1
Natura forțelor dinamice
Ideea unei stări staționare este un ajutor pentru speculația teoretică. În domeniul realității nu există o stare staționară, căci condițiile în care are loc activitatea economică sunt supuse modificărilor perpetue, a căror limitare este mai presus de puterile omenești.
Influențele care mențin această schimbare perpetuă în sistemul economic pot fi grupate în șase mari clase. Mai întâi și mai presus de toate, vin schimbările în natura externă. Sub acest titlu trebuie clasificate nu numai toate acele schimbări ale climei și altor condiții specific naturale care au loc independent de acțiunile omenești, dar și schimbările care rezultă din operațiuni executate înlăuntrul acestor condiții, precum epuizarea solului sau consumarea lemnului din păduri ori a depozitelor minerale. În al doilea rând, vin schimbările în cantitatea și calitatea populației, apoi schimbările în cantitatea și calitatea bunurilor de capital, apoi modificările în tehnica producției, apoi schimbările în organizarea muncii și, în cele din urmă, schimbările în cerere. [1]
Dintre toate aceste cauze de schimbare, prima este esențialmente cea mai importantă. Din considerație pentru argument, să presupunem că o comunitate socialistă ar putea fi în stare să-și adapteze în așa fel creșterea populației și cererea pentru bunuri, încât să înlăture primejduirea echilibrului economic din partea acestor doi factori. Dacă aceasta ar fi așa, există alte cauze de schimbare care ar putea fi evitate. Dar comunitatea socialistă nu ar fi niciodată în stare să influențeze condițiile naturale ale activității economice. Natura nu se adaptează la om. Omul trebuie să se adapteze pe sine la natură. Chiar și comunitatea socialistă va trebui să ia în considerare schimbările în natura externă; va trebui să țină seamă de consecințele tulburărilor elementale. Va trebui să țină seama de faptul că forțele și resursele naturale la dispoziția ei nu sunt de nesecat. Tulburările din afară vor pătrunde în mersul ei pașnic. Precum capitalismul, nici comunitatea socialistă nu va reuși să rămână staționară.
2
Schimbări în populație
Pentru socialistul naiv, există destul pe lume ca să facă pe fiecare fericit și mulțumit. Raritatea bunurilor este numai rezultatul unei ordini sociale perverse care, pe de o parte, limitează extinderea puterilor productive și, pe de alta, prin distribuție inegală, lasă prea mult să meargă la bogați și astfel prea puțin la săraci. [2]
Legea malthusiană a populației și legea randamentelor descrescânde pun capăt acestor iluzii. Ceteris paribus, creșterea populației dincolo de un anumit punct nu este însoțită de o creștere proporțională a bogăției: dacă acest punct este depășit, producția per capita scade. Chestiunea dacă, la un oarecare moment dat, producția a atins acest punct este o chestiune de fapt care nu trebuie confundată cu chestiunile de principiu general.
În lumina acestei legi, socialiștii au adoptat diverse atitudini. Unii au respins-o pur și simplu. De-a lungul întregului secol al nouăsprezecelea, aproape nici un autor nu a fost atât de viguros atacat ca Malthus. Scrierile lui Marx, Engels, Dühring și ale multor altora sunt presărate cu ocări la adresa „popei” Malthus. [3] Dar ei nu îl dovedesc greșit. Astăzi discuția legii populației poate fi considerată ca închisă. Legea randamentelor descrescânde nu este contestată în zilele de azi; așa fiind, nu este necesar să ne ocupăm de acei autori care sau neagă doctrina, sau o ignoră.
Alți socialiști își închipuie că este posibil să submineze astfel de considerațiuni atrăgând atenția la creșterea fără precedent în productivitate care va avea loc odată ce mijloacele de producție vor fi socializate. Nu este necesar la acest punct să discutăm dacă de fapt ar avea loc o astfel de creștere; căci, chiar admițându-se că ar avea loc, aceasta nu ar modifica faptul că la orice moment dat există o dimensiune definită optimă a populației, dincolo de care orice creștere numerică trebuie să micșoreze producția per capita. Dacă se dorește a nega eficacitatea legilor populației și a randamentelor descrescânde în socialism, atunci trebuie dovedit că fiecare copil născut pe lume peste optimul existent va aduce cu sine, în același timp, o creștere atât de mare a productivității, încât producția per capita să nu fie micșorată prin venirea sa.
Un al treilea grup de scriitori se mulțumesc cu reflecția că, odată cu întinderea civilizației și a traiului rațional, cu creșterea bogăției și a dorinței pentru un standard de viață mai ridicat, creșterea populației slăbește. Dar aceasta înseamnă a trece cu vederea faptul că rata natalității nu scade pentru că standardul de viață este mai înalt, ci numai din pricina „restricției morale”, și că incitativul pentru individ de a se abține de la procreație dispare din momentul în care este posibil a avea o familie fără sacrificiu economic, deoarece copii sunt întreținuți de societate. Aceasta este fundamental aceeași eroare în care s-a prins Godwin când credea că există „un principiu în societatea omenească”, care ținea în permanență populația în limitele impuse de mijloacele de subzistență. Malthus a dezvăluit natura acestui misterios „principiu”. [4]
Fără reglementarea prin constrângere a creșterii populației o comunitate socialistă este de neconceput. O comunitate socialistă trebuie să fie în situația de a împiedica dimensiunea populației de a crește peste, sau a scădea sub, anumite limite definite. Ea trebuie să încerce să mențină populația întotdeauna la acel număr optim care permite maximul de producție per capita. Asemenea oricărei alte ordini a societății, ea trebuie să considere atât sub-, cât și suprapopulația ca un rău. Și de vreme ce în ea nu există acele motive care, într-o societate bazată pe mijloacele private de producție, armonizează numărul nașterilor cu limitările mijloacelor de subzistență, ea însăși va fi obligată să reglementeze chestiunea. Cum va îndeplini aceasta nu este nevoie să fie discutat aici. Nici nu este relevant pentru scopul nostru de a cerceta dacă măsurile sale vor servi idei eugenice sau etnologice. Dar este sigur că o comunitate socialistă, chiar dacă aduce „amorul liber”, nu poate cu nici un chip să aducă naștere liberă. Dreptul la existență al fiecărei persoane născute se poate spune că există numai când nașterile indezirabile pot fi împiedicate. În comunitatea socialistă, ca în oricare alta, vor exista aceia pentru care „nu s-a pus un tacâm la marele banchet al naturii” și cărora va trebui să li se dea ordinul să se retragă cât de curând cu putință. Nici o indignare pe care aceste cuvinte ale lui Malthus ar putea să o provoace nu poate modifica acest fapt.
3
Schimbări în cerere
Rezultă din principiile pe care trebuie să le urmeze în chip necesar comunitatea socialistă în distribuția bunurilor de consum că modificărilor în cerere nu li se poate permite joc liber. Dacă ar fi cu putință calculul economic și, împreună cu acesta, o stabilire chiar aproximativă a costurilor de producție, atunci, în cadrul limitelor totalului unităților de consum acordate lui, fiecărui cetățean individual i s-ar putea permite să ceară ceea ce-i place, fiecare ar alege ceea ce îi este agreabil. Ar fi într-adevăr posibil ca anumite bunuri, ca un rezultat al intenției malițioase din partea directorilor producției, să fie prețuite mai scump decât este necesar. Fie că li s-ar pune în sarcină o proporție prea mare din cheltuielile generale, sau ar putea fi scumpite prin metode neeconomice de producție, iar cetățenii care ar suferi nu ar avea nici o apărare, exceptând agitația politică împotriva guvernământului. Atâta vreme cât ar rămâne în minoritate, ei înșiși nu ar fi în stare nici să rectifice conturile, nici să îmbunătățească metodele de producție. Dar, în orice caz, faptul că măcar cei mai numeroși dintre factorii vizați ar putea fi măsurați și că, rezultând din aceasta, întreaga chestiune ar putea fi pusă relativ cu claritate, ar fi un oarecare sprijin pentru punctul lor de vedere.
De vreme ce, în socialism, nici un calcul de acest fel nu este cu putință, toate chestiunile asemănătoare cu privire la cerere trebuie în chip necesar lăsate în seama guvernământului. Cetățenii în ansamblu vor avea aceeași influență asupra lor ca și asupra altor acte de guvernământ. Individul va exercita această influență numai în măsura în care el contribuie la voința generală. Minoritatea va trebui să se plece înaintea voinței majorității. Sistemul reprezentării proporționale, care prin însăși natura sa este potrivit numai pentru alegeri și nu poate fi niciodată întrebuințat numai pentru hotărâri cu privire la acte speciale, nu-i va proteja.
Voința generală, adică voința acelora care din întâmplare sunt la putere, va prelua acele funcții care într-un sistem economic liber sunt îndeplinite la cerere. Nu indivizii, ci guvernământul ar decide care nevoi sunt cele mai urgente și trebuie, de aceea, satisfăcute în primul rând.
Pentru acest motiv cererea va fi mult mai uniformă, mult mai puțin schimbătoare decât în capitalism. Forțele care în capitalism provoacă încontinuu modificări în cerere vor lipsi în socialism. Cum vor obține recunoaștere inovațiile, ideile care deviază de la acelea acceptate în chip tradițional? Cum vor reuși inovatorii să scoată masele inerte din făgașul obișnuinței? Oare va consimți majoritatea să renunțe la obiceiurile îndrăgite ale înaintașilor lor pentru ceva mai bun care le este încă necunoscut? În capitalism, unde fiecare individ poate decide, în cadrul limitelor mijloacelor sale, ce va consuma, este suficient ca un individ sau câțiva să fie făcuți să recunoască faptul că noile metode pot satisface mai bine nevoile lor decât cele vechi. Alții vor adopta treptat exemplul lor și această adoptare progresivă a modurilor noi de satisfacție este în special ușurată de faptul că veniturile nu sunt egale. Bogații adoptă noutățile și se obișnuiesc cu întrebuințarea lor. Aceasta lansează o modă pe care alții o imită. Odată ce clasele mai bogate au adoptat un anumit fel de trai, producătorii au un incitativ pentru a îmbunătăți metodele de fabricație, astfel încât curând devine posibil claselor mai sărace să le urmeze exemplul. Astfel luxul promovează progresul. Inovația „este capriciul unei elite mai înainte de a deveni o nevoie a marelui public. Obiectul de lux de astăzi este nevoia de mâine”. [5] Luxul este deschizătorul de drum al progresului: el dezvoltă nevoi latente și face oamenii nemulțumiți. În măsura în care ei gândesc consecvent, moraliștii care condamnă luxul trebuie să recomande existența comparativ lipsită de dorințe a sălbăticiunilor care rătăcesc prin păduri ca un ideal ultim al vieții civilizate.
4
Schimbări în cantitatea de capital
Bunurile de capital întrebuințate în producție sunt, mai devreme sau mai târziu, folosite până la dispariție. Aceasta este adevărat nu numai despre acele bunuri care constituie capital circulant, dar și despre acelea care constituie capital fix. Acelea, de asemenea, mai devreme sau mai târziu, sunt consumate în producție. Pentru a putea menține capitalul în aceleași proporții sau de a-l putea mări, este necesar efortul constant din partea acelora care supraveghează producția. Trebuie avut grijă ca bunurile de capital utilizate în procesul de producție să fie înlocuite; și, dincolo de aceasta, ca să fie creat capital nou. Capitalul nu se reproduce pe sine.
Într-un sistem economic complet staționar, această operație nu cere nici o prevedere deosebită. Acolo unde toate lucrurile rămân neschimbate, nu este prea greu de stabilit ceea ce se uzează și ceea ce trebuie deci pus de o parte pentru înlocuire. În condiții schimbătoare, lucrurile stau cu totul altfel. Aici direcția producției și diferitele procese implicate se schimbă fără încetare. Aici nu este destul a înlocui instalațiile uzate și a consuma produsele semifabricate în cantități și calități similare: altele – mai bune sau cel puțin corespunzând mai bine noilor condiții ale cererii – trebuie să le ia locul; sau înlocuirea bunurilor de capital uzate într-una din ramurile de producție trebuie restrânsă, pentru ca o altă ramură de producție să poată fi extinsă sau începută. Pentru a putea efectua operațiuni complicate de felul acesta, este necesar calculul. Fără calcule economice, calculele capitalului sunt imposibile. Astfel, în fața uneia din cele mai fundamentale probleme ale activității economice, comunitatea socialistă – care nu are mijloace de calcul economic – trebuie să fie cu totul neputincioasă. Cu cea mai mare bunăvoință din lume, îi va fi cu totul imposibil de a efectua acele operațiuni necesare pentru a aduce producția și consumul într-un astfel de echilibru, încât valoarea capitalului să fie cel puțin menținută și numai ceea ce se produce în plus față de aceasta să fie consumat.
Dar, în afară de această dificultate în sine cu totul de neînvins, executarea unei politici economice raționale într-o comunitate socialistă ar întâmpina alte greutăți.
A menține și a acumula capital implică cheltuieli. Implică sacrificiul satisfacțiilor prezente în scopul de a putea obține satisfacții mai mari în viitor. În capitalism, sacrificiul care trebuie făcut este făcut de către posesorul mijloacelor de producție și de către aceia care, limitând consumul, sunt pe cale de a deveni posesori de mijloace de producție. Avantajul pe care ei îl procură prin aceasta pentru viitor nu le revine într-adevăr în întregime lor. Ei sunt obligați să-l împartă cu aceia ale căror venituri sunt derivate din muncă, fiindcă celelalte lucruri fiind egale, acumularea de capital mărește productivitatea marginală a muncii și, împreună cu aceasta, salariile. Dar faptul că, în principal, câștigul de a nu trăi peste mijloace (adică de a nu consuma capitalul) și de a economisi (adică de a mări capitalul) le rentează, este un stimulent suficient pentru a incita la menținerea și extinderea lui. Și acest stimulent este cu atât mai puternic, cu cât sunt satisfăcute mai complet nevoile lor imediate. Căci cu cât mai puțin urgente sunt acele nevoi prezente care nu sunt satisfăcute când se face rezerva pentru viitor, cu atât mai ușor este de făcut sacrificiul. În capitalism, menținerea și acumularea capitalului este una din funcțiile distribuției inegale a proprietății și venitului.
În socialism, menținerea și acumularea capitalului sunt misiuni pentru comunitatea organizată – statul. Utilitatea unei politici raționale este aceeași aici ca și în capitalism. Avantajele vor fi aceleași pentru toți membrii comunității: și costurile vor fi aceleași. Deciziile în chestiunile de politică a capitalului vor fi luate de către comunitate – imediat de către administrația economică, finalmente de către toți cetățenii. Ei vor trebui să decidă dacă să se producă mai multe bunuri de producție sau mai multe bunuri de consum – dacă să fie întrebuințate metode de producție care sunt mai scurte, dar care dau un produs mai mic, sau metode care sunt mai lungi, dar care dau un produs mai mare. Nu este cu putință de spus ce roade vor da aceste hotărâri ale majorității. Nu ar avea nici u sens să presupunem. Condițiile în care vor trebui luate hotărârile sunt diferite de cele ce sunt în capitalism. În capitalism, decizia dacă să aibă loc economii aparține celor economi și celor avuți. În socialism, ea privește pe toată lumea fără deosebire – deci și pe trândav, și pe risipitor. În afară de aceasta, trebuie ținut minte că aici incitativul care asigură un standard mai ridicat de viață în schimbul economisirii nu va exista. Ușa va fi deschisă, prin urmare, demagogilor. Opoziția va fi întotdeauna gata să dovedească că s-ar putea repartiza mai mult satisfacțiilor imediate, iar guvernul nu va fi lipsit de înclinația de a se menține mai mult la putere cheltuind cu larghețe. „Après nous le déluge” (După mine, potopul) este o veche maximă de guvernământ.
Experiența cu politica privitoare la capital a instituțiilor publice nu inspiră multă speranță în chibzuiala economică a viitoarelor guvernăminte socialiste. În general, capitalul nou este creat numai când sumele necesare au fost obținute prin împrumuturi – altfel spus, din economiile cetățenilor particulari. Este foarte rar ca să se fi acumulat capital din impozite sau venituri publice speciale. Pe de altă parte, numeroase exemple pot fi date de cazuri în care mijloacele de producție stăpânite de instituții publice s-au depreciat în valoare, pentru că, în scopul de a micșora cât de mult cu putință costurile prezente, nu s-a avut destulă grijă pentru menținerea capitalului.
Este adevărat că guvernămintele comunităților socialiste sau semi-socialiste care există astăzi sunt frământate să restrângă consumul de dragul unei cheltuieli care este în general considerată ca investiție și formare de nou capital. Atât guvernământul sovietic în Rusia, cât și guvernământul național-socialist în Germania cheltuiesc sume mari pentru construcția de lucrări cu caracter militar și pentru construcția de instalații industriale, al căror scop este să facă țara independentă de importurile din străinătate. O parte din capitalul necesitat în acest scop a fost asigurat prin împrumuturi externe; dar cea mai mare parte a fost asigurată printr-o restrângere atât a consumului intern, cât și a investițiilor de un asemenea tip care ar putea servi pentru producția bunurilor de consum de care are nevoie poporul. Dacă putem considera această politică ca pe o politică de economii și formare de nou capital sau nu, depinde de chipul în care judecăm o politică al cărei țel este să mărească echipamentul militar al unei țări și să facă sitemul ei economic independent de importurile din străinătate. Faptul singur că consumul este restrâns de dragul construirii unor mari instalații de diferite feluri nu constituie dovada că s-a creat capital nou. Aceste instalații vor trebui să dovedească în viitor dacă ele vor contribui la furnizarea mai adecvată de bunuri necesitate pentru îmbunătățirea situației economice a țării.
5
Elementul schimbării în economia socialistă
Ar trebui să fie deja destul de clar din ceea ce s-a spus că în socialism, ca și în oricare alt sistem, nu ar putea să existe o stare perfect staționară. Nu numai schimbările neîncetate în condițiile naturale de producție ar face aceasta cu neputință; cu totul separat de acestea, forțele dinamice neîntrerupte ar fi la lucru, în schimbări în volumul populației, în cererea de bunuri și în cantitatea de bunuri de capital. Nu se poate concepe eliminarea acestor factori din sistemul economic. Astfel este inutil de a cerceta dacă aceste schimbări ar implica de asemenea schimbări în organizarea muncii și în procesele tehnice de producție. Căci, odată ce sistemul economic încetează de a mai fi în echilibru perfect, este o chestiune indiferentă dacă se mai gândește cineva la inovațiile de actualitate și dacă ele sunt puse în practică. Odată ce totul este într-o stare de schimbare, tot ceea ce se întâmplă este inovație. Chiar când se repetă și ceea ce este vechi, este totuși o inovație, pentru că, în condițiile noi, efectele vor fi diferite. Este o inovație prin consecințele ce le are.
Dar aceasta nu înseamnă câtuși de puțin a spune că sistemul socialist va fi un sistem progresiv. Schimbarea economică și progresul economic nu sunt cu nici un chip același lucru. Că un sistem economic nu este staționar nu este o dovadă că progresează. Schimbarea economică este necesitată de faptul schimbărilor în condițiile în care are loc activitatea economică. Când condițiile se schimbă, sistemul economic trebuie de asemenea să se schimbe. Progresul economic constă doar în schimbarea care are loc numai într-o direcție definită, către țelul întregii activități economice, de pildă cea mai mare bogăție cu putință. (Această concepție a progresului este cu totul liberă de implicații de judecată subiectivă). Când mai mulți sau același număr de oameni sunt mai bine înzestrați cu ce le trebuie, atunci sistemul economic este progresiv. Că dificultățile de a măsura valoarea fac cu neputință măsurarea cu exactitate a progresului și că nu este cu nici un chip sigur că aceasta îi face pe oameni „mai fericiți” sunt chestiuni care nu ne privesc aici.
Progresul poate avea loc în multe chipuri. Organizarea poate fi îmbunătățită. Tehnica producției poate fi făcută mai eficace, cantitatea de capital poate fi mărită. Pe scurt, multe căi duc la această țintă. [6] Ar fi oare societatea socialistă în stare să le urmeze?
Putem presupune că ar încredința dirijarea producției celor mai indicați oameni. Dar, oricât de talentați ar fi ei, cum ar fi în stare să acționeze rațional dacă n-ar putea să socotească, să facă calcule? Pe această singură cale socialismul trebuie cu siguranță să naufragieze.
6
Speculația
În orice sistem economic care este în proces de schimbare, întreaga activitate economică este bazată pe un viitor nesigur. Este deci legată de risc. Este în esență speculație.
Marea majoritate a oamenilor, neștiind cum să speculeze cu succes, precum și scriitorii socialiști de toate nuanțele de opinie vorbesc foarte rău despre speculație. Literatul și birocratul, ambii străini de o atmosferă de activitate de afaceri, sunt plini de invidie și necaz când se gândesc la speculanții norocoși și antreprenorii care au avut succes. Resentimentului lor îi datorăm eforturile multor scriitori de știință economică de a descoperi deosebiri subtile între speculație, pe de o parte, și „negoț legitim”, „producție creatoare de valoare”, etc., pe de alta. [7] În realitate, întreaga activitate economică în afara stării staționare este speculație. Între munca meșteșugarului umil care promite să livreze o pereche de ghete peste o săptămână la un preț fix și săparea unei mine de cărbuni bazată pe conjecturi cu privire la desfacerea produselor ei de-a lungul anilor ce vor urma există numai o deosebire de grad. Chiar și aceia care investesc în efecte de rangul întâi cu dobândă fixă speculează – cu totul în afară de riscul neputinței debitorului de a plăti. Ei cumpără bani livrabili în viitor – întocmai cum speculanții de bumbac cumpără bumbac livrabil în viitor. Activitatea economică este necesarmente speculativă pentru că este bazată pe un viitor nesigur. Speculația este veriga care leagă acțiunea economică izolată de activitatea economică a societății în întregime.
Se obișnuiește să se atribuie productivitatea notoriu scăzută a întreprinderilor guvernamentale faptului că personalul întrebuințat nu este suficient de interesat în succesul eforturilor lor. Dacă ar fi cândva posibil de a ridica fiecare cetățean la un asemenea nivel încât să-și poată da seama de legătura dintre propriile sale eforturi și venitul social, din care o parte îi aparține lui, dacă vreodată caracterul lui ar putea fi astfel întărit încât să rămână neclintit în fața tuturor tentațiilor de a lenevi, atunci întreprinderile guvernamentale nu ar fi mai puțin productive decât acelea ale antreprenorului particular. Problema socializării apare astfel a fi o problemă de etică. Pentru a face socialismul cu putință este necesar numai de a ridica oamenii suficient peste starea de ignoranță și imoralitate la care au fost degradați în timpul teribilei epoci a capitalismului. Până când este atins acest plan trebuie să se întrebuințeze prime ș.a.m.d., pentru a face oamenii mai sârguincioși.
S-a arătat deja că, în socialism, lipsa unui stimulent adecvat pentru individ ca să învingă disutilitatea muncii trebuie să aibă efectul de a micșora producția. Această dificultate s-ar naște chiar și într-o stare staționară. În condițiuni dinamice se naște o alta, dificultatea speculației.
Într-un sistem economic bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, speculantul este interesat în rezultatul speculației sale în cel mai înalt grad cu putință. Dacă reușește, atunci, în primul rând, este câștigul său. Dacă dă greș, atunci el este primul care va simți pierderea. Speculantul muncește pentru comunitate, dar el însuși acțiunii sale proporțional mai mult decât comunitatea. Ca profit și pierdere, ele apar mult mai mari în proporție cu mijloacele sale decât cu resursele totale ale societății. Cu cât speculează mai reușit, cu atât mai multe mijloace de producție sunt la dispoziția sa, cu atât mai mare devine influența sa asupra afacerilor societății. Cu cât speculează mai puțin reușit, cu atât mai mică devine proprietatea sa, cu atât mai slabă devine influența sa în afaceri. Dacă pierde totul prin speculație, el dispare din rândurile acelora care sunt chemați la conducerea treburilor economice.
În socialism este cu totul altfel. Aici conducătorul industriei este interesat de profit și pierdere numai în măsura în care participă la ele ca cetățean – unul printre milioane. De acțiunile sale depinde soarta tuturor. El poate duce națiunea la bogății. El poate, tot așa de bine, să o ducă la sărăcie și nevoie. Geniul său poate să aducă prosperitate neamului. Incapacitatea sau indiferența sa îl pot duce la distrugere și decădere. În mâinile sale sunt fericirea și mizeria, ca în mâinile unui zeu. Și el trebuie să fie într-adevăr asemenea unui Dumnezeu pentru a îndeplini ceea ce are de făcut. Viziunea sa trebuie să cuprindă toate lucrurile care sunt semnificative pentru comunitate. Judecata sa trebuie să fie fără greș; el trebuie să fie în stare să cântărească just condițiile părților îndepărtate și secolelor viitoare.
Că socialismul ar fi imediat practicabil dacă o zeitate atotputernică și atotștiutoare ar coborî în persoană să ia în mâini guvernământul treburilor omenești este incontestabil. Dar, atâta vreme cât nu se poate conta pe acest eveniment, nu este de așteptat că oamenii vor acorda neconstrânși o astfel de poziție unuia din mijlocul lor. Unul din faptele fundamentale ale oricărei vieți sociale, de care toți reformatorii trebuie să țină seamă, este că oamenii au propriile lor gânduri și propriile lor voințe. Nu este de presupus că ei s-ar face pentru totdeauna în mod subit, din propria lor voință, liberi și neconstrânși, uneltele pasive ale unuia din mijlocul lor – chiar dacă ar fi cel mai înțelept și mai bun dintre toți.
Dar, atâta vreme cât este exclusă posibilitatea ca un singur individ să plănuiască în permanență conducerea treburilor, se impune să se revină la deciziile cu majoritate de voturi ale comitetelor, adunărilor generale și, în ultimă instanță, ale întregii populații cu drept de vot. Dar odată cu aceasta se naște primejdia de care se lovesc inevitabil toate întreprinderile colectiviste – paralizarea inițiativei și a simțului răspunderii. Inovațiile nu sunt introduse pentru că majoritatea membrilor corpurilor guvernante nu pot fi convinse să consimtă la ele.
Lucrurile nu ar fi îndreptate cu ceva prin faptul că imposibilitatea de a lăsa toate hotărârile unui singur om sau unui singur comitet ar duce la crearea de nenumărate subcomitete care ar lua deciziile. Toate subcomitetele de felul acesta ar fi numai delegații ale unicei autorități supreme care, ca un sistem economic operând potrivit unui plan unitar, este presupusă de însăși natura socialismului. Ele ar fi din necesitate legate de instrucțiunile autorității supreme, și aceasta, în sine, ar face să se întindă lipsa de răspundere.
Cunoaștem cu toții aspectul aparatului unei administrații socialiste: o nenumărată mulțime de deținători de funcții, fiecare preocupat cu zel să-și păstreze poziția și să împiedice pe cineva să pătrundă în sfera sa de activitate – totuși, în același timp, străduindu-se cu neliniște să arunce răspunderea acțiunii asupra altcuiva.
În ciuda întregii sale oficiozități, o astfel de birocrație oferă un exemplu clasic de indolență omenească. Nimic nu mișcă în lipsa unui stimulent extern. În concernele naționalizate, existând înlăuntrul unei societăți bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, orice stimulent în vederea îmbunătățirii proceselor vine de la acei antreprenori care, ca furnizori de articole semifabricate și de mașini, speră să realizeze un câștig prin ele. Capii concernului însuși rareori fac inovații, dacă le fac vreodată. Ei se mulțumesc cu imitarea celor ce se întâmplă în întreprinderile similare aflate în proprietate privată. Dar acolo unde toate întreprinderile sunt socializate, aproape că nici nu va fi vorba de reformă și de îmbunătățiri.
7
Societățile anonime pe acțiuni și economia socialistă
Una din ideile curente eronate ale socialismului este că societățile anonime sunt un stagiu preliminar al întreprinderii socialiste. Șefii societăților anonime – se argumentează – nu sunt proprietari ai mijloacelor de producție, și totuși întreprinderile înfloresc sub conducerea lor. Dacă, în locul acționarilor, societatea și-ar asuma funcția de proprietate, lucrurile nu ar fi modificate. Directorii nu ar munci mai prost pentru societate decât pentru acționari.
Această noțiune, că în societatea anonimă funcția de antreprenor este numai a acționarului și că toate organele societății activează numai ca angajate ale acționarilor, s-a infiltrat și în teoria legală și s-a încercat a se face din ea baza dreptului societăților. Ea este răspunzătoare de faptul că ideea de afaceri, care însoțește crearea societății anonime, a fost falsificată și că până în zilele de astăzi oamenii n-au fost în stare să găsească pentru societatea anonimă o formă legală care i-ar permite să funcționeze fără fricțiune, și că sistemul societăților suferă peste tot de grave abuzuri.
De fapt, nu au existat niciodată și nicăieri societăți anonime prospere corespunzătoare idealului pe care l-au creat juriștii etatiști. Succesul a fost atins întotdeauna numai de către aceleași societăți ale căror directori au interese predominant personale în prosperitatea societății. Forța vitală și eficacitatea societății anonime stă în tovărășia dintre administratorii adevărați ai societății – care în general au puterea de a dispune de o parte, dacă nu de majoritatea capitalului acționar – și ceilalți acționari. Numai acolo unde acești directori au același interes în proprietatea întreprinderii ca fiecare proprietar, numai acolo unde interesele lor coincid cu interesele acționarilor, sunt conduse treburile în interesul societății anonime. Acolo unde directorii au alte interese decât acelea ale unei părți sau ale majorității sau ale tuturor acționarilor, treburile sunt conduse împotriva intereselor societății. Căci în toate societățile anonime care nu se ofilesc în birocrație, aceia care sunt într-adevăr la putere totdeauna conduc afacerile în propriul lor interes, indiferent dacă acestea coincid cu ale acționarilor sau nu. Este o presupunere inevitabilă a intereselor societăților ca cei de la putere să primească o mare parte din beneficiile întreprinderii și ca ei să fie în primul rând afectați de nenorocirile societății. În toate societățile anonime înfloritoare, astfel de oameni, indiferent de statutul lor legal, mânuiesc influența hotărâtoare. Tipul de om căruia societățile anonime îi datorează succesul lor nu este tipul de director general care seamănă directorului public în modurile sale de gândire, el însuși adesea un fost funcționar public, a cărui cea mai importantă calificare sunt legăturile bune cu cei de la puterea politică. Este directorul care este interesat el însuși prin acțiunile sale, este fondatorul și întemeietorul – aceștia sunt răspunzători de prosperitate.
Teoria socialist-etatistă desigur nu va admite aceasta. Ea se străduiește să forțeze societatea anonimă într-o formă legală în care trebuie să lâncezească. Ea refuză să vadă în cei care conduc societatea altceva în afară de funcționari, căci etatistul vrea să se gândească despre întreaga lume ca locuită numai de către funcționari. Ea este aliată cu angajații și muncitorii organizați în lupta lor îmbibată de resentiment împotriva sumelor mari plătite direcțiunii, crezând că beneficiile afacerii se nasc de la sine și sunt reduse cu orice se plătește oamenilor responsabili. În cele din urmă, aceasta se întoarce de asemenea împotriva acționarului. Ultima doctrină germană nu vrea ca, „în vederea evoluției conceptului de fair play”, să lase să decidă propriul interes al acționarului, ci mai degrabă „interesul și bunăstarea întreprinderii, ea însăși, anume propria sa valoare economică, legală și sociologică, independentă de majoritățile trecătoare ale acționarilor trecători”. Ea vrea să creeze pentru administrația societăților o poziție de putere, care să le facă independente de voința acelora care au contribuit cu majoritatea capitalului acționar. [8]
Că „motivele altruiste” sau altele asemenea sunt vreodată hotărâtoare în administrația societăților anonime încununate de succes este o fabulă. Încercări de felul acesta, de a modela legea societăților după idealul iluzoriu al politicienilor etatiști, nu au reușit să facă societatea anonimă o piesă din iluzoria „economie funcțională”; ei însă au vătămat întreprinderea sub formă de societate anonimă.
NOTE
1. Vezi de asemenea Clark, Essentials of Economic Theory, New York, 1907, pag. 131 et seq.
2. Bebel, Die Frau und der Sozialismus, pag. 340. Bebel citează cu aceasta bine cunoscutul vers al lui Heine.
3. Heinrich Soetbeer, Die Stellung der Sozialisten zur Malthusschen Bevölkerungslehre, Berlin, 1886, pag. 33 et seq.; pag. 52 et seq.; pag. 85 et seq.
4. Malthus, An Essay on the Principle of Population, ed. a 5-a, Londra, 1817, Vol. II, pag. 245 et seq.
5. Tarde, Die Sozialen Gesetze, traducerea germană de Hammer, Leipzig, 1908, pag. 99. De asemenea și numerosele exemple date de Roscher în Ansichten der Volkswirtschaft vom geschichtlichen Standpunkt, ed. a 3-a. Leipzig, 1878, Vol. I, pag. 112 et seq.
6. Despre dificultățile pe care o economie socialistă trebuie să le pună în calea invenției și, chiar mai mult, a realizării îmbunătățirilor tehnice, vezi Dietzel, Technischer Fortschritt und Freiheit der Wirtschaft, Bonn și Leipzig, 1922, pag. 47 et seq.
7. Vezi critica justificată a acestor eforturi, care este dovadă de bune intenții, mai degrabă decât ascuțime de gândire științifică, în Michaelis, Volkswirtschaftliche Schriften, Berlin, 1873, Vol. II, pag. 3 et seq., și a lui Petritsch, Zur Lehre von der Überwälzung der Steuern mir besonderer Beziehung auf den Börsenverkehr, Graz, 1903, pag. 28 et seq. Despre Adolf Wagner, Petritsch spune că „deși lui îi place să numească viața economică un ‘organism’ și dorește să fie considerată ca atare și deși el accentuează întotdeauna interesul comunității împotriva aceluia al indivizilor, totuși, în problemele economice concrete, el nu reușește să treacă dincolo de indivizi și țelurile lor mai mult sau mai puțin morale și cu rea voință trece cu vederea legătura organică între acestea și alte fenomene economice. Astfel el termină unde ar trebui să fie punctul de plecare, nu sfârșitul oricărei investigații economice!” (pag. 59) Același lucru este adevărat despre toți scriitorii care au tunat și fulgerat împotriva speculației.
8. Vezi critica acestor teorii și mișcări în Passow, Der Strukturwandel der Aktiengesellschaft im Lichte der Wirtschaftsenquete, Jena, 1930, pag. 1 et seq.
