Ecologie

Minerul de suprafață

În esență, există două moduri de a exploata cărbunele: la suprafață și în adâncime. La mineritul în adâncime, se face în pământ un sistem complicat de tuneluri, puțuri și pereți întăriți. Oamenii care lucrează în astfel de mine pentru perioade lungi de timp se îmbolnăvesc, de obicei, de „boala plămânilor negri”, o boală urâtă de mineri, produsă de inspirarea particulelor minuscule de cărbune. Mineritul în adâncime este periculos pentru mineri și în alte moduri. Accidentele în care sute de mineri sunt prinși la mare adâncime de suprafața pământului se petrec cu o regularitate îngrozitoare. Cauza imediată poate fi surpare, emisii de gaz, o explozie sau infiltrările de apă, dar cauza ultimă este metoda însăși de minerit la adâncime.

În mineritul de suprafață, așa cum spune și numele (minerit în fâșii*), pământul este dat la o parte în fâșii, strat după strat, până când zăcământul de cărbune este descoperit. Deși este potrivit în special pentru zăcămintele de cărbune aflate aproape de suprafață, mineritul în fâșii s-a dovedit posibil și la adâncimi moderate. El nu prezintă pericolul surpărilor sau al altor forme de surprindere a oamenilor sub pământ, și nici pe cel al bolii plămânilor negri. Este, de asemenea, o metodă mult mai ieftină decât mineritul în adâncime. În ciuda acestor avantaje, mineritul în fâșii a fost puternic condamnat de, practic, toate sursele de opinie „informată”, „liberală” și „progresistă”.

Explicația presupusă pentru această stare de lucruri, de altminteri inexplicabilă, se concentrează în jurul a două critici aduse mineritului în fâșii: se spune că acesta provoacă poluare și că strică frumusețea naturală a peisajului. Dar, după cum se poate vedea dintr-o examinare chiar și sumară, aceste critici nu sunt nici pe departe suficiente. Chiar dacă ele ar fi corecte, ar fi dificil de împăcat impulsurile umaniste cu preferința pentru mineritul în adâncime. Pentru că boala plămânilor negri nu există printre minerii care lucrează la suprafața pământului; nu există surpări sau prinderi sub pământ. În mod evident, viața este de partea mineritului în fâșii.

Dar, o dată examinate, se va vedea clar că criticile nu sunt deloc corecte. Să examinăm mai întâi poluarea. Deși este adevărat că poluarea rezultă din mineritul în fâșii, ea nu este o consecință necesară. Ea poate fi eliminată, și ar fi eliminată, dacă ar fi aplicate legi care să interzică încălcarea proprietății.

Ceea ce se face în prezent în timpul mineritului de suprafață al cărbunelui este să se înalțe grămezi uriașe din pământul care trebuie dat la o parte pentru a se ajunge la cărbune. Aceste grămezi se găsesc, de obicei, lângă cursuri de apă. Cantități substanțiale sunt luate de apă, contaminând atât râurile respective, cât și lacurile și canalele pe care le alimentează. Pământul dezvelit devine, de asemenea, o sursă de alunecări de teren; așadar, ca urmare a ceea ce face minerul de suprafață, întregul mediu înconjurător este afectat.

Dar acestea nu sunt elemente necesare ale procesului de minerit la suprafață. Deși o persoană poate face orice dorește cu pământul aflat în proprietatea ei, dacă ceea ce face aduce daune pământului care aparține altora, ar trebui obligată să suporte costul daunelor. Dacă, de exemplu, activitățile minerului de suprafață au ca rezultat alunecări de teren și distrugerea pământului și bunurilor altor oameni, el este cel răspunzător. O parte din această responsabilitate poate fi de a planta arbori sau a reface în orice alt mod pământul, pentru a elimina posibilitatea unor viitoare alunecări de teren. Dacă minerii de suprafață ar fi obligați să suporte întregul cost al activității lor și dacă proprietarilor de terenuri din aval, în cazul în care nu doresc să fie compensați pentru daune, le-ar fi garantate ordine de restricție preventive, atunci poluarea ar înceta.

Este extrem de important să înțelegem că actuala legătură între poluare și mineritul de suprafață nu este inerentă, ci, mai degrabă, se datorează în întregime neaplicării, împotriva minerilor de suprafață, a legilor comune privind încălcarea proprietății. Să ne imaginăm orice altă ramură industrială, cum ar fi producția de jucării din mase plastice, căreia i s-ar permite să violeze legea în acest mod. Desigur că nu există nici o legătură necesară între industria jucăriilor din mase plastice și poluare. Dar dacă ar fi permise grămezile de plastic în exces, atunci în curând ar apărea o legătură între această ramură și poluare, cel puțin în mintea publicului. La fel stau lucrurile și cu ramura mineritului de cărbune, și în special a mineritului de suprafață. Nimic din metoda mineritului de suprafață pentru extragerea cărbunelui nu provoacă în mod inerent poluare. Această legătură dintre mineritul de suprafață și poluare există numai pentru că legile privind încălcarea proprietății nu au fost strict aplicate minerilor de suprafață. Dacă se va adera complet la aceste legi, și acest argument împotriva mineritului de suprafață va dispărea.

Ce se poate spune despre celălalt argument împotriva mineritului de suprafață: și anume că această metodă deteriorează frumusețea naturală a peisajului? În cel mai bun caz, această obiecție este șubredă, deoarece atunci când este vorba de frumusețe sau de estetică, nu există standarde obiective. Ceea ce este frumos pentru o persoană poate fi urât pentru alta și viceversa. Este adevărat că mineritul de suprafață îndepărtează vegetația, iarba și copacii din peisaj. El poate transforma un peisaj luxuriant și fertil într-un adevărat deșert. Dar unii oameni preferă dezolarea și goliciunea deșertului! Deșertul Pictat din Arizona, câmpiile de sare din Utah și Marele Canion din Colorado sunt considerate de mulți oameni a fi locuri de o mare frumusețe.

Dacă una dintre caracteristicile frumuseții este contrastul, atunci micile porțiuni de pământ gol create de minerii de suprafață prin verdeața luxuriantă a Munților Apalași duc, de fapt, la creșterea frumuseții acestor locuri. În mod sigur nu putem acuza minerul de suprafață, obiectiv și fără ambiguități, pentru că ar distruge frumusețea peisajului.

Dar discuțiile despre criteriile estetice nu vor rezolva problema ridicată de critici, din moment ce aceasta nu se referă de fapt la frumusețe, cu toate că este formulată în acești termeni. Adevărata obiecție pare să fie aceea că mineritul de suprafață este o intruziune în natură a unei societăți industriale agresive. Concepția că terenurile ar trebui lăsate în „starea lor naturală” pare să fie cea în vigoare. Dar dacă iubitorii și protectorii „naturii-așa-cum-este” au dreptul de a-i împiedica pe mine rii de suprafață să funcționeze, atunci ei au de asemenea dreptul să-i împiedice pe fermieri să curețe solul virgin și să cultive plante pe el, să-i împiedice pe constructori să ridice clădiri, fabrici, poduri, aeroporturi și spitale. „Argumentul care provine din natură” este, de fapt, un argument împotriva civilizației și împotriva utilizării inteligenței umane.

În realitate, mulți dintre cei care condamnă mineritul de suprafață ca fiind „nenatural” ar obiecta energic dacă, pe același motiv, s-ar ridica obiecții împotriva altor situații – de exemplu, homosexualitatea sau încrucișarea între rase. Ei ar sublinia că puține lucruri sunt „naturale” pentru om și că uneori ceea ce este natural – furia criminală, de exemplu – nu este și cel mai bun lucru. Civilizația depinde într-o mare măsură de capacitatea noastră de a transcende natura.

A spune despre un lucru că este „natural” sau „nenatural” nu înseamnă a spune ceva despre valoarea intrinsecă a acelui lucru. Valoarea unui lucru depinde de capacitatea sau incapacitatea lui de a ne satisface nevoile și de a contribui la bunăstarea noastră. Mineritul de suprafață, atunci când este evaluat rațional, îndeplinește aceste criterii mai raționale.

Cel care face mizerie

Astăzi, cel care face mizerie va găsi puțini apărători. El este asediat din toate părțile, ducând greul împunsăturilor din partea grupurilor de „făcători de bine”. Stațiile de radio și de televiziune transmit mesaje anti-mizerie ca pe un „serviciu public”, asociațiile de cartier sau asociațiile părinți-profesori, grupurile de pe lângă biserici și organizațiile civice sunt de acord în problema mizeriei. Industria filmului, care trebuie să evite multe subiecte ca fiind prea controversate, este unită în ura ei față de mizerie. Mizeria este un mare unificator.

Există totuși un detaliu minor, aparent insignifiant, care distruge pledoaria împotriva mizeriei și a celui care face mizerie. Mizeria poate apărea numai în domeniul public, și niciodată în cel privat. Reclamele care arată presupusele rele ale mizeriei se petrec pe autostrăzi, plaje, străzi, în parcuri, metrouri sau în WC-uri publice – toate zone publice. Aceasta nu se datorează faptului că majoritatea mizeriei se face în locuri publice. Este ceva care ține de definiție. Dacă ceva care seamănă în toate celelalte aspecte cu a face mizerie s-ar petrece într-un loc privat, nu ar fi considerat ca atare. Când o mulțime numeroasă pleacă dintr-o sală de teatru, de concert sau de cinema, un stadion, o arenă de circ, ceea ce rămâne printre scaune nu este și nu poate fi mizerie. Este gunoi, murdărie sau risipă, dar nu mizerie. După ce se termină orele normale de lucru în zona centrală a orașelor noastre, o armată de oameni de serviciu apare în băncile, magazinele, restaurantele, clădirile de birouri, fabricile etc. private. Ei fac curățenie și în nici o împrejurare ei nu strâng mizerie. Spre deosebire de aceasta, departamentul de salubritate curăță străzile și trotuarele publice, strângând mizeria.

Desigur că nu se poate face o deosebire reală între a lăsa gunoi în locuri publice și a lăsa gunoi în locuri private. Nu există nici un motiv pentru ca în primul caz acest act să fie numit „mizerie”, iar în al doilea caz, nu, din moment ce în ambele cazuri se face același lucru. În ambele cazuri, crearea gunoiului însoțește procesele de producție sau de consum.

În unele împrejurări, a lăsa gunoiul pentru a fi strâns mai târziu este soluția optimă. De exemplu, pentru un tâmplar, faptul de a curăța șpanul sau resturile de lemn pe măsură ce lucrează îi răpește prea mult timp. Este mai ușor și mai ieftin să se permită „mizeriei” (fâșii de lemn) să se adune și să fie măturată la sfârșitul zilei de lucru sau la intervale periodice. Managerul fabricii ar putea institui o campanie anti-„mizerie”, obligându-i pe tâmplari să își păstreze locul de muncă liber de orice acumulare de fâșii de lemn. El ar putea chiar să forțeze aplicarea acestui decret prin amenințarea cu o amendă de 50 de dolari. Totuși, din cauza acestor reguli, muncitorii ar putea pleca sau, dacă nu pleacă, costul producției ar crește excesiv și el ar pierde afaceri în favoarea fabricilor concurente.

Pe de altă parte, în practica medicală, mizeria nu poate fi tolerată. Sălile de operație, de consultație sau de tratament trebuie să fie curate, bine frecate și fără resturi. A nu adopta o campanie puternică anti-mizerie în aceste locuri ar aduce administratorului spitalului un eșec financiar, o dată ce lumea a aflat că instituția lui este insalubră.

În cazul consumului, majoritatea restaurantelor, de exemplu, nu urmează campanii anti-mizerie. Pe pereții restaurantelor nu există anunțuri care să-ți interzică să scapi pe jos furculițe, șervețele sau firimituri de pâine. Un restaurant ar putea interzice mizeria, dar și-ar pierde clienții în favoarea altor localuri.

Ceea ce au în comun aceste exemple aparent distincte este faptul de a ilustra că, pe piață, decizia dacă și cât de multă mizerie este permisă se bazează, în ultimă instanță, pe dorințele consumatorilor! Problema nu este tratată simplist și nu există o expresie publică generală a protestului împotriva celor care fac mizerie. Mai degrabă există o cântărire atentă a costurilor și beneficiilor ce se obțin dacă este permisă acumularea deșeurilor sau a gunoiului. În măsura în care costurile pentru strângerea gunoiului sunt scăzute și pagubele provocate de acumularea gunoiului sunt ridicate, tendința este de a se strânge frecvent gunoiul și de a fi aplicate pedepse severe în caz contrar, ca în exemplul de mai sus din domeniul facilităților medicale. Dacă, dimpotrivă, costurile strângerii gunoiului sunt ridicate, iar pagubele provocate de acumularea lui sunt scăzute, tendința este ca acesta să fie strâns mai rar și de a nu fi aplicate pedepse pentru neridicarea lui. Aceste diferențe de politică nu sunt rezultatul nici unei legi guvernamentale, ci rezultatul procesului de piață. Întreprinzătorii care nu acționează în concordanță cu o analiză adecvată cost-beneficiu vor pierde clienți, fie direct, în ipostaza cumpărătorului care pleacă furios, fie indirect, datorită faptului că un cost mai mare de funcționare permite avantaje de preț de partea concurenței.

Un sistem bazat pe nevoile și dorințele oamenilor implicați este foarte flexibil. În fiecare exemplu, politica privind mizeria a fost adaptată cerințelor unei situații specifice. Mai mult decât atât, un astfel de sistem este capabil să răspundă rapid la schimbări, fie că ele se referă la costul strângerii gunoiului, fie la pagubele provocate de lăsarea acestuia nestrâns. Dacă, de exemplu, în spitale ar fi instalat un sistem care să permită strângerea gunoiului la un cost foarte scăzut sau dacă dorințele consumatorilor priv ind gunoiul se schimbă într-o mare măsură, administratorii spitalului vor trebui să își relaxeze viguroasa poziție anti-mizerie actuală. Spitalele care nu reușesc să se adapteze noilor gusturi și tehnologii vor tinde să piardă pacienți în favoarea unor instituții concurente. (Este vorba de spitalele private, care funcționează pe baza profitului. Spitalele publice, care își obțin fondurile prin impozitare obligatorie, nu au asemenea stimulente pentru a-și satisface clienții.)

Pe de altă parte, dacă s-ar descoperi că pungile de floricele și cutiile goale de Coca-Cola lăsate sub tribunele de pe stadioane sunt purtătoare de boli sau nu permit o bună vizionare a meciului, regulile stadioanelor privind gunoiul ar fi schimbate automat de către proprietarii acestora, fără nici un decret guvernamental.

Dacă vom analiza problema gunoiului în domeniul public, aici nu există nici un sistem de reglare fină care să răspundă nevoilor și dorințelor populației. Mai mult, domeniul public este sub tutela guvernului, iar acesta tratează cererile consumatorilor într-o manieră mai degrabă ușuratică, ignorându-i în realitate. Întreprinderea de stat este singura care va trata o dorință crescândă pentru gunoi cu o hotărâre nestrămutată de a-l elimina, refuzând astfel să se adapteze atât dorințelor consumatorilor, cât și schimbărilor tehnologiei[1]. Legea este lege. Guvernul poate funcționa în acest fel pentru că se găsește în afara pieței. El nu-și obține veniturile din procesul de schimb voluntar al pieței. El își obține veniturile prin impozitare, un proces complet separat de capacitatea lui de a satisface consumatorii.

Argumentul guvernului împotriva gunoiului este că acesta se produce din lipsă de respect față de drepturile altora. Dar acest argument nu are nici un merit. Întregul concept de mizerie în domeniul privat este un exemplu concludent. Dacă gunoiul ar fi o violare a drepturilor și un refuz de a lua în considerare confortul altora, ce se poate spune despre „mizeria” din restaurante, stadioane, fabrici etc.? În domeniul privat, gunoiul apare tocmai ca un mijloc de a satisface dorințele de confort ale consumatorilor. O persoană nu violează drepturile proprietarului de restaurant într-o mai mare măsură dacă face mizerie decât dacă mănâncă, din moment ce plătește pentru amândouă.

Cum trebuie interpretat eșecul guvernului de a menține, în sectorul public, o politică flexibilă privind gunoiul? Aceasta nu se datorează în întregime indiferenței, deși este mult mai simplu să interzici un lucru în totalitate decât să-l abordezi într-o manieră rezonabilă. Explicația este aceea că nici un guvern, oricât de interesat sau de bun, nu ar putea menține o politică flexibilă privind gunoiul. O astfel de politică trebuie sprijinită de un sistem de prețuri – un sistem de profit și pierdere – cu ajutorul căruia să-i penalizeze automat pe managerii ce nu reușesc să se adapteze în consecință. Dacă guvernul ar pune în funcțiune un sistem de acest tip, el nu ar mai fi un sistem guvernamental, pentru că n-ar mai avea la îndemână la bete noir* a executivului: un sistem de impozite complet separat de succesul obținut în satisfacerea dorințelor consumatorilor.

Incapacitatea guvernului de a fi flexibil poate lua, uneori, forme ciudate. Timp de mulți ani de zile, în New York nu a existat nici o restricție reală pentru proprietarii de câini care își lăsau câinii să-și facă nevoile pe străzi și pe trotuare. În prezent există o mișcare care dorește interzicerea acestui lucru, lansată de grupuri de cetățeni organizate sub deviza „copiii înaintea câinilor”. Flexibilitatea pieței este complet ignorată de ambele părți. Nimeni nu înțelege că „mizeria” făcută de câini poate fi restrânsă la anumite locuri. Problema este văzută ca o alegere între interzicerea totală a acestei mizerii sau permiterea ei peste tot. Imaginați-vă rezultatele benefice care ar apărea dacă străzile și trotuarele s-ar afla în proprietate privată. O și mai mare flexibilitate ar apărea datorită recompenselor pe care le-ar câștiga întreprinzătorii dacă ar găsi metode de a satisface ambele grupuri.

Unii ar putea ridica obiecții la adresa proprietății private a străzilor și trotuarelor pe motiv că stăpânii de câini ar trebui să plătească pentru folosirea unui „loc al câinilor”, pe care acum îl utilizează gratuit (presupunând că nu există restricții privind defecația câinilor). Dar acest lucru este incorect, pentru că nici un individ, inclusiv proprietarul câinelui, nu utilizează trotuarele gratuit. Pentru trotuare, ca și pentru toate celelalte bunuri și servicii asigurate de guvern, cetățenii plătesc prin intermediul impozitelor! Cetățenii plătesc nu numai pentru costul inițial al trotuarelor, ci și pentru servicii legate de întreținerea și curățarea lor.

Este dificil de anticipat modul exact în care ar funcționa o piață liberă în acest domeniu, dar se pot risca unele presupuneri. Poate că unii întreprinzători cu inițiativă ar crea locuri acoperite cu nisip și înconjurate de garduri, pe care câinii le-ar putea utiliza. Acești întreprinzători ar putea avea două contracte separate, unul cu proprietarii de câini, în care s-ar specifica taxa pentru utilizarea locului, celălalt cu proprietarii de camioane care ar transporta gunoiul, menționând costul întreținerii acestuia. Localizarea exactă și numărul acestor locuri ar fi determinate, ca orice alt serviciu, de nevoile oamenilor în cauză.

În lumina inflexibilității guvernului și a evidentei lipse de interes a acestuia față de satisfacerea gusturilor publicului, cum trebuie privit cel care face mizerie? El tratează proprietatea publică în același mod în care ar trata proprietatea privată, dacă ar fi liber să o facă. Și anume, lasă gunoi peste tot. S-a demonstrat că nu există nimic intrinsec rău în legătură cu această activitate și că, dacă nu ar exista imobilitatea guvernamentală, ea ar fi la fel de larg acceptată în domeniul public, precum este în cel privat. Este o activitate care ar trebui reglată de nevoile publicului, și nu de voința guvernului.

Așadar, trebuie să tragem concluzia că, departe de a fi un inamic public, cel care face mizerie este în realitate un erou. Curajul manifestat de cel care face mizerie este remarcabil, dacă luăm în considerare intensa campanie de acuzații îndreptată împotriva lui. Mai important decât atât, comportarea celui care face mizerie și care „ia legea în mâinile lui” în chip intenționat poate servi drept protest împotriva unui sistem nedrept.

Producătorii de deșeuri

Oamenii au bănuit întotdeauna că o practică esențială a oamenilor de afaceri este de a fabrica intenționat produse de calitate proastă. Se presupune că oamenii de afaceri nu doresc să producă produse de calitate ri dicată și care să dureze multă vreme. Dimpotrivă, ei fabrică produse inferioare, a căror învechire este „planificată” și „încorporată”. Când aceste produse se uzează, ele trebuie înlocuite, iar fabricanții au de lucru și prosperă. Această idee, care se află întotdeauna în mintea noastră, chiar dacă nu tocmai la suprafață, a primit în urmă cu câțiva ani un sprijin care nu-i era necesar, dar a fost intens mediatizat, prin publicarea cărții lui Vance Packard Waste Makers[2].

Teoria învechirii „încorporate” este falsă. Și, o dată cu apariția mișcării ecologiste și a adepților teoriei neomalthusiene privitoare la creșterea zero a populației, este mai important decât oricând să eliminăm eroarea. Conform părerii acestora, avem sau vom avea în curând prea mulți oameni în comparație cu resursele Pământului. În opinia adepților protecției mediului, în prezent noi (adică sistemul pieței libere) risipim resursele pe care le avem. Alții consideră că învechirea încorporată este o componentă tragică, complet inutilă, a acestei risipe. Luate împreună, aceste grupuri constituie o amenințare intelectuală, morală și chiar fizică la adresa unei economii sănătoase.

Este important să începem această critică observând un truism. A fabrica un produs în mod „corect”, astfel încât să nu se uzeze „înainte de a-i veni vremea”, fie costă mult, fie nu. Un produs este inferior pentru că fabricantul îi instruiește pe muncitori să producă marfă proastă, sau pentru că este mai ieftin așa.

Un exemplu real de învechire încorporată este cazul în care nu se face nici o economie de cost prin fabricarea unui produs inferior. Este ca și cum într-un articol de marfă, altminteri de calitate, s-ar plasa o bombă cu efect întârziat. Consumatorul nu știe acest lucru, dar obiectul este programat să „se autodistrugă”. Această practică este evident o risipă. În limbaj economic, societatea pierde bunuri de o calitate mai mare care nu au costuri alternative.

Totuși, un astfel de comportament nu va avea loc într-o întreprindere privată, în economia de piață, pentru că nu este orientat către supraviețuire. Oamenii de afaceri care adoptă învechirea încorporată de acest tip vor avea profituri tot mai mici, pierderi tot mai mari și, în cele din urmă, vor da faliment. În mod sigur, unii clienți vor înceta să mai cumpere de la o firmă care vinde marfă de calitate inferioară la prețuri standard și se vor îndrepta spre alte firme, care vând marfă de calitate standard la aceleași prețuri standard. Firma în cauză va pierde clienți, fără nici o compensație sub forma unor costuri mai scăzute, iar celelalte firme vor câștiga clienții pierduți de firma care fabrică deșeuri.

Dar ceea ce îi îngrijorează pe mulți consumatori nu este că un om de afaceri va fabrica produse cu învechire încorporată, ci că toți vor face acest lucru. În acest caz, se presupune, consumatorul ar fi prins în capcană.

Care ar fi consecințele dacă toți producătorii dintr-o ramură ar cădea de acord, printr-o înțelegere de tip cartel, să fabrice produse de calitate scăzută în scopul de a crește vânzările de înlocuire? Pare evident că fiecare producător care face parte din cartel va fi tentat din plin să ridice calitatea bunurilor pe care le fabrică – cu alte cuvinte, să încalce înțelegerea. Pentru că, dacă toți ceilalți ar fabrica produse de aceeași calitate scăzută (așa cum s-au înțeles), iar el ar fabrica produse doar puțin mai bune, atunci ar câștiga clienți și și-ar crește profiturile. Dată fiind motivația profitului (care a fost stimulentul pentru crearea cartelului), este puțin probabil ca membrii să onoreze înțelegerea.

În al doilea rând va exista, pentru oamenii de afaceri din afara cartelului, o mare tentație de a intra în ramura respectivă. Fabricând produse doar cu puțin mai bune decât cele fabricate de membrii cartelului, ei vor atrage clienți și profituri.

În mod paradoxal, forțele care tind să spargă cartelul ar deveni tot mai puternice pe măsură ce cartelul ar avea mai mult succes. Aceasta deoarece, cu cât este mai puternic cartelul, cu atât calitatea produselor va scădea mai mult. Cu cât calitatea scade mai mult, cu atât mai ușor vor fi atrași clienții concurenței. Chiar și o creștere a calității foarte mică ar avea acest efect.

Reclama grăbește, de asemenea, procesul spargerii cartelurilor care încearcă să scadă calitatea. De fapt, în primul rând, reclama tinde să împiedice formarea lor. Publicitatea construiește nume de marcă cărora le lipsește o nuanță de bunăvoință. Numele de marcă este garanția unui anumit nivel de calitate. Dacă o firmă permite deteriorarea calității produsului ei, ea va pierde bunăvoința pentru obținerea căreia a cheltuit milioane.

Agențiile de cotare independente, cum ar fi Uniunea Consumatorilor, tind de asemenea să prevină formarea cartelurilor și să le spargă, dacă s-au format deja. Menținând definiții stricte ale calității produselor, astfel de agenții mențin publicul informat asupra celor mai mici deteriorări ale calității.

În sfârșit, chiar dacă toți membrii respectă înțelegerea și nu intervine nici un outsider, scăderea calității are, în continuare, șanse mai mari să eșueze decât să aibă succes. Pentru că este imposibil ca toți producătorii să scadă calitatea exact în aceeași măsură. Cei care restrâng calitatea cel mai puțin vor câștiga inevitabil reputații mai bune, clienți mai mulți și profituri mai mari. Piața va continua să fie un teren de testare, eliminând companiile care produc bunuri inferioare. A nu lua testul înseamnă a da faliment; a lua testul înseamnă a supraviețui.

Pare deci evident că nu pot fi menținute cartelurile într-o economie de piață. Dar ele pot fi menținute și, împreună cu ele, învechirea încorporată, dacă intră în joc guvernul. De exemplu, atunci când guvernul stabilește restricții de tip ghid pentru intrarea într-o ramură, cartelurile sunt încurajate, deoarece este descurajată concurența. Astfel sunt protejate interesele celor aflați deja în activitatea respectivă. Indiferent ce înțelegeri au făcut unii cu alții, ele pot fi menținute. Dacă s-au hotărât pentru o politică de restrângere a calității producției, acea politică are șanse de succes. Efectele participării guvernamentale se pot vedea în multe domenii. Să luăm de exemplu medicina. Guvernul, la cererea Asociației Medicale Americane, a reușit să interzică utilizarea acupuncturii. Cei care practică acupunctura amenințau pozițiile medicilor autorizați, iar AMA, care funcționează ca un cartel, a exercitat o mare presiune împotriva lor. Aceasta a fost, desigur, în conformitate cu politica ei generală de a menține ridicate salariile medicilor, indiferent de calitatea serviciului. În mod similar, psihologii și psihiatrii, cu ajutorul guve rnului, îi hărțuiesc pe terapeuții care le fac concurență. Ei caută să interzică activitatea celor (lideri ai grupurilor de terapie etc.) cărora ei nu le-au acordat autorizația să practice.

Guvernul a împiedicat, de asemenea, uneori funcționarea forțelor interne care aveau tendința de a sparge un cartel. Un caz elocvent este cartelul căilor ferate. Companiile membre ale cartelului căilor ferate s-au înțeles să scadă cantitatea serviciilor, în scopul de a forța ridicarea prețurilor. Dar, așa cum era de așteptat, la prețuri mai mari aveau pasageri mai puțini. Fiecare companie de cale ferată a încercat să atragă clienții altor companii, prin reducerea prețului care fusese stabilit. Fără îndoială, acest lucru ar fi distrus cartelul. În realitate, reducerile de preț au luat forma unor restituiri parțiale. Dar în loc să permită continuarea acestei practici, și deci ruinarea cartelului cauzator de risipă, guvernul a interzis reducerile de preț pe căile ferate. Iar ramura transportului pe căile ferate nu ­și-a revenit nici acum.

Un al treilea mod în care guvernul contribuie la problema învechirii încorporate este cel prin sprijinirea companiilor care, din cauza calității reduse a produselor pe care le fabrică, nu pot supraviețui concurenței de pe piață. Multe din subvențiile pe care guvernul le pune la dispoziția oamenilor de afaceri servesc la susținerea afacerilor care eșuează pentru că nu au fost capabile să-și servească clienții.

Să examinăm acum a doua alternativă, și anume cazul în care creșterea calității produsului costă mai mulți bani. Aici analiza este exact contrară. Acest tip de învechire planificată se petrece pe piața liberă în fiecare zi, dar nu este în nici un caz lipsită de sens sau producătoare de risipă! Este o parte integrantă a opțiunii de calitate oferite consumatorilor.

Să analizăm următorul tabel ipotetic, ce conține costul anvelopelor de automobil și speranța de viață a fiecărui tip de anvelope.

  Marcă                         Cost                    Speranță medie de viață

Anvelopă                  A  10 USD                          1 an

Anvelopă                  B  50 USD                          2 ani

Anvelopă                  C 150 USD                         5 ani

Atunci când cumpără anvelope, consumatorul are de ales între anvelope de calitate mai bună, la prețuri mai mari, sau anvelope de calitate mai proastă, la prețuri mai mici. Desigur, nimeni nu se așteaptă ca anvelopa de 10 dolari să dureze la fel de mult ca cea de 150 de dolari! Cea dintâi a fost făcută în așa fel încât să se uzeze mai repede. Acest lucru poate fi numit învechire „încorporată”. Dar unde este risipa? Nu există nici una. Fabricanții de anvelope ieftine nu profită de o piață de consum neputincioasă. Ei nu înșală oamenii, făcându-i să cumpere produse de slabă calitate. Ei fabrică ceea ce oamenii doresc. Dacă unii producători de anvelope de calitate proastă ar fi convinși de ecologiști că produsele lor constituie o „risipă” și nu le-ar mai produce, atunci prețul anvelopelor de calitate proastă încă disponibile ar crește pur și simplu, deoarece cererea ar continua să existe, în timp ce oferta ar scădea. La rândul lui, acest lucru ar exercita presiuni irezistibile asupra fabricanților, pentru ca ei să se întoarcă (sau să intre pentru întâia oară) în domeniul fabricării anvelopelor de calitate proastă, deoarece profiturile în această ramură ar crește. În acest fel, piața ar tinde să realizeze satisfacerea oamenilor.

Umilele farfurii de carton pot servi pentru a ilustra mai departe ideea că învechirea încorporată nu este o risipă atunci când produsele de calitate mai redusă sunt mai ieftin de fabricat decât cele de calitate ridicată. Cine s-ar gândi vreodată să acuze producătorii de farfurii de carton pentru învechire încorporată? Și totuși, aceeași combinație de opțiuni calitate-preț se găsește în cazul farfuriilor, ca și în cazul anvelopelor. Poți cumpăra, la prețuri tot mai mari, farfurii de carton, de plastic sau farfurii de ceramică și lut de diverse calități, până la cele mai fine farfurii din porțelan.

Este, într-adevăr, ciudat că oamenii dau vina pe învechirea încorporată pentru defecțiunile din automobilele lor, dau nu și pentru rapida deteriorare a fețelor de masă din hârtie. Dar în ambele cazuri există marfă de calitate mai bună, disponibilă la prețuri mai mari. Alegerea aparține consumatorului. Nu are mai mult sens să te plângi de faptul că automobilele de calitate inferioară se defectează, decât să te plângi că paharele de carton nu durează prea mult. Produsele mai ieftine nu sunt făcute să dureze la fel de mult ca produsele mai scumpe! Tocmai de aceea costă mai puțin. În mod clar, învechirea încorporată – care reflectă opțiunea consumatorului – nu este o risipă.

Dar oare calitatea inferioară nu este, prin ea însăși, o risipă, pentru că epuizează resursele noastre? Chiar dacă învechirea încorporată nu este o problemă în cazul farfuriilor de carton, nu sunt oare aceste farfurii o risipă pentru că ne consumă lemnul?

O problemă a acestui mod de a vedea lucrurile este presupunerea că produsele de calitate inferioară utilizează mai multe resurse decât produsele de calitate superioară. Desigur, cu cât calitatea unui produs este mai scăzută, cu atât va fi mai necesar să fie reparat sau înlocuit. Dar, pe de altă parte, produsele de calitate superioară folosesc mai multe resurse de la bun început! De fapt, este o opțiune între o cheltuială inițială ridicată și cheltuieli ulterioare mici pentru un produs de calitate superioară, pe de o parte; și o cheltuială inițială mică și cheltuieli ulterioare mai mari (reparații, înlocuiri) pentru un produs de calitate inferioară, pe de altă parte.

Pe o piață liberă, între aceste alternative decid consumatorii. Sunt fabricate acele produse care risipesc cel mai puțin din punctul de vedere al consumatorilor. Dacă aceștia decid că, date fiind schimbările rapide în modă, este o risipă să cumperi haine care durează cinci ani sau mai mult, atunci producătorii vor găsi că este mai profitabil să fabrice produse mai puțin durabile și mai ieftine. Dacă piața o cere, producătorii vor fabrica haine din hârtie. În mod similar, dacă clienții vor automobile care să dureze mai mult , producătorii le vor oferi astfel de automobile. Ei le vor oferi la un preț mai ridicat, dacă clienții le doresc cu toate dotările și confortul actual. Dacă însă consumatorii preferă, producătorii le vor oferi la același preț ca și automobilele de calitate inferioară, dar fără dotările suplimentare.

Mai mult decât atât, pe o piață liberă, „consumarea” resurselor nu constituie o amenințare serioasă. Pe măsură ce anumite resurse sunt mai rare, automat intră în joc forțe puternice care să corecteze aceste tendințe. Ca o consecință, consumatorii vor cumpăra mai puține produse fabricate din lemn. Acolo unde acest lucru este cu putință, producătorii vor tinde să înlocuiască lemnul cu alte materiale. Dulapurile, mobila, bărcile etc. vor fi făcute din alte materiale noi, posibil sintetice. Va fi o mai mare grijă pentru reciclarea lemnului „uzat”, devenit dintr-o dată mai valoros. Hârtia veche de ziar, de exemplu, va fi tratată chimic și reutilizată cu eforturi mai mari. Prețul crescut al lemnului ar stimula întreprinzătorii să planteze mai mulți arbori și să aibă o mai mare grijă de păduri. Pe scurt, în condițiile lipsei uneia sau a mai multor resurse, o economie liberă se adaptează automat. Atâta timp cât nimeni nu intervine în mecanismul ei de adaptare – sistemul de prețuri – resursele rare vor fi mai bine păstrate, iar alte resurse mai ieftine și în cantitate mai mare le vor lua locul.

Dar ce s-ar întâmpla, ar putea întreba cineva, dacă nu numai una sau câteva, ci toate resursele ar fi rare? Ce s-ar întâmpla dacă am fi lipsiți de toate resursele noastre în același timp? Aceasta este o întrebare ce ține de domeniul științifico-fantastic, astfel că, pentru a-i răspunde, vom fi nevoiți să ne complacem într-un pic de science fiction. Dar nu vom presupune că totul dispare ca prin minune de pe fața pământului. În această eventualitate nu am putea sugera nimic care să fie de ajutor.

Pentru ca ideea să aibă un sens, nu vom presupune că toate resursele dispar brusc sau că Pământul se micșorează dintr-o dată și dispare, ci că resursele economice se epuizează și se transformă în cenușă, gunoi și praf. De exemplu, nu vom presupune că dispare în întregime cărbunele, ci că el se epuizează și este înlocuit cu cenușă, praf, poluanți și derivați chimici ai procesului de ardere. Vom presupune, de asemenea, că toate celelalte resurse se „epuizează” în același sens, adică ele devin inutile pentru noi.

Pentru a aborda această oroare, trebuie să ne gândim la două lucruri. În primul rând, avem motive serioase să credem că vor fi descoperite sau inventate noi surse de energie pe măsură ce vechile surse sunt epuizate. Nu există motive să credem că lucrurile nu se vor petrece așa. Rasa umană a trecut de la epoca de piatră la cea de bronz și apoi la epoca fierului. Când s-au rărit sursele de cărbune, s-a utilizat petrolul. După petrol, vor fi alte surse de energie, posibil cele nucleare. A ignora acest fenomen tehnologic ar însemna să deformăm iremediabil problema.

În al doilea rând, trebuie să înțelegem că sursa directă și indirectă a tuturor formelor de energie este soarele. El este sursa tuturor tipurilor de energie folosite în prezent și va fi sursa oricărui tip de energie pe care, probabil, tehnologia noastră îl va produce în viitor. Dar soarele însuși nu va exista la nesfârșit. Când el va dispărea, și omenirea va dispărea, dacă nu suntem suficient de avansați tehnologic fie pentru a re-energiza soarele, fie pentru a ne muta pe o altă planetă cu un soare mai tânăr. Dacă vom avea o tehnologie capabilă să realizeze acest lucru atunci când va fi necesar, aceasta depinde de alegeri pe care le facem acum. Dacă exploatăm resursele Pământului, le utilizăm, le găsim înlocuitori și învățăm din această exploatare, atunci tehnologia noastră va continua să se dezvolte. Dacă nu facem acest lucru și dacă suntem motivați de frică și nu avem încredere în capacitatea noastră de a face față provocărilor, atunci vom acumula resursele pe care le avem în prezent și nu ne vom dezvolta mai departe. Vom aștepta, în postura struților, ca soarele să dispară și lumea să se sfârșească, ignorând tehnologia avansată pe care numai creșterea populației și a exploatării resurselor o fac posibilă.