1
Natura distribuției în liberalism și socialism
Pentru motive de ordin logic, problema venitului s-ar putea să fie tratată la sfârșitul oricărei investigații în viața unei comunități socialiste. Producția trebuie să aibă loc mai înainte ca distribuția să fie posibilă; deci, în mod logic, prima ar trebui să fie discutată înaintea celei din urmă. Dar problema distribuției este o trăsătură caracteristică atât de proeminentă a socialismului, încât cere să fie discutată cât mai curând cu putință. Aceasta se datorează faptului că socialismul, în esență, nu este nimic altceva decât o încercare de a înfăptui acest ideal. Toate schemele socialiste încep de la problema distribuției și toate revin la ea. Pentru socialism, problema distribuției este problema economică prin excelență.
Problema distribuției este într-adevăr caracteristică socialismului: ea se pune numai într-o economie socialistă. Este adevărat că se vorbește în mod obișnuit despre distribuție și într-o societate a cărei economie este bazată pe proprietatea privată și în care teoria economică se ocupă cu problema venitului și determinarea prețului diferiților factori de producție sub titlul generic de „distribuție”. Această terminologie este tradițională și este atât de ferm stabilită, încât nimeni nu s-ar gândi să-i substituie alta. Cu toate acestea, titlul induce în eroare și nu indică natura teoriei pe care ar vrea să o descrie. În capitalism, veniturile apar ca un rezultat al tranzacțiilor de piață, care sunt legate în mod indisolubil de producție. Bunurile nu sunt produse mai întâi și veniturile distribuie după aceea. Când bunurile sunt livrate pentru întrebuințare și consum, veniturile au fost deja determinate în cea mai nare parte, deoarece ele apar în timpul procesului de producție și sunt într-adevăr derivate din acestea. Muncitorii, proprietarii de pământ, capitaliștii și un mare număr dintre antreprenori care contribuie la producție și-au primit partea lor mai înainte ca bunurile să fie gata pentru consum. Prețurile care se obțin pe piață pentru produsul finit determină doar venitul pe care o parte dintre antreprenori îl obțin din procesul de producție. Influența pe care aceste prețuri o au asupra venitului altor categorii de factori de producție s-a exercitat anterior prin intermediul anticipărilor estimative ale antreprenorilor. Astfel, în ordinea capitalistă a societății, agregarea veniturilor individuale pentru a forma un venit social total este numai o idee teoretică, iar conceptul de distribuție este numai figurativ. Motivul pentru care a fost adoptată această expresie în locul termenului mai simplu și mai potrivit de formare a venitului este că întemeietorii științei economice, fiziocrații și școala clasică engleză, au învățat numai treptat să se elibereze de felul etatist de a vedea al mercantilismului. Deși tocmai această analiză a formării venitului ca rezultat al tranzacțiilor de piață a fost înfăptuirea lor principală, ei au acceptat practica – din fericire fără nici o consecință dăunătoare pentru conținutul doctrinei lor – de a grupa capitolele care se ocupă cu diferitele feluri de venit sub titlul generic de „distribuție”. [1]
O distribuție a bunurilor consumabile în adevăratul înțeles al cuvântului există numai într-o comunitate socialistă. Dacă în legătură cu societatea socialistă se întrebuințează termenul de „distribuție” altfel decât numai într-un sens pur figurat, atunci se face o analogie între determinarea venitului într-o comunitatea socialistă și o comunitate capitalistă. Conceptul unui proces de distribuire efectivă a veniturilor trebuie să fie examinat fără nici o legătură cu cercetarea mecanismului societății capitaliste.
2
Dividendul social
Potrivit ideii fundamentale a socialismului, numai bunurile finite gata pentru consum sunt susceptibile ca să fie distribuite. Bunurile de ordin mai înalt rămân proprietatea comunității în vederea producției ulterioare; ele nu trebuie să fie distribuite. Bunurile de ordinul întâi, dimpotrivă, sunt destinate fără excepție distribuției: ele constituie într-adevăr dividendul social net. Deoarece, considerând societatea socialistă, nu putem abandona în întregime idei care sunt proprii numai ordinii capitaliste, se spune în mod obișnuit că societatea va reține pentru consumul public o parte din bunurile destinate consumatorilor individuali. Ne gândim, de fapt, la acea parte a consumului care în societatea capitalistă este numită cheltuiala publică. Acolo unde principiul proprietății private este aplicat în mod riguros, această cheltuială publică reprezintă exclusiv costul întreținerii aparatului care asigură mersul netulburat al lucrurilor. Singura treabă a statului strict liberal este de a asigura viața și proprietatea oamenilor împotriva atacurilor dușmănoase atât din afară, cât și dinăuntru. Statul, în regim liberal, este un generator de securitate, sau, cum l-a numit în bătaie de joc Lassalle, este un „stat – paznic de noapte”. Evident că și într-o comunitate socialistă va exista funcția corespunzătoare de asigurare a ordinii socialiste și mersului pașnic al producției socialiste. Dacă aparatul de constrângere și violență, care servește acest scop, se va numi tot stat sau i se va zice cu vreun alt nume și dacă i se va da un statut diferit de celelalte funcțiuni ce incumbă comunității socialiste este o chestiune complet indiferentă pentru noi. Tot ce trebuie să facem este să arătăm cu claritate că orice fel de cheltuială afectată acestui scop va apărea în comunitatea socialistă la capitolul „cheltuieli generale de producție”. În măsura în care implică folosirea muncii pentru distribuirea dividendului social, aceste cheltuieli trebuie să fie astfel socotite, încât muncitorii întrebuințați să-și capete partea lor.
Dar cheltuiala publică cuprinde și alte posturi. Cele mai multe state și municipalități asigură statului anumite utilități în natură, uneori gratuit, alteori pentru o taxă care acoperă cheltuiala numai în parte. De regulă, aceasta se întâmplă în cazul serviciilor izolate, care sunt produse de bunuri de lungă durată. Astfel, sunt puse la dispoziția celor care vor să se folosească de ele parcurile, galeriile de artă, bibliotecile publice, locurile de rugăciune, stadioanele și altele. La fel, sunt accesibile oricui șoselele, drumurile publice și străzile. În afară de acestea, mai are loc o distribuție directă de bunuri de consum, atunci când, de pildă, se dau medicamente gratuite anumitor bolnavi sau materiale didactice elevilor; mai sunt distribuite direct și servicii personale atunci când se acordă tratament medical gratuit. Toate acestea nu sunt socialism, nu constituie producție pe baza proprietății comune a mijloacelor de producție. Distribuția are loc și în aceste cazuri, dar ceea ce se distribuie este mai întâi adunat prin impozite de la cetățeni. Această distribuție poate fi descrisă ca având caracter socialist, în cadrul unei societăți cu regim liberal, numai în măsura în care se face din bunuri ale producției de stat sau municipale. Nu este necesar să ne oprim pentru a cerceta în ce măsură această ramură a activității de stat sau municipale este rezultatul unor concepții apărute sub influența criticilor socialiste ale societății capitaliste și în ce măsură aceasta se datorează naturii speciale a anumitor bunuri de consum deosebit de durabile, care oferă servicii aproape nelimitate. Pentru noi este important numai faptul că, în cazul acestor cheltuieli publice, are loc o distribuție în sensul strict al cuvântului chiar și într-o societate de altfel capitalistă.
În afară de aceasta, comunitatea socialistă nu va proceda la o distribuție fizică a tuturor bunurilor destinate consumului. Astfel, de pildă, este puțin probabil că va da câte un exemplar din fiecare carte nouă fiecărui cetățean, ci mai degrabă că va pune cărțile în biblioteci publice pentru uzul general. Va face la fel, adică va organiza folosirea în comun a școlilor și a învățământului, grădinilor publice, terenurilor de sport și sălilor de conferințe. Cheltuiala pe care o necesită toate aceste aranjamente nu se scade din dividendul social; dimpotrivă, ea este parte integrantă din acest dividend.
Această parte a dividendului social arată o anumită particularitate, și anume că, fără a prejudicia principiile care determină distribuția bunurilor consumabile și a unei părți din bunurile durabile, i se pot aplica principii speciale de distribuție corespunzătoare naturii proprii bunurilor implicate. Modul în care colecțiile de artă și publicațiile științifice sunt puse la dispoziția publicului este cu totul independent de regulile care sunt aplicate în distribuția bunurilor de ordinul întâi.
3
Principiile distribuției
Caracteristic pentru comunitatea socialistă este faptul că într-o astfel de societate nu există nici o legătură între producție și distribuție. Mărimea părții destinate uzului fiecărui cetățean este cu totul independentă de valoarea serviciului pe care acesta îl prestează. Este cu totul imposibil să se păstreze distribuția în raport cu atribuirea unei valori, pentru că este o caracteristică esențială a metodelor socialiste de producție faptul că nu se pot stabili părțile cuvenite diferiților factori de producție din rezultat. Pe de altă parte, orice probă aritmetică a relației dintre efort și rezultat este imposibilă.
Din acest motiv, nici măcar o parte a distribuției nu se poate baza pe un calcul economic al contribuției diferiților factori de producție, de exemplu dând mai întâi muncitorului produsul întreg al muncii sale pe care în sistemul capitalist l-ar fi primit sub formă de salariu, aplicând apoi o formă specială de distribuție în cazul părților atribuite factorilor materiali de producție și muncii antreprenorului. În general, socialiștilor le lipsește o concepție clară despre acest fapt. O vagă sugestie în acest e sens e cuprinsă și în doctrina marxistă, potrivit căreia în socialism categoriile de salariu, profit și rentă ar fi de negândit.
Există patru principii diferite pe baza cărora se poate concepe efectuarea distribuției în socialism: distribuția egală per capita, distribuția potrivit serviciului prestat comunității, distribuția potrivit nevoilor individuale și distribuția după meritul fiecăruia. Aceste principii pot fi combinate în diferite moduri.
Principiul distribuției egale derivă din vechea doctrină a dreptului natural al egalității tuturor ființelor omenești. Aplicat în mod rigid, acest principiu s-ar dovedi absurd, pentru că nu ar îngădui nici o deosebire între adulți și copii, între bolnavi și sănătoși, între harnici și leneși, între cei buni și cei răi. Ar putea fi aplicat numai în combinație cu celelalte trei principii de distribuție. Ar fi nevoie să se țină seama cel puțin de principiul distribuției potrivit nevoilor individuale, astfel ca părțile să poată fi dimensionate în raport cu vârsta, sexul, sănătatea și nevoile profesionale speciale; ar mai fi necesar să se țină seama și de principiul distribuției potrivit serviciilor prestate în favoarea comunității, astfel ca să se poată face o deosebire între cei harnici și cei mai puțin sârguincioși, între cei bine calificați și cei care mai au de învățat; și, în cele din urmă, ar fi necesar să se țină seama într-o oarecare măsură și de meritul fiecăruia, pentru ca premierile și penalizările să fie eficace. Dar, chiar dacă principiul distribuției egale ar fi modificat în modurile arătate, dificultățile distribuției în socialism n-ar fi rezolvate, întrucât ele sunt, de fapt, insurmontabile.
Am arătat mai înainte dificultățile pe care le ridică aplicarea principiului distribuției după valoarea serviciilor prestate. În sistemul capitalist, subiectul primește un venit corespunzător valorii contribuției sale la procesul general de producție. Serviciile sunt remunerate în raport cu valoarea lor. Acesta este însă tocmai principiul pe care socialismul dorește să-l înlocuiască prin altul, în care părțile atribuite factorilor materiali de producție și antreprenorului să fie distribuite astfel încât nici un proprietar și nici un antreprenor să nu aibă o situație fundamental diferită de cea a celorlalți membri ai comunității. Aceasta însă implică o despărțire radicală între distribuție și imputarea economică a valorii, ceea ce nu are nimic a face cu valoarea serviciului prestat comunității de către fiecare individ în parte. Acest principiu ar putea fi corelat la exterior cu serviciul prestat numai dacă s-ar face din serviciul individual baza distribuției potrivit vreunor criterii externe. Criteriul cel mai evident pare să fie numărul de ore muncite. Dar semnificația oricărui serviciu prestat pentru dividendul social nu poate să fie măsurată după durata timpului de lucru. Aceasta, în primul rând, pentru că valoarea serviciului diferă potrivit întrebuințării sale în planul economic. Rezultatele se vor deosebi după cum serviciul în speță este întrebuințat la locul potrivit, altfel spus, acolo unde este nevoia cel mai urgentă de el, sau într-un loc nepotrivit. Într-o organizație socialistă însă muncitorul nu poate să fie făcut în cele din urmă răspunzător de aceasta, ci numai acei factori care îi indică ce are de îndeplinit. În al doilea rând, valoarea serviciului variază potrivit cu calitatea lucrului, cu capacitatea individuală a muncitorului și cu puterea și zelul său. Nu este greu de găsit rațiuni etice pentru părți egale muncitorilor cu capacități inegale. Talentul și geniul sunt daruri naturale de care individul nu este răspunzător. Aceasta însă nu rezolvă problema dacă este potrivit sau practicabil să se plătească toate orele de muncă cu același preț.
Al treilea principiu de distribuție este după nevoi. Formula „fiecăruia după nevoile sale” este o deviză veche a comuniștilor simpliști. Această formulă este sprijinită uneori de referința la faptul că primii creștini împărțeau și foloseau toate bunurile în comun. [2] Alții însă o socotesc practicabilă întrucât se presupune că formează baza distribuției în sânul familiei. Fără îndoială că i s-ar putea conferi un caracter universal, dacă dispoziția mamei care se lipsește bucuroasă de hrană mai degrabă decât să-și vadă copiii răbdând de foame ar putea să fie făcută universală. Susținătorii principiului distribuției după nevoi trec aceasta cu vederea. Pe lângă aceasta, ei mai trec cu vederea și multe altele. Ei trec cu vederea că, atâta vreme cât un fel oarecare de efort economic este necesar, numai o parte din nevoile noastre pot fi satisfăcute, iar o parte trebuie să rămână nesatisfăcute. Principiul „fiecăruia după nevoile sale” rămâne fără înțeles atâta vreme cât nu se definește în ce măsură este permis fiecărui individ să-și satisfacă nevoile nefiziologice. Formula este iluzorie, deoarece fiecare trebuie să renunțe la satisfacerea completă a tuturor nevoilor sale. [3] Într-o oarecare măsură, acest principiu ar putea să fie aplicat. De pildă, celor bolnavi și suferinzi li s-ar putea da medicamente, îngrijire și asistență speciale, atenție mai mare și tratamente deosebite pentru nevoile lor specifice, fără a face o regulă generală din această considerare pentru cazuri excepționale.
În chip asemănător, este cu totul imposibil a face din meritul individual un principiu general de distribuție. Cine va decide asupra meritelor? Deținătorii puterii au avut adesea concepții bizare despre meritele contemporanilor lor, iar vocea poporului nu este vocea lui Dumnezeu. Pe cine ar alege oamenii astăzi ca pe cel mai bun dintre contemporanii lor? N-ar fi de mirare ca alegerea să cadă asupra unei stele de cinematograf sau a unui campion sportiv. Poporul englez ar fi astăzi probabil înclinat să spună că Shakespeare este cel mai mare fiu al poporului său. Ar fi exprimat oare aceeași opțiune contemporanii săi? Și dacă astăzi ar fi printre ei un al doilea Shakespeare, cum l-ar fi apreciat englezii? În afară de acesta, de ce să fie penalizați acei membri ai societății pe care natura nu i-a înzestrat cu darurile talentului și genialității? Distribuția după meritele individuale ar deschide larg poarta capriciului și ar lăsa individul fără apărare în afara opresiunii de către majoritate; ar fi create condiții care ar face viața insuportabilă.
Atâta timp cât latura economică a problemei este vizată, este indiferent care principiu, respectiv combinație de principii se adoptă ca bază pentru distribuție. Oricare principiu ar fi adoptat, rămâne faptul că fiecare individ va căpăta o alocație de la comunitate. Cetățeanul va căpăta un mănunchi de titluri, care vor putea fi schimbate înlăuntrul unei anumite perioade de timp pentru o cantitate definită de bunuri diferite. În modul acesta își va procura hrana fizică, un adăpost fix, plăceri ocazionale și, din când în când, îmbrăcăminte nouă. Dacă satisfacerea nevoilor pe care o dobândește în felul acesta este mai mare sau mai mică va depinde de productivitatea eforturilor comunității.
4
Procesul distribuției
Nu este necesar ca fiecare individ să consume singur întreaga parte care i se alocă. El poate să lase o parte să se irosească, poate să cedeze ceva și, în măsura în care bunul respectiv permite aceasta, poate să pună ceva de o parte ca să consume mai târziu. În afară de aceasta, mai poate să facă schimb cu o parte din alocație. Un băutor de bere va renunța bucuros la porția sa de băutură nealcoolică pentru a obține mai multă bere. Un antialcoolic va fi gata să renunțe la dreptul său la băuturi spirtoase, dacă poate să obțină alte bunuri în schimb. Un amator de muzică va schimba biletele sale de cinematograf pentru un bilet în plus la concerte; iar un om mai de rând va renunța de bună voie la biletele sale de intrare la galeriile de arte pentru plăceri mai populare. Fiecare va fi gata să facă schimb, dar schimbul va fi limitat la bunuri de consum. Bunurile de producție vor fi res extra comercium.
Schimbul de acest fel nu este nevoie să fie limitat la troc direct; într-o anumită măsură foarte restrânsă, poate avea loc de asemenea și indirect. Aceleași motive care au dus la schimb indirect în alte tipuri de societate îl vor face avantajos și pe cei care fac schimb în comunitatea socialistă. De unde urmează că și în cazul acestei comunități vor exista motivații pentru întrebuințarea unui mediu general de schimb, care este moneda.
Rolul monedei în economia socialistă va fi fundamental același ca și într-un sistem economic liber – acela de facilitant general al schimbului; dar semnificația acestui rol va fi cu totul diferită. Într-o societate bazată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție, semnificația rolului monedei va fi incomparabil mai restrânsă decât într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, deoarece într-o comunitate socialistă schimbul însuși are o semnificație mai limitată, fiind restrâns numai la bunurile de consum. Nu pot exista prețuri în bani pentru bunurile de producție, întrucât acestea nu participă la schimb. Funcția contabilă pe care banul îl exercită în producție într-o ordine economică liberă va înceta de a mai exista într-o comunitate socialistă, în care calculele monetare ale valorii bunurilor nu vor fi posibile.
Cu toate acestea, administrația centrală a producției și distribuției nu poate să nu țină seama de relațiile de schimb care se nasc în acest tip de comerț. Este clar că va trebui să țină seama de ele pentru a stabili echivalența diferitelor bunuri atunci când evaluează distribuția dividendului social.
Astfel, dacă în procesul de schimb s-ar fi stabilit că un trabuc face cât cinci țigarete, administrația socialistă nu ar putea să decreteze în mod arbitrar că un trabuc face cât trei țigarete și, pe această bază, să dea unui cetățean numai trabucuri și altuia numai țigarete. Dacă rația de tutun nu a fost distribuită în mod egal, parte în țigări de foi și parte în țigarete, astfel ca unii – fie pentru că așa doresc, fie din ordinul guvernului – ar primi numai trabucuri și alții numai țigarete, relațiile de schimb deja stabilite nu ar putea să fie ignorate. Altfel, toți cei care au primit țigarete ar fi tratați în mod nedrept față de cei care primesc numai trabucuri, de vreme ce persoana care a primit un trabuc poate să-l schimbe pentru cinci țigarete, în timp ce el îl obținuse ca echivalent a trei țigarete.
Modificări ale raporturilor de schimb în acest comerț dintre cetățeni ar constrânge, în consecință, administrația să facă schimbări corespunzătoare în raporturile de substituire ale diferitelor bunuri. Fiecare schimbare de felul acesta va arăta că relațiile dintre diversele nevoi ale cetățenilor și satisfacerea lor s-au modificat, că oamenii doresc unele bunuri mai mult decât înainte, iar altele mai puțin. Este de presupus că administrația economică s-ar strădui să adapteze producția la această schimbare; s-ar strădui să producă mai mult din bunurile dorite mai mult și mai puțin din cele dorite mai puțin. Dar un singur lucru nu va fi în stare să facă: nu va putea să permită cetățenilor individuali să-și răscumpere cupoanele lor de tutun în chip arbitrar în trabucuri sau țigarete. Dacă li s-ar permite indivizilor alegerea liberă de țigări de foi sau țigarete, aceștia ar putea să ceară mai multe țigări de foi sau mai multe țigarete decât fuseseră produse sau, pe de altă parte, ar putea să rămână în stoc țigări de foi sau țigarete la centrele de distribuție pentru că nimeni nu le-ar cere.
Teoria valorii-muncă pare să ofere o soluție simplă acestei probleme. Pentru o oră de muncă, cetățeanul primește o dovadă care îl îndreptățește la produsul unei ore de muncă, cu un scăzământ pentru acoperirea obligațiunilor generale ale comunității, de pildă întreținerea indivizilor, cheltuieli în scopuri culturale și altele. Sub rezerva acestui scăzământ pentru acoperirea cheltuielilor suportate în întregime de comunitate, fiecare muncitor care a lucrat o oră va avea dreptul să obțină produse pentru care a fost nevoie de o oră de muncă. Oricine este gata să plătească dând comunității propriul său timp de lucru, corespunzător timpului de lucru întrebuințat pentru a le produce, poate să primească de la centrele de distribuție bunuri de consum și servicii pe care să le întrebuințeze în folosul său propriu.
Dar un astfel de principiu de distribuție nu ar funcționa, deoarece munca nu este nici uniformă, nici omogenă. Existe deosebiri calitative între diferitele forme de muncă, deosebiri care, luate în conjuncție cu variațiile în cererea și oferta de produse rezultate, duc la valori diferite. Ceteris paribus, oferta de tablouri și picturi nu poate să fie mărită fără să sufere calitatea lucrului. Unui muncitor care a prestat o oră de muncă obișnuită nu i se poate acorda dreptul să consume produsul unei ore de muncă de o calitate mai înaltă. Pe de altă parte, într-o comunitate socialistă ar fi cu neputință să se stabilească vreo legătură între calitatea muncii prestate pentru comunitate și partea din rezultatul producției comunale ce se acordă pentru acea muncă. Plata pentru muncă ar fi cu totul arbitrară, deoarece metodele prin care se calculează valoarea întrebuințată într-o societate liberă, bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, i-ar fi inaccesibile de vreme ce, după cum am văzut, o imputare de felul acesta este cu neputință într-o societate socialistă. Faptele economice ar limita clar puterea societății de a răsplăti muncitorul în chip arbitrar; pe termen lung, totalul salariilor nu poate în nici o circumstanță să întreacă venitul societății. În cazul acestor limite, comunitatea este totuși liberă să acționeze. Ea poate decide să plătească orice fel de muncă în mod egal, fără a ține seamă de calitate; ea poate tot atât de ușor să facă o distincție între diferitele ore de lucru, potrivit cu calitatea muncii prestate. Dar în ambele cazuri trebuie să-și rezerve dreptul de a decide asupra distribuției specifice a produselor.
Chiar dacă am face abstracție de diferențele de calitate ale muncii și produsului ei și am accepta posibilitatea de a determina volumul de muncă încorporat în fiecare produs, comunitatea nu ar îngădui niciodată individului care a prestat o oră de lucru să consume produsul acelei ore de lucru, pentru că toate bunurile materiale necesită și costuri materiale în afară de muncă. Astfel, un produs pentru care este nevoie de mai multă materie primă nu poate să fie echivalent cu alt produs pentru care este nevoie de mai puțină materie primă.
5
Costurile distribuției
Critica socialistă a sistemului capitalist dedică mult spațiu obiecțiilor împotriva a ceea ce ar putea fi numit aparatul de distribuție. Se cuprinde în acest concept costul tuturor instituțiilor naționale și politice, inclusiv alocațiile pentru scopuri militare și război; se cuprinde de asemenea și costul datorat liberei concurențe pe care societatea trebuie să-l suporte, precum și costul pentru reclamă și activitățile persoanelor implicate în luptele de concurență, cum sunt reprezentanții, voiajorii comerciali, etc., cât și spezele cauzate de eforturile întreprinderilor de a rămâne independente, în loc de a fuziona în unități mai mari sau de a se alătura cartelelor, care fac posibilă specializarea și, prin aceasta, ieftinirea producției. Societatea socialistă va realiza mari economii, susțin acești critici, punând capăt acestei risipe.
Ideea că, într-o comunitate socialistă, se vor economisi acele cheltuieli care pot fi corect numite „de stat” derivă din doctrina, caracteristică de altfel multor anarhiști și socialiști marxiști, potrivit căreia, într-o societate care nu este bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, constrângerea de stat ar fi superfluă. Se argumentează că într-o comunitate socialistă „supunerea la regulile simple și fundamentale care guvernează orice formă de viață socială vor deveni foarte curând și din necesitate un obicei”; această supunere este întărită prin faptul că „evaziunea de la regulamentele și controlul pus în vigoare de întregul popor va fi fără îndoială o încălcare a legii extrem de dificilă”, care va suferi „pedeapsă promptă și aspră”, deoarece „muncitorii înarmați” nu vor fi „intelectuali sentimentali”, nici nu vor permite să fie luați „în glumă”. [4] Toate acestea nu sunt decât vorbe goale. Arme, pedeapsă, toate acestea nu implică nimic altceva decât „o autoritate represivă specială” și, ca atare, potrivit propriilor cuvinte ale lui Engels, un „stat”. [5] Din punctul de vedere al cheltuielii pe care această constrângere o implică, nu există nici o deosebire între constrângerea exercitată de muncitori înarmați – care evident nu pot munci în timp ce poartă arme – sau de către fiii muncitorilor îmbrăcați în uniforme de polițiști.
Dar statul este un aparat coercitiv nu numai pentru proprii săi locuitori: statul aplică constrângerea și în afara granițelor sale. Numai un stat care cuprinde întregul univers nu ar avea nevoie să exercite constrângere externă și atunci numai pentru că, în această eventualitate, nu ar exista nici un pământ străin, n-ar exista nici străini, și nici state străine. Liberalismul, cu antagonismul său fundamental împotriva războiului, vrea să dea lumii întregi o formă oarecare de organizare de stat. Chiar dacă s-ar putea înfăptui, o asemenea organizare este de neconceput fără un aparat de constrângere.
Aparatul socialist de constrângere va comporta de asemenea o oarecare cheltuială. Dacă aceasta va fi mai mare sau mai mică decât costul aparatului de stat al societății capitaliste firește că noi nu o putem spune. Trebuie doar să înțelegem că dividendul social va fi redus cu suma implicată.
Cât despre risipa cauzată de distribuție în capitalism, nu e nevoie de spus mare lucru. De vreme ce în societatea socialistă nu există distribuție în adevăratul înțeles al cuvântului, nu există nici costul distribuției. Cheltuielile comerciale și alte speze similare nu pot fi numite costuri de distribuție, nu numai pentru că nu există costuri de distribuție, care este un proces special în sine, dar și pentru că efectele serviciilor închinate acestor scopuri se extind mult dincolo de simpla distribuție de bunuri. Concurența nu este limitată la distribuție: aceasta este numai o parte din serviciul ei. Ea servește de asemenea procesului producției, ba chiar este esențială pentru orice organizare de producție care trebuie să asigure o productivitate mare. Deci nu este destul să se compare aceste costuri cu costurile din sarcina aparatului de distribuție și conducere într-o comunitate socialistă. Dacă metodele socialiste de producție reduc productivitatea – un lucru despre care vom vorbi mai târziu – puțin importă că economisesc munca voiajorilor comerciali, brokerilor și a agenților de reclamă.
NOTE
1. Cannan, A History of the Theories of Production and Distribution in English Political Economy from 1776 to 1848, ed. a 3-a, Londra, 1917, pag. 183 et seq. De asemenea, Socialism, cap. XX, 1.
2. Faptele Sfinților Apostoli, II, 45.
3. Vezi critica acestei formule de distribuție făcută de Pecqueur în cartea sa Théorie nouvelle d’Économie sociale et politique, Paris, 1842, pag. 613 et seq. Acesta se arată superior lui Marx, care se lasă antrenat fără ezitare în iluzia că „La un stagiu mai avansat al societății comuniste… orizontul legal burghez ar putea să fie depășit în întregime, iar societatea ar putea să scrie pe stindardele ei: de la fiecare după posibilitățile sale, fiecăruia după nevoile sale!” Marx, Zur Kritik des sozialdemokratischen Parteiprogramms von Gotha, pag. 17.
4. Lenin, Staat und Revolution, pag. 96.
5. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 302.
