmare, se află în altă parte[2].

De asemenea, respingerea tezaurizării pe motiv că provoacă dezordine și forțează mereu economia să se ajusteze este lipsită de substanță. Chiar dacă este adevărată, ea nu ar putea constitui o incriminare a tezaurizării, pentru că piața liberă este în primul rând o instituție de ajustare și reconciliere a gusturilor divergente și mereu în schimbare. A critica tezaurizarea din acest motiv înseamnă că ar trebui să criticăm și schimbarea stilurilor de îmbrăcăminte, fiindcă acestea apelează neîncetat la piață pentru ajustări de mare finețe. Tezaurizarea nu este nici măcar un proces care să provoace o mare dezordine, deoarece, pentru fiecare avar care își îndeasă banii în saltea, există numeroși moștenitori ai zgârciților care îi scot afară. Așa a fost întotdeauna, și acest lucru nu pare că se va schimba în mod dramatic.

Afirmațiile că muntele de bani cash ai zgârcitului este steril, pentru că nu produce dobândă ca atunci când ar fi depus într-o bancă, sunt de asemenea lipsite de valoare. Oare banii din portofelul fiecărui individ pot fi caracterizați drept sterili pentru că nu aduc dobândă? Dacă oamenii se abțin în mod voluntar să câștige dobândă de pe urma banilor lor și îi țin sub formă de cash, banii pot să pară inutili din punctul nostru de vedere, dar fără îndoială că nu sunt inutili din punctul lor de vedere. Zgârcitul poate să-și dorească banii nu pentru a-i cheltui mai târziu, nu pentru a acoperi prăpastia dintre cheltuieli și plăți, ci mai degrabă pentru simpla bucurie de a deține bani cash. Cum poate, oare, economistul, educat în tradiția maximizării utilității, să caracterizeze bucuria ca fiind sterilă? Iubitorii de artă care tezaurizează picturi și sculpturi rare nu sunt caracterizați ca fiind angajați în întreprinderi sterile. Oamenii care au câini și pisici, doar pentru scopul de a se bucura de ei, și nu ca investiție, nu sunt descriși ca angajându-se în activități sterile. Gusturile oamenilor sunt diferite, și ceea ce este steril pentru o persoană poate fi departe de a fi steril pentru altă persoană.

Tezaurizarea zgârcitului de mari sume de bani cash poate fi considerată doar eroică. Noi beneficiem de nivelurile mai scăzute ale prețurilor care rezultă din aceasta. Banii pe care îi avem și pe care dorim să-i cheltuim devin mai valoroși, permițându-i cumpărătorului să achiziționeze mai mult cu aceeași cantitate de bani. Departe de a dăuna societății, zgârcitul este un binefăcător, mărindu-ne puterea de cumpărare de fiecare dată când tezaurizează.

Moștenitorul

Moștenitorii și moștenitoarele sunt descriși, de obicei, ca fiind niște indivizi iresponsabili, trândavi și leneși, care se bucură de viață într-un lux nemeritat. Probabil că aceasta este o caracterizare adevărată pentru mulți dintre ei. Dar ea nu micșorează rolul eroic jucat de moștenitor.

O moștenire este pur și simplu o formă de cadou, un dar oferit cu ocazia morții. La fel ca și cadourile oferite cu ocazia nașterii, a zilelor de naștere, a nunților, aniversărilor și vacanțelor, el poate fi definit ca un transfer voluntar de recompense de la o parte către cealaltă. De aceea nu putem să ne opunem moștenirilor și, în același timp, să fim în favoarea celorlalte tipuri de cadouri. Cu toate acestea, mulți oameni fac exact acest lucru. Înclinația lor anti-moștenire este alimentată de imagini ale hoților care își lasă copiilor lor câștigurile dobândite pe căi ilegale. Ei îi văd pe membrii clasei conducătoare acumulând averi nu prin activități cinstite, ci cu ajutorul subsidiilor, tarifelor și măsurilor de protecție guvernamentale, și apoi trecând mai departe ceea ce au acumulat. Desigur, acest lucru ar trebui interzis. Eliminarea moștenirii pare să fie o soluție.

Totuși, ar fi imposibil să eliminăm moștenirea fără a elimina toate celelalte tipuri de cadouri. Taxa de 100% pe moștenire, sugerată adesea ca fiind mijlocul de a elimina moștenirea, nu ar realiza acest lucru. Pentru că, dacă alte tipuri de cadouri ar fi permise, taxa ar putea fi ocolită cu ușurință. Banii și proprietățile ar putea fi transferate pur și simplu prin intermediul unor cadouri de ziua de naștere, de Crăciun etc. Părinții ar putea chiar să țină cadourile pentru copiii lor, pentru a le fi date acestora la prima aniversare după moartea părintelui.

Soluția la problema averilor dobândite ilicit nu stă în împiedicarea generației următoare de a obține aceste fonduri, ci în găsirea de modalități care să asigure că de la bun început aceste averi nu sunt deloc dobândite. Atenția ar trebui îndreptată mai degrabă asupra recuperării proprietății ilicite și returnării ei către victimă.

Se va argumenta, oare, că taxa de 100% pe moștenire este „pe locul doi între cele mai bune” politici? Că, dacă nu avem puterea de a-i lipsi pe delicvenți de câștigurile lor ilicite, trebuie să facem efortul de a le interzice posibilitatea să-și transmită averile copiilor lor? Acest lucru este contradictoriu. Dacă lipsește puterea de a aduce delicvenții în justiție pentru că alți delicvenți funcționari controlează sistemul justiției, atunci în mod clar lipsește și puterea de a impune o taxă de 100% pe moștenire.

În realitate, chiar dacă o asemenea taxă ar putea fi adoptată prin lege și pusă în aplicare, năzuința spre egalitarism care însuflețește în realitate toate aceste propuneri ar fi frustrată. Pentru că un adevărat egalitarianism înseamnă nu numai o distribuție egală a banilor, dar și o distribuție egală a recompenselor nemonetare. Cum ar putea egalitariștii să remedieze inechitățile dintre cei care văd și cei care sunt orbi, dintre cei care au ureche muzicală și cei care nu au, dintre cei care sunt frumoși și cei care sunt urâți, dintre cei talentați și cei care nu sunt talentați? Dar inechitățile dintre cei care au dispoziții fericite și cei înclinați către melancolie? Cum le-ar media egalitariștii? S-ar putea oare lua bani de la cei care au „prea multă fericire” pentru a fi dați drept compensație celor care au „prea puțină”? Cât valorează o dispoziție bună? Oare 10 dolari pe an ar putea fi echivalenți cu 5 unități de fericire?

Absurditatea unei asemenea poziții îi poate duce pe egalitariști la adoptarea celei de a doua politici din top, cum este cea folosită de dictatorul din „Harisson Bergenon”, o povestire scurtă din volumul Bun venit în Casa Maimuței de Kurt Vonnegut[3]. În această povestire, oamenii puternici au fost obligați să ducă greutăți pentru a fi aduși la același nivel ca și restul populației; indivizii cu înclinații muzicale au fost obligați să poarte căști care produceau sunete prea intense, direct proporționale cu talentul lor. Aici duce în mod logic dorința de egalitarianism. Eliminarea moștenirii în bani este numai primul pas.

Tocmai moștenitorul și instituția moștenirii sunt cele care stau între civilizația așa cum o știm noi și o lume în care nici unui talent sau nici unei fericiri nu li s-ar permite să strice egalitatea. Dacă individualitatea și civilizația sunt prețuite, atunci moștenitorul va fi așezat pe piedestalul pe care îl merită cu prisosință.

Cămătarul

Încă din timpurile biblice, când cămătarii erau izgoniți din templu, ei au fost disprețuiți, criticați, defăimați, persecutați, urmăriți în justiție și caricaturizați. Shakespeare, în Neguțătorul din Veneția, îl caracteriza pe cămătar ca pe un evreu foindu-se încoace și încolo pentru a pretinde „bucata lui de carne”. În filmul intitulat The Pawnbroxer, cămătarul era obiectul aversiunii celorlalți.

Cu toate acestea, cămătarul, împreună cu verii lui primari, cel care ține o casă de amanet și rechinul care acordă împrumuturi cu dobândă mare, au fost judecați foarte greșit. Deși îndeplinesc un serviciu necesar și important, ei sunt totuși extrem de nepopulari.

Acțiunea de a da și de a lua bani cu împrumut se petrece pentru că oamenii au rate de preferință a timpului diferite (rata la care sunt dispuși să schimbe banii pe care îi posedă în prezent, contra banilor pe care îi vor primi în viitor). Dl. A poate fi nerăbdător să aibă banii chiar acum și să nu-i pese prea mult de banii pe care îi va avea în viitor. El este dispus să renunțe la 200 de dolari anul viitor pentru a avea 100 de dolari acum. Dl. A are o rată de preferință a timpului foarte ridicată. La celălalt capăt al spectrului se găsesc oamenii cu rate de preferință a timpului foarte scăzute. Pentru ei, „banii viitori” sunt aproape la fel de importanți ca și „banii prezenți”. Dl. B, cu o rată de preferință a timpului scăzută, este dispus să renunțe numai la 102 dolari anul viitor pentru a primi acum cei 100 de dolari. Spre deosebire de dl. A, căruia îi pasă mult mai mult de banii prezenți decât de cei viitori, Dl.B nu ar renunța la o cantitate mare de bani viitori pentru a avea în mână bani cash. (Să notăm că nu există o rată de preferință a timpului negativă, adică o preferință pentru banii din viitor mai mare decât pentru banii prezenți. Ceea ce ar echivala cu a spune că ar fi o preferință de a renunța la 100 de dolari în prezent, pentru a avea 95 de dolari în viitor. Acest lucru este irațional, cu excepția cazului în care funcționează alte condiții decât preferința timpului. De exemplu, cineva poate dori să cumpere protecție pentru bani care nu sunt siguri acum, dar vor fi siguri peste un an etc. Sau altcineva poate dori să își savureze desertul și să amâne consumarea lui până după cină. Atunci, „desertul-înainte-de-cină” ar fi considerat un bun diferit față de „desertul-de-după-cină”, indiferent cât de similare ar fi cele două bunuri în termeni fizici. Deci nu există preferință pentru un bun în viitor față de același bun în prezent.)

Deși nu este necesar, se obișnuiește ca o persoană cu o rată de preferință a timpului ridicată (Dl. A) să devină în mod clar o persoană care ia cu împrumut bani, iar o persoană cu o rată de preferință a timpului scăzută (Dl. B) să devină o persoană care dă bani cu împrumut. Ar fi natural, de exemplu, ca Dl. A să împrumute de la Dl. B. Astfel, Dl. A este dispus să renunțe la 200 de dolari peste un an de zile pentru a avea 100 de dolari acum, iar Dl. B este dispus să dea cu împrumut 100 de dolari acum dacă poate obține cel puțin 102 dolari după ce se va fi scurs un an. Dacă ei ajung la înțelegerea ca peste un an să fie restituiți 150 de dolari pentru un împrumut prezent de 100 de dolari, atunci amândoi câștigă. Dl. A va câștiga difere nța dintre cei 200 de dolari, pe care ar fi fost dispus să-i plătească în schimbul celor 100 de dolari de acum, și cei 150 de dolari pe care va trebui să-i plătească în realitate. Adică va câștiga 50 de dolari. Dl. B va câștiga diferența dintre cei 150 de dolari, pe care îi va câștiga în realitate peste un an, și cei 102 dolari, pe care ar fi fost dispus să-i accepte peste un an renunțând la 100 de dolari acum, obține deci 48 de dolari. De fapt, pentru că împrumutul de bani este un schimb, ca în oricare alt schimb, ambele părți trebuie să câștige, altfel ar fi refuzat să participe.

Un cămătar poate fi definit ca o persoană care dă cu împrumut banii săi sau pe cei ai altora. În acest ultim caz, funcția lui este aceea a unui intermediar între cel care dă și cel care ia bani cu împrumut. În oricare din cazuri, cămătarul este la fel de onest ca oricare alt om de afaceri. El nu forțează pe nimeni să facă afaceri cu el și nu este, la rândul lui, obligat. Există, desigur, cămătari necinstiți, la fel cum există oameni necinstiți în orice domeniu al vieții. Dar nu există nimic necinstit sau condamnabil în legătură cu împrumutarea de bani în sine. Unele critici ale acestui punct de vedere merită să fie examinate mai în detaliu.

1. „A da bani cu împrumut este ceva abominabil pentru că este însoțit adesea de violență. Cei care iau bani cu împrumut (victimele) și care nu-și pot plăti datoriile sunt deseori uciși – de obicei de către rechinul care dă bani cu împrumut.” Indivizii care iau bani cu împrumut de la cămătari au încheiat, de cele mai multe ori, contracte cu aceștia, contracte la care au consimțit pe deplin. Cineva nu poate fi numit o victimă a unui cămătar dacă a fost de acord să plătească o datorie, apoi nu și-a ținut promisiunea contractuală. Dimpotrivă, cămătarul este victima celui care a luat bani cu împrumut. Dacă împrumutul are loc, dar nu și restituirea, situația este echivalentă cu un furt. Diferența este prea mică între hoțul care sparge biroul cămătarului și îi fură banii și persoana care „ia cu împrumut” banii pe bază de contract, și apoi refuză să-i restituie. În ambele cazuri, rezultatul este același – cineva a luat în posesie bani care nu sunt ai lui.

A ucide un debitor este o reacție exagerată și nedreaptă, la fel cum ar fi uciderea unui hoț. Totuși, motivul principal pentru care cămătarii iau legea în mâinile lor și nu ezită să recurgă la forță și chiar la crimă este acela că lumea interlopă controlează camăta. Dar acest control a survenit, practic, la cererea publicului! În momentul în care tribunalele au refuzat să oblige debitorii să își plătească datoriile lor de drept și au interzis darea cu împrumut a banilor cu dobânzi mari, lumea interlopă a pășit în acest domeniu. Ori de câte ori guvernul interzice o marfă pentru care există consumatori, fie aceasta whisky, droguri, jocuri de noroc, prostituție sau împrumuturi cu dobândă mare, lumea interlopă intră în activitatea pe care întreprinzătorii care respectă legea se tem să o servească. Nu există nimic care să constituie, în sine, un delict în cazul whiskyului, în cel al drogurilor, jocurilor de noroc, prostituției sau în cazul împrumuturilor cu dobândă mare. Metodele crimei organizate devin asociate cu aceste domenii doar pentru că există o prohibiție legală.

2. „Banii sunt sterili și nu produc nimic prin ei înșiși. Deci, orice luare de dobândă pentru utilizarea lor înseamnă exploatare. Cămătarii, care cer dobânzi exagerate, se numără printre cei mai exploatatori oameni din economie. Ei merită pe deplin oprobiul pe care îl primesc.”

În afară de capacitatea banilor de a cumpăra bunuri și servicii, faptul de a avea bani mai devreme oferă o eliberare de chinul de a aștepta împlinirea dorinței. Acest fapt favorizează o investiție productivă care, la sfârșitul perioadei de împrumut, chiar și după ce s-a plătit dobânda, oferă mai multe bunuri și servicii decât la început.

Cât privește ratele „exorbitante” ale dobânzii, ar trebui să se înțeleagă că, pe piața liberă, rata dobânzii tinde să fie determinată de preferințele de timp ale tuturor actorilor economici. Dacă rata dobânzii este excesiv de ridicată, vor tinde să se dezvolte forțe care o vor împinge în jos. Dacă, de exemplu, rata dobânzii este mai ridicată decât rata de preferință a timpului a celor implicați, cererea pentru împrumuturi va fi mai mică decât oferta, iar rata dobânzii va fi forțată să coboare. Dacă rata dobânzii nu manifestă nici o tendință de a coborî, această indică nu faptul că este prea ridicată, ci doar că numai o rată ridicată a dobânzii poate echilibra cererea pentru împrumuturi și satisface rata de preferință a timpului a actorilor economici.

Criticul ratelor ridicate ale dobânzii are în vedere o rată „justă” a dobânzii. Dar o rată „justă” a dobânzii sau un preț „just” nu există. Acesta este un concept atavic, o întoarcere la timpurile medievale în care călugării dezbăteau respectiva problemă, alături de întrebarea câți îngeri pot încăpea pe vârful unui ac. Dacă doctrina unei rate „juste” a dobânzii are vreun înțeles, acesta poate fi dat doar de acea rată reciproc acceptabilă de către doi adulți care consimt, iar aceasta este exact rata de piață a dobânzii.

3. „Cămătarii îi jefuiesc pe săraci, luîndu-le rate ale dobânzii mai mari decât altor persoane care împrumută de la ei.”

Este un mit răspândit acela că bogații alcătuiesc, practic, întreaga clasă a cămătarilor și că săracii formează, practic, întreaga clasă a celor care iau bani cu împrumut. Totuși, acest lucru nu este adevărat. Ceea ce determină dacă cineva devine o persoană care ia sau dă bani cu împrumut nu este venitul său, ci rata sa de preferință a timpului. Corporațiile bogate care vând titluri de valoare împrumută bani, pentru că vânzarea de titluri de valoare reprezintă bani împrumutați. Majoritatea oamenilor bogați care dețin proprietăți imobiliare sau altfel de proprietăți ipotecate fac parte aproape sigur dintre cei care iau bani cu împrumut, și nu dintre cei care dau bani cu împrumut. Pe de altă parte, orice văduvă săracă sau orice pensionar cu un mic cont în bancă este o persoană care dă bani cu împrumut.

Cămătarii, este adevărat, cer săracilor rate ale dobânzii mai mari decât altor oameni, dar această formulare poate fi înșelătoare. Aceasta deoarece cămătarii cer rate ale dobânzii mai mari indivizilor care prezintă riscuri mai mari – cei care vor returna cu mai mică probabilitate împrumutul – indiferent de avere.

Un mod de a scădea riscul neplății datoriei, și deci rata dobânzii cerută, este cel de a fixa drept garanție proprietăți care să revină cămătarului, în caz că împrumutul nu este înapoiat. Deoarece bogații sunt capabili să ofere garanții într-o mai mare măsură decât săracii, împrumuturile pe care le fac ei au rate ale dobânzii mai mici. Totuși, motivul nu stă în bogăția lor, ci în faptul că există o probabilitate mai mică pentru cel care le acordă împrumutul să piardă în cazul neplății.

Nu există nimic defavorabil sau unic în această situație. Oamenii săraci plătesc o rată mai mare pentru asigurarea în caz de incendiu, deoarece casele lor au mai puține dispozitive de protecție față de foc decât casele bogaților. Ei plătesc mai mult pentru îngrijire medicală pentru că sunt mai puțin sănătoși. Costul alimentelor este mai ridicat pentru săraci pentru că rata criminalității în zonele unde locuiesc ei este mai ridicată, iar criminalitatea crește costul desfășurării unei afaceri. Acest lucru este, desigur, regretabil, dar nu reprezintă o consecință a ostilității față de săraci. Cămătarul, ca și firma de asigurări de sănătate sau băcanul, caută să își protejeze investiția.

Să ne imaginăm rezultatele unei legi care ar interzice specula cu bani, definită ca aplicarea unei rate a dobânzii mai mare decât cea aprobată prin lege. Deoarece săracii, iar nu bogații, sunt cei care plătesc cea mai ridicată rată a dobânzii, primele efecte ale legii s-ar răsfrânge asupra lor. Efectul ei ar fi cel de a-i lovi pe săraci și, în orice caz, de a-i stimula pe bogați. Legea pare să fie destinată protejării săracilor de plata unor rate ridicate ale dobânzii, dar în realitate ar avea ca efect imposibilitatea săracilor de a mai împrumuta bani! În cazul în care cămătarul este nevoit să aleagă între a împrumuta bani săracilor la rate ale dobânzii pe care el le consideră prea scăzute, și a nu le împrumuta bani deloc, nu este greu să înțelegem care va fi alegerea lui.

Ce va face cămătarul cu banii pe care i-ar fi împrumutat săracilor dacă nu ar fi existat legea de mai sus? El îi va împrumuta exclusiv pe bogați, care prezintă un risc scăzut de neplată. Efectul va fi scăderea ratelor dobânzii pentru bogați, deoarece pe orice piață dată, cu cât oferta unui bun este mai mare, cu atât prețul lui este mai mic. Problema dacă este just sau nu să fie interzise rate exorbitante ale dobânzii nu se află acum în discuție, ci numai efectele unei asemenea legi. Și aceste efecte sunt, în mod foarte clar, dezastruoase pentru săraci.

Cel care nu dă de pomană

Suntem asaltați de punctul de vedere că este o binecuvântare să dai de pomană. Că este, de asemenea, o atitudine virtuoasă, cuviincioasă, bună, justă, respectabilă, care vădește afecțiune. În aceeași ordine de idei, refuzul de a da de pomană este întâmpinat cu dispreț, cu batjocură, neîncredere și oroare. Persoana care refuză să dea de pomană este considerată un paria.

Acest imperativ sociologic este sprijinit de legiuni de cerșetori, de persoane care strâng fonduri, de reprezentanți ai bisericii și de alte grupuri „nevoiașe”. Din amvon și prin mijloacele mass-media suntem rugați de membri ai sectei hari-krișna și de milogi, de oamenii cu flori și de copiii Marșului Cenților, de ologi, neajutorați, sărăciți și de cei doborâți la pământ să dăm de pomană.

A da de pomană nu este rău în sine. Când este o decizie voluntară a unui adult responsabil, ea nu violează drepturile unui individ. Există totuși pericole ale carității, precum și motive obligatorii de a refuza să contribui la ea. Pe lângă acestea, există erori grave în filozofia morală pe care se bazează caritatea.

Relele carității

Unul dintre marile rele ale carității, și unul dintre cele mai elocvente motive de a refuza să contribui la ea, este acela că ea vine în conflict cu supraviețuirea speciei umane. Conform principiului darwinist de „supraviețuire a celui mai bine adaptat”, organismele cele mai capabile să existe într-un mediu dat vor fi „selectate în mod natural” (prin manifestarea unei tendințe mai mari de a trăi până la vârsta procreării și deci a unei probabilități mai mari de a lăsa urmași). Un rezultat pe termen lung este o specie ai cărei membri au o mai mare capacitate de supraviețuire. Aceasta nu implică faptul că cei puternici îi vor „elimina” pe cei slabi, așa cum s-a pretins, ci doar sugerează că cei puternici vor avea mai mult succes decât cei slabi în perpetuarea speciei. În acest fel, cei mai capabili se perpetuează și specia prosperă.

Unii pretind că legea selecției naturale nu se aplică civilizației moderne. Criticii ei ne arată mecanismele rinichiului artificial, chirurgia pe cord deschis și alte progrese notabile ale științei și medicinei, argumentând că legea supraviețuirii a lui Darwin a fost înlocuită de știința modernă. Ei arată că oamenii cu boli și afecțiuni genetice, care în trecut duceau la o moarte prematură, trăiesc acum suficient de mult pentru a se reproduce.

Aceasta nu demonstrează însă că legea lui Darwin este inaplicabilă. Progresele științifice moderne nu au „anulat” legea lui Darwin, ci numai au schimbat cazurile specifice în care ea se aplică.

În trecut, caracteristica aflată în contradicție cu supraviețuirea umană ar fi putut fi o inimă sau un rinichi care nu funcționează bine. Dar o dată cu progresele medicinei moderne, eșecurile medicale devin tot mai puțin importante ca temeiuri pentru selecția naturală. Ceea ce va deveni din ce în ce mai important este abilitatea de a trăi pe o planetă aglomerată. Caracteristicile opuse supraviețuirii ar putea include alergia la fum, obișnuința de a discuta în contradictoriu sau agresivitatea. Astfel de caracteristici ar tinde să slăbească abilitatea unei persoane de a supraviețui până la vârsta adultă. Caracteristicile acestea micșorează șansele unei persoane de a menține o situație (căsătoria, deținerea unui loc de muncă) în care este posibilă reproducerea. De aceea, dacă legilor lui Darwin li se permite să se manifeste, astfel de trăsături negative vor tinde să dispară. Dar dacă se răspândește caritatea, aceste trăsături dăunătoare vor fi transmise generației viitoare.

În timp ce caritatea de acest tip este, fără îndoială, dăunătoare, atunci când este privată ea este limitată ca dimensiuni de un tip de lege darwinistă aplicabilă celor ce dau de pomană: ei ajung să suporte o parte din răul pe care îl provoacă. În acest fel ei sunt conduși, ca de „mâna invizibilă” a lui Adam Smith, la a renunța să mai dea de pomană. De exemplu, dacă pomana părintească ia forma „scutirii de pedeapsă și a răsfățului”, unele dintre efectele dăunătoare ale acestei carități se vor răsfrânge asupra părinților. Acest lucru va tinde să-i mai tempereze pe părinți. (Mulți dintre cei care și-au întreținut copiii „hippy” adulți în anii ’60 au încetat s-o facă atunci când au avut de suferit efectele ei neplăcute.) Și caritatea privată are limite intrinseci, deoarece orice avere privată este limitată. Cazul carității publice este dif erit, într-un chip sinistru.

În caritatea publică, toate barierele naturale sunt practic absente. Într-adevăr, este un caz foarte rar acela când caritatea publică este micșorată datorită efectelor ei dăunătoare. Averea aflată la dispoziția guvernului este limitată numai de intenția acestuia de a pretinde impozite și de capacitatea lui de a le impune unui public ostil.

Un caz demonstrativ este programul de ajutor pentru străinătate al Statelor Unite din anii ’50 – ’60. Guvernul SUA plătea pentru produsele fermierilor americani un preț mai mare decât prețul pieței, creând în acest fel surplusuri gigantice, pentru care trebuiau alocați și mai mulți bani. Apoi, cantități mari din aceste produse erau trimise în țări precum India, unde agricultura internă era practic ruinată de aceste importuri subvenționate.

Alte efecte dăunătoare ale „carității” guvernamentale au fost demonstrate de mulți specialiști în științe sociale. G. William Domhoff, în cartea sa The Higher Circles[4], arată că instituțiile „de caritate”, precum compensațiile muncitorilor, negocierea colectivă de muncă, asigurarea de șomaj și programele de asistență socială, au fost inițiate nu de apărătorii săracilor, așa cum este universal acceptat, ci de către cei bogați. Aceste programe le promovează propriile lor interese de clasă. Scopul acestui sistem de caritate statal-corporatist nu este redistribuirea bogăției de la bogați la săraci, ci cumpărarea liderilor potențiali ai săracilor și legarea lor de hegemonia clasei conducătoare, în paralel cu menținerea unei clase intelectuale decise să convingă un public neavertizat că beneficiază de pe urma carității guvernamentale.

În același mod, Piven și Cloward arată în cartea Regulating the Poor[5] că instituția „caritabilă” a asistenței sociale nu servește în primul rând la ajutorarea săracilor, ci mai degrabă la suprimarea lor. În acest domeniu, modus operandi constă în a permite registrelor asistenței sociale să crească nu în perioadele de mare nevoie, ci în cele de frământări sociale, și de a descrește registrele asistenței sociale nu în perioadele de abundență, ci în cele de liniște socială. Așadar, sistemul asistenței sociale este un fel de metodă de tip „pâine și circ” pentru a controla masele.

Filozofia din spatele carității

În ciuda acestor probleme, există unii care văd caritatea ca pe o stare binecuvântată și consideră donațiile ca pe o obligație morală. Dacă ar putea, astfel de oameni ar declara caritatea obligatorie. Cu toate acestea, dacă un act este declarat obligatoriu, atunci el nu mai este caritate, deoarece caritatea este definită ca actul de a da în mod voluntar. Dacă un individ este forțat să dea, el nu este o persoană care donează în scopuri de caritate, ci o victimă a furtului.

Esența carității, pentru cei care ar dori să o facă obligatorie, în ciuda legilor logicii și lingvisticii, este aceea că există o datorie, o obligație, un imperativ moral, ca toți să dea celor mai puțin norocoși. Aceasta se sprijină pe premisa că „suntem cu toții îngrijitorii fraților noștri”.

Totuși, filozofia aceasta contrazice o premisă de bază a moralității – și anume ca întotdeauna să fie cel puțin posibil pentru o persoană să facă ceea ce este moral. Dacă există doi oameni, în zone geografice diferite, care au mare nevoie de ajutorul lui John în același timp, ar fi imposibil pentru John să-i ajute pe amândoi. Dacă John nu-i poate ajuta pe amândoi oamenii aflați la ananghie, deoarece a-i ajuta pe amândoi este o cerință a moralității fratelui îngrijitor, atunci în mod clar, cu cele mai bune intenții, John nu poate să fie moral. Și dacă, în conformitate cu orice teorie etică dată, o persoană bine intenționată nu poate să fie morală, atunci teoria este incorectă.

A doua eroare de bază a punctului de vedere moral al fratelui îngrijitor este aceea că el solicită, în mod logic, o egalitate absolută a veniturilor, fie că partizanii lui înțeleg acest lucru, fie că nu. Să ne amintim că moralitatea aceasta predică faptul că este datoria morală a celor care au mai mult să împartă cu cei care au mai puțin. Adam, care are 100 de dolari, împarte banii cu Richard, care are numai 5 dolari, dându-i lui Richard 10 dolari. Adam are acum 90 de dolari, iar Richard 15 dolari. Am putea crede că Adam a urmat imperativele filozofiei împărțitului. Cu toate acestea, filozofia susține că este datoria tuturor oamenilor să împartă cu cei mai puțin norocoși, iar Adam încă mai are mai mult decât Richard. Dacă Adam vrea să acționeze moral, în conformitate cu punctul de vedere al fratelui îngrijitor, el va trebui să împartă din nou cu Richard. Împărțirea se poate termina numai când Richard nu mai are mai puțin decât Adam.

Doctrina egalității absolute a veniturilor, o consecință necesară a filozofiei fratelui îngrijitor, nu va admite pentru nimeni o prosperitate mai mare decât câștigul minim pe care este capabil să-l adune cel mai neajutorat individ. De aceea, filozofia fratelui îngrijitor se găsește în opoziție directă și ireconciliabilă cu ambiția naturală a fiecăruia de a-și îmbunătăți situația. Cei care cred în ea sunt sfâșiați de puncte de vedere fundamental conflictuale și, într-un chip îndeajuns de natural, rezultatul este ipocrizia. Cum altfel ar putea fi descriși cei care pretind că îmbrățișează filozofia fratelui îngrijitor și totuși au cămările bine umplute, televizor, combină stereo, automobil, bijuterii și proprietăți imobiliare, în timp ce oamenii mor de foame în multe părți ale lumii? Ei își afirmă în mod dogmatic devotamentul față de egalitate, dar neagă că averea lor luxuriantă contrazice în vreun fel acest devotament.

Una dintre explicațiile oferite susține că un anumit nivel de avere și bunăstare le este necesar pentru a-și menține slujbele, care le permit să câștige bani pentru a-i ajuta pe cei mai puțin norocoși. Desigur, este adevărat că fratele îngrijitor trebuie să-și mențină propria capacitate de a-i „îngriji” pe frații lui. Ieșirea lui din joc din motive de înfometare nu este cerută de filozofia fratelui îngrijitor.

Îngrijitorul bogat al fraților se prezintă pe sine ca fiind într-o poziție similară cu a sclavului deținut de un proprietar de sclavi „rațional”. Dacă robul trebuie să lucreze pentru stăpânul lui, el va fi sănătos și odihnit, chiar mulțumit, într-o măsură cel puțin minimă. Într-adevăr, îngrijitorul bogat al fraților lui s-a înrobit singur în beneficiul celor umiliți, pe care îi ajută. El a strâns cantitatea de care are nevoie în scopul de a-și ajuta mai bine semenii. Averea și standardul lui de viață sunt exact ceea ce un proprietar de sclavi rațional, care dorește să-și maximizeze pr ofitul, ar îngădui sclavilor lui să aibă. În conformitate cu acest argument, el se bucură de tot ceea ce posedă numai în măsura – și numai în scopul unic – de a-și crește și/sau menține capacitatea economică de a-i ajuta pe cei mai puțin norocoși decât el.

Ar putea fi, la limită, posibil ca un îngrijitor al fraților, care trăiește într-o mansardă, să spună adevărul atunci când își descrie averea în acești termeni. Dar care este situația unei persoane medii ce pretinde că practică moralitatea fratelui îngrijitor – un funcționar de stat care câștigă 17 000 de dolari pe an și locuiește într-un apartament, la bloc, din New York City? Cu greu ar putea fi afirmat cu seriozitate că bogățiile pe care le-a adunat sunt necesare pentru productivitatea lui – în special atunci când acestea pot fi vândute pe bani care i-ar putea ajuta semnificativ pe săraci.

Departe de a fi o activitate binecuvântată, actele de binefacere pot avea efecte dăunătoare. Pe lângă aceasta, teoria morală pe care se sprijină caritatea este plină de contradicții, transformându-i în ipocriți pe cei care i se supun.