1
Succesul ideilor socialiste
Socialismul este lozinca și cuvântul de ordine al zilelor noastre. Ideea socialistă domină spiritul modern. Iar masele o aprobă. Ideea socialistă exprimă gândurile și simțirile tuturor; ea și-a pus pecetea asupra vremurilor noastre. Când istoria va relata povestea timpurilor noastre, va scrie în fruntea capitolului: „Epoca socialismului”.
Este adevărat, deocamdată socialismul nu a creat o societate despre care să se poată spune că îi reprezintă idealurile. Dar de mai bine de o generație, politica națiunilor civilizate nu a urmărit altceva decât o realizare treptată a socialismului. [1] În ultimii ani, mișcarea a crescut vizibil în vigoare și tenacitate. Unele națiuni au căutat să înfăptuiască socialismul în înțelesul său deplin, dintr-o singură mișcare. Sub ochii noștri, bolșevismul rusesc a realizat ceva ce, indiferent de semnificația pe care credem că o are, trebuie să fie considerat, prin însăși dimensiunea concepției, ca una dintre cele mai remarcabile realizări cunoscute în istoria mondială. Nicăieri nu a realizat cineva atât de mult. În cazul altor popoare, numai contrazicerile lăuntrice ale socialismului însuși, cât și faptul că nu poate fi realizat pe deplin au frustrat triumful socialist. Ele au mers, de asemenea, atât de departe cât le-a fost cu putință în circumstanțele date. În principiu, nu există opoziție față de socialism. Astăzi nici un partid influent nu ar îndrăzni să proclame pe față proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Cuvântul „capitalism” exprimă pentru epoca noastră suma tuturor relelor. Chiar și adversarii socialismului sunt dominați de idei socialiste. Căutând să combată socialismul din punctul de vedere al intereselor lor speciale de clasă, acești adversari, ale căror partide se numesc răspicat „burgheze” sau „țărăniste”, admit indirect valabilitatea tuturor elementelor esențiale ale gândirii socialiste. Căci, dacă singurul mijloc posibil de a argumenta împotriva programului socialist este că pune în primejdie interesele particulare ale unei părți din umanitate, atunci de fapt se afirmă socialismul. Dacă cineva se plânge că sistemul de organizare economică și socială care este bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție nu ține îndeajuns seamă de interesele comunității, că servește numai scopurilor unor straturi izolate și că limitează productivitatea, și dacă de aceea se cere, împreună cu susținătorii diverselor mișcări de „politică socială” și „reformă socială”, amestecul statului în toate domeniile de viață economică, atunci se acceptă fundamental principiul programului socialist. Sau, iarăși, dacă nu se poate argumenta împotriva socialismului decât că lipsa de perfecțiune a naturii omenești stă în calea realizării sale, sau că este nepotrivit în condițiile economice existente să se treacă deodată la socializare, atunci se face doar mărturisirea capitulării în fața ideilor socialiste. Naționalistul afirmă de asemenea socialismul, căruia nu-i impută decât internaționalismul său. El dorește să combine socialismul cu ideile imperialiste și lupta împotriva națiunilor străine. Naționalistul este un socialist național, nu internațional; dar și el aprobă principiile esențiale ale socialismului. [2]
De aceea susținătorii socialismului nu sunt limitați numai la bolșevici și prietenii lor din afara Rusiei sau la membrii numeroaselor partide socialiste; sunt socialiști toți aceia care consideră ordinea socialistă a societății superioară, economicește și etic, aceleia bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, chiar dacă aceștia pot încerca, pentru un motiv sau altul, să facă un compromis temporar sau permanent între idealul lor socialist și interesele particulare pe care ei înșiși cred că le reprezintă. Dacă definim socialismul într-un sens atât de larg ca aici, vedem că marea majoritate a oamenilor sunt astăzi de partea socialismului. Sunt extrem de rari aceia care fac profesiune de credință din principiile liberalismului și care văd în ordinea bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție singura formă posibilă de societate economică.
Un fapt izbitor ilustrează succesul ideilor socialiste: și anume acela că ne-am obișnuit să considerăm socialismul ca fiind numai acea politică care tinde să pună imediat și în întregime programul socialist în aplicare, în timp ce dăm alte denumiri tuturor mișcărilor îndreptate cu mai multă moderație și rezervă către același țel, ba chiar le descriem pe acestea ca inamice ale socialismului. Acest fapt s-a putut întâmpla numai pentru că au rămas puțini adversari reali ai socialismului. Chiar și în Anglia, căminul liberalismului, o națiune care a devenit bogată și mare prin politica ei liberală, oamenii nu mai știu ce înseamnă cu adevărat liberalismul. „Liberalii” englezi de astăzi sunt niște socialiști mai mult sau mai puțin moderați. [3] În Germania, care nu a cunoscut niciodată cu adevărat liberalismul și care a ajuns neputincioasă și sărăcită din pricina politicii antiliberale, oamenii de abia dacă au o concepție vagă despre ce ar putea să fie liberalismul.
Marea putere a bolșevismului rusesc se bizuie pe victoria completă a ideilor socialiste din ultimele decenii. Ceea ce face bolșevismul puternic nu este artileria și mitralierele sovietelor, ci faptul că lumea întreagă primește ideile sale cu simpatie. Mulți socialiști consideră întreprinderea bolșevicilor prematură și privesc către viitor pentru triumful socialismului. Dar nici un socialist nu poate să rămână indiferent la cuvintele prin care internaționala a treia cheamă popoarele lumii la luptă împotriva capitalismului. Pe tot globul se simte îndemnul către bolșevism. Printre cei slabi și nehotărâți, simpatia este amestecată cu oroare și cu admirația pe care o trezește întotdeauna credinciosul curajos în oportunistul timid. Dar oamenii mai îndrăzneți și mai consecvenți salută fără ezitare zorile noii epoci.
2
Analiza științifică a socialismului
Punctul de plecare al doctrinei socialiste este critica ordinii burgheze a societății. Ne dăm seama că scriitorii socialiști nu au avut prea mult succes în această privință. Știm că au conceput greșit funcționarea mecanismului economic și că nu au înțeles funcția diverselor instituții ale ordinii bazată pe diviziunea muncii și pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. N-a fost prea greu de arătat greșelile pe care le-au făcut teoreticienii socialiști în analiza procesului economic: criticii au reușit să demonstreze că doctrinele lor economice sunt profund eronate. Însă a întreba dacă ordinea capitalistă a societății este mai mult sau mai puțin defectuoasă nu constituie un răspuns hotărâtor la întrebarea dacă socialismul ar fi în stare să ofere un substitut mai bun. Nu este suficient să se fi demonstrat că ordinea socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție are defecte și că nu a creat cea mai bună dintre lumile posibile; este necesar să se arate mai departe că ordinea socialistă este mai bună. Numai câțiva dintre socialiști au încercat să dovedească acest lucru, și au făcut-o în cea mai mare parte într-un chip neștiințific, unii chiar într-o manieră frivolă. Știința socialismului este rudimentară, și tocmai acel tip de socialism care se intitulează „științific” nu este cel din urmă de blamat pentru așa ceva. Marxismul nu s-a mulțumit să prezinte venirea socialismului ca pe o fază inevitabilă în evoluția socială. Dacă ar fi făcut numai acest lucru, nu ar fi putut exercita acea influență pernicioasă asupra tratamentului științific al problemelor vieții sociale, influență de care trebuie făcut responsabil. Dacă nu ar fi făcut nimic altceva decât să descrie ordinea socialistă a societății ca pe cea mai bună formă conceptibilă a vieții sociale, n-ar fi putut niciodată să aibă consecințe atât de vătămătoare. Dar prin argumentări sofistice a împiedicat tratamentul științific al problemelor sociologice și a otrăvit atmosfera intelectuală a timpului.
Potrivit concepției marxiste, condiția socială a unui om îi determină felul de a gândi. Faptul că este membru al unei clase sociale decide ce fel de vederi va exprima un scriitor. El nu este în stare să-și depășească apartenența de clasă sau să-și elibereze gândirea de dictatele intereselor clasei sale. [4] În felul acesta este contestată posibilitatea unei științe generale, care să fie valabilă pentru toți oamenii, indiferent de clasa din care fac parte. Pentru Dietzgen nu era decât un pas în plus pentru a înainta în construirea unei logici specific proletare. [5] Totuși, adevărul este numai de partea științei proletare: „ideile logicii proletare nu sunt idei de partid, ci, pur și simplu, consecințe ale logicii”. [6] Astfel se protejează marxismul împotriva tuturor criticilor inoportune. Adversarul nu este învins cu argumente: ajunge doar să fie demascat ca burghez. [7] Marxismul critică înfăptuirile tuturor acelora care gândesc altfel, reprezentându-i ca pe niște servitori venali ai burgheziei. Marx și Engels nu au încercat niciodată să-și combată adversarii cu argumente. I-au insultat, i-au ridiculizat, i-au luat în derâdere, i-au defăimat și i-au calomniat, iar în întrebuințarea acestor metode urmașii lor nu sunt mai puțin experți. Polemica lor nu este niciodată îndreptată împotriva argumentului adversarului, ci totdeauna împotriva persoanei sale. Puțini au putut rezista unei astfel de tactici. Puțini într-adevăr au fost destul de curajoși să combată socialismul cu acea critică implacabilă pe care omul de știință are datoria să o aplice oricărui subiect de cercetare. Numai în felul acesta se explică faptul că susținătorii și adversarii socialismului au ascultat, fără a cerceta, prohibiția pe care marxismul a impus-o asupra oricărei discuții mai amănunțite despre condițiile sociale și economice ale unei comunități socialiste. Marxismul declară, pe de o parte, că socializarea mijloacelor de producție este țelul către care duce evoluția economică cu inevitabilitatea unei legi naturale; iar, pe de altă parte, prezintă o asemenea socializare ca scop al efortului său politic. În felul acesta el a expus primul principiu al unei organizații socialiste. Scopul interdicției de a studia modul de funcționare al unei comunități socialiste, care a fost justificat printr-o serie de argumente banale, avea în realitate scopul de a împiedica să iasă clar la lumină slăbiciunile doctrinei marxiste cu privire la crearea unei societăți socialiste viabile. O expunere clară a naturii societății socialiste ar fi putut să slăbească entuziasmul maselor, care căutau în socialism mântuirea de toate relele pământești. Suprimarea reușită a acestor investigații primejdioase, care provocaseră căderea tuturor teoriilor socialiste de mai înainte, a fost una dintre mișcările tactice cele mai îndemânatice ale lui Marx. Socialismul a fost în stare să devină mișcarea dominantă a secolului al nouăsprezecelea târziu și al secolului al douăzecilea timpuriu numai pentru că oamenilor nu le era îngăduit să vorbească și să gândească despre natura unei comunități socialiste.
Aceste afirmații nu pot fi ilustrate mai bine decât printr-un citat din Hermann Cohen, unul dintre aceia care, în deceniile imediat precedente primului război mondial, a exercitat cea mai puternică influență asupra gândirii germane. „Astăzi”, spune Cohen, „nici o dorință de a înțelege nu ne împiedică să recunoaștem esența chestiunii sociale și, prin urmare, chiar dacă numai deghizat, necesitatea politicii de reformă socială, dar numai cei răi sau cei insuficient de buni nu o recunosc. Pretenția irațională de a dezvălui vederii generale imaginea statului viitor, prin care se fac încercări de a pune în încurcătură socialismul de partid, poate fi explicată numai prin faptul că există asemenea naturi defectuoase. Statul presupune lege, dar acești oameni se întreabă numai cum ar arăta statul, mai degrabă decât care sunt cerințele etice ale legii. Astfel, răsturnând conceptele, se confundă etica socialismului cu poezia utopiilor. Dar etica nu este poezie și ideea conține adevăr fără imagine. Imaginea ei este realitatea care trebuie să se producă numai potrivit prototipului ei. Idealismul socialist poate fi privit astăzi ca un adevăr general al conștiinței publice, deși ca unul care totuși este încă un secret deschis. Numai egoismul implicit în idealurile de lăcomie hrăpăreață, care este adevăratul materialism, îi neagă o credință”. [8] Omul care a scris și a gândit astfel a fost lăudat ca cel mai mare și mai îndrăzneț gânditor german al timpului său; chiar și adversarii învățăturilor sale îl apreciau ca intelect. Tocmai pentru acest motiv este necesar să accentuăm nu numai că H. Cohen acceptă fără critică sau rezervă comandamentele socialismului și recunoaște interdicția asupra încercărilor de a examina condițiile existente într-o comunitate socialistă, ci și că el reprezintă ca pe o ființă moralmente inferioară pe oricine încearcă să pună în încurcătură „socialismul de partid” cu o cerere de a clarifica problemele economiei socialiste. Ca îndrăzneala unui gânditor, a cărui critică altfel nu cruță nimic, să înceteze brusc, în fața unui idol atotputernic al timpului său, este un fenomen care poate fi observat adesea în istoria gândirii – chiar și Kant, marele model al lui Cohen, este acuzat de acest lucru. [9] Dar ca un filosof să acuze de rea-voință, înclinare anormală și lăcomie hrăpăreață nu numai pe toți cei care sunt de altă părere, dar și pe toți cei care ridică probleme incomode pentru deținătorii puterii – este ceva despre care istoria, din fericire, poate să arate puține exemple.
Oricine nu a reușit să se conformeze necondiționat acestei constrângeri era proscris și scos în afara legii. În felul acesta socialismul a fost în stare, de la an la an, să câștige din ce în ce mai mult teren, fără ca cineva să simtă imboldul de a face o cercetare fundamentală în felul cum ar funcționa practic o comunitate socialistă. Astfel, când într-o bună zi socialismul marxist a luat frâiele puterii și a căutat să pună în practică programul său complet, a trebuit să recunoască că nu avea nici o ideea clară despre ceea ce a încercat să înfăptuiască de-a lungul deceniilor.
Din această pricină, și nu numai pentru a înțelege contrastul dintre politica liberală și cea socialistă, o discuție asupra problemelor comunității socialiste este de cea mai mare importanță. Fără o asemenea discuție, nu pot fi înțelese situațiile care s-au dezvoltat de când a început mișcarea de naționalizare și municipalizare. Până în prezent, economia politică a cercetat – cu o unilateralitate de înțeles, dar regretabilă – exclusiv mecanismul unei societăți întemeiate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Golul astfel creat trebuie să fie umplut.
Chestiunea dacă societatea trebuie să fie construită pe baza proprietății private asupra mijloacelor de producție sau pe baza proprietății publice asupra acestor mijloace este de ordin politic. Știința nu poate hotărî în această privință. Știința nu poate prezenta o judecată asupra valorilor relative ale formelor de organizare socială. Dar singură știința, examinând efectele instituțiilor, poate să pună temeliile pentru o înțelegere a societății. Deși omul de acțiune, politicianul, poate să nu țină seamă de rezultatele acestei examinări, cugetătorul nu va înceta niciodată să cerceteze toate lucrurile accesibile inteligenței omenești. Iar pe termen lung gândirea trebuie să determine acțiunea.
3
Moduri alternative de acces la analiza socialismului
Problemele pe care socialismul le pune științei pot fi tratate după două metode.
Un filosof al culturii poate să se ocupe de socialism încercând să-l situeze în ordine pe lângă toate celelalte fenomene culturale. El cercetează originea sa intelectuală, examinează relația sa cu alte forme de viață socială, îi caută izvoarele ascunse în sufletul individului, încearcă să-l înțeleagă ca pe un fenomen de masă. El îi examinează efectele asupra religiei și filosofiei, artei și literaturii. El încearcă să arate raportul în care acesta stă cu științele naturale și intelectuale ale timpului. Îl studiază ca pe un stil de viață, ca pe un mod de manifestare a psihicului, ca pe o expresie a credințelor etice și estetice. Aceasta este metoda cultural-istorico-psihologică. Întrebuințată necontenit, ea este metoda a mii de cărți și eseuri.
Nu trebuie niciodată să judecăm o metodă științifică în avans. Există numai o singură piatră de încercare în ceea ce privește capacitatea ei de a obține rezultate: succesul. Este foarte posibil ca metoda cultural-istorico-psihologică să contribuie în mare măsură la o rezolvare a problemelor pe care socialismul le-a pus științei. Faptul că rezultatele ei au fost atât de nesatisfăcătoare trebuie să fie pus nu numai în sarcina lipsei de competență și a prejudecăților politice ale acelora care au întreprins această muncă, dar mai presus de toate trebuie atribuit faptului că tratamentul economico-sociologic [10] al problemelor trebuie să-l preceadă pe cel cultural-istoric-psihologic. Căci socialismul este un program de transformare a vieții economice și a constituției societății potrivit unui ideal definit. Pentru a-i înțelege efectele în alte domenii de viață intelectuală și culturală, trebuie să i se fi văzut mai întâi, cu claritate, semnificația sa socială și economică. Atâta vreme cât mai există încă îndoieli despre aceasta, nu este înțelept să riscăm o interpretare cultural-istorico-psihologică. Nu se poate vorbi de etica socialismului înainte de a-i fi lămurit legătura cu alte standarde morale. O analiză importantă a influențelor sale asupra religiei și vieții publice este cu neputință când nu există decât o concepție obscură despre realitatea sa esențială. Este cu totul imposibil a discuta despre socialism fără a se fi examinat în prealabil și cu precădere mecanismul unei ordini economice întemeiată pe proprietatea publică asupra mijloacelor de producție.
Chestiunea aceasta apare cu claritate în fiecare punct de la care pornește în mod obișnuit metoda cultural-istorico-psihologică. Adepții acestei metode privesc socialismul ca pe o consecință finală a ideii democratice de egalitate, fără a fi decis ce înseamnă cu adevărat democrație și egalitate sau în ce relație este una cu cealaltă și fără a fi luat în considerare dacă socialismul este în mod esențial sau doar în general preocupat de ideea egalității. Uneori ei se referă la socialism ca la o reacție a psihicului față de dizolvarea spirituală produsă de raționalismul inseparabil de capitalism; iar alteori afirmă că socialismul tinde la cea mai înaltă raționalizare a vieții materiale, o raționalizare la care capitalismul nu ar putea să ajungă niciodată. [11] Aceia care își cufundă expunerea culturală și teoretică a socialismului într-un haos de misticism și fraze de neînțeles este inutil să fie discutați aici.
Cercetările cuprinse în această carte sunt îndreptate, în principal, către problemele economice și sociologice ale socialismului. Trebuie să le tratăm pe acestea înainte de a discuta problemele culturale și psihologice. Numai pe baza rezultatelor unei asemenea cercetări putem întemeia studiile asupra culturii și psihologiei socialismului. Singură cercetarea economică și sociologică poate oferi un fundament solid pentru aceste expuneri – cu mult mai atrăgătoare pentru marele public – care prezintă o evaluare a socialismului în lumina aspirațiilor generale ale neamului omenesc.
Note:
1. „Acum se poate spune pe bună dreptate că filosofia socialistă de astăzi este numai afirmarea conștientă și explicită a principiilor de organizare socială, care au fost deja în mare parte adoptate în mod inconștient. Istoria economică a secolului este aproape în întregime o cronică a înaintării socialismului”. Citat din Sidney Webb în Fabian Essays, 1889, pag. 30.
2. Fr. W. Foerster atrage în special atenția asupra faptului că mișcarea laburistă și-a dobândit adevăratul triumf „în inimile claselor posedante”; prin aceasta „forța morală de rezistență a fost răpită acestor clase” (Foerster, Christentum und Klassenkampf, Zürich, 1908, pag.111 et seq.). În 1869, Prince-Smith notase faptul că ideile socialiste găsiseră susținători printre patroni. El menționează că printre oamenii de afaceri „oricât ar părea de curios, există unii care înțeleg propria lor activitate în economia națională cu atât de puțină claritate încât socotesc ideile socialiste ca mai mult sau mai puțin întemeiate și, în consecință, au conștiința cu adevărat tulburată, ca și cum ar fi forțați să recunoască în sinea lor că beneficiile pe care le realizau ar fi fost în dauna muncitorilor angajați de ei. Aceasta îi face timizi și îi pune chiar în mare încurcătură, ceea ce este foarte rău, deoarece civilizația noastră economică ar fi serios amenințată dacă cei pe care se sprijină nu pot găsi, dintr-un sentiment de justificare deplină, curajul de a-i apăra temeliile cu o hotărâre nestrămutată.” (Prince-Smith, Gesammelte Schriften, vol.1, Berlin, 1877, pag. 362). Cu toate acestea, Prince-Smith nu ar fi știut cum să discute critic teoriile socialiste.
3. Aceasta se vede clar din programul liberalilor englezi de astăzi: Britain`s Industrial Future, being the Report of the Liberal Industrial Inquiry, Londra, 1928.
4. „Știința există numai în capul oamenilor de știință, care sunt și ei produse ale societății. Ei nu pot ieși din societate, nici trece dincolo de ea.” (Kautsky, Die soziale Revolution, ediția a treia, Berlin, 1911, II, pag.39).
5. Dietzgen, „Briefe über Logik, speziell democratisch-proletarische Logik”, Internationale Bibliothek, vol.XXII, ed. a 2-a, Stuttgart, 1903, pag. 112): „În ultimă instanță, logica merită epitetul de proletară de asemenea și pentru motivul că pentru a o înțelege trebuie să fi învins toate prejudecățile care constrâng burghezia.”
6. Dietzgen, „Briefe über Logik”, op. cit., pag. 112.
7. Este o fină ironie a destinului că însuși Marx a suferit această soartă. Untermann descoperă că „chiar viața psihică a gânditorilor tipic proletari din școala marxistă” conține „rămășițele de gândire din epoci trecute, fie numai în formă rudimentară. Aceste rudimente vor apărea cu atât mai pronunțat cu cât stagiile de gândire prin care a trăit gânditorul mai înainte de a fi devenit marxist au fost petrecute într-un mediu burghez sau feudal. Acesta era în mod notoriu cazul lui Marx, Engels, Plehanov, Kautsky, Mehring și alți marxiști proeminenți.” (Untermann, Die logischen Mängel des engeren Marxismus, München, 1910, pag. 125). De Man crede, de asemenea, că pentru a înțelege „individualitatea și varietatea teoriilor” trebuie să fie luate în considerare, în afară de fondul social general al gânditorului, de asemenea și propria sa viață economică și politică – o viață „burgheză” … „în cazul lui Marx, educat la colegiu” (De Man, Zur Psychologie des Sozialismus, ediția a doua, Jena 1927, pag. 17).
8. Cohen, Einleitung mit kritischem Nachtrag zür neunten Auflage der Geschichte des Materialismus von Friederich Albert Lange, ediția a treia adăugită, Leipzig 1914, pag. 115. De asemenea, Natorp, Sozialpädagogik, ediția a patra, Leipzig 1920, pag. 201.
9. Anton Menger, Neue Sittenlehre, Jena 1905, pag. 45 și 62.
10. „sociologie” – termen ce desemna în gândirea misesiană a anilor ´20 știința acțiunii umane, denumită mai târziu praxeologie.
11. Muckle, Das Kulturideal des Sozialismus, München, 1918, se așteaptă chiar ca socialismul să înfăptuiască atât „cea mai înaltă raționalizare a vieții economice”, cât și „mântuirea de cea mai teribilă dintre barbarii: raționalismul capitalist”.
