1
Migrația și dezacordurile în condițiile naționale
Dacă comerțul ar fi complet liber, producția ar avea loc numai în condițiile cele mai potrivite. Materiile prime ar fi produse în acele locuri în care, ținându-se seamă de toți factorii, s-ar obține cel mai mare randament. Fabricarea ar fi localizată acolo unde spezele de transport, inclusiv acelea necesare pentru aducerea mărfurilor în mâinile consumatorului final, ar fi minime. Pe măsură ce munca s-ar stabili în jurul centrelor de producție, distribuția geografică a populației s-ar adapta în mod necesar la condițiile naturale ale producției.
Condițiile naturale sunt însă neschimbătoare numai într-un sistem economic staționar. Forțele schimbării le transformă fără încetare. Într-o economie supusă schimbării, oamenii migrează neîntrerupt de la locurile unde condițiile sunt mai puțin favorabile către locurile unde ele sunt mai favorabile pentru producție. În capitalism, presiunea concurenței tinde să îndrepte munca și capitalul către locurile cele mai potrivite. Într-o economie socialistă închisă, același rezultat va trebui să fie înfăptuit prin decret administrativ. În ambele cazuri principiul ar fi același: oamenii vor trebui să meargă acolo unde condițiile de viață ar fi cele mai favorabile.[1]
Aceste migrații au cea mai strânsă influență asupra condiției diferitelor națiuni. Ele fac pe cetățenii unei națiuni ale cărei condiții sunt mai puțin favorabile să se mute în teritoriul altor națiuni mai favorabil înzestrate. Dacă condițiile în care are loc migrația sunt astfel încât imigranții sunt asimilați noului lor mediu, atunci națiunea de unde au venit este, în această măsură, slăbită numeric. Dacă ele sunt astfel încât imigranții își păstrează naționalitatea lor în noua lor țară – cu atât mai mult dacă ei îi asimilează pe locuitorii băștinași – atunci națiunea care îi primește va considera imigrația ca o amenințare pentru poziția ei națională.
A fi membru al unei minorități naționale atrage după sine o mulțime de dezavantaje politice.[2] Cu cât sunt mai largi funcțiile autorității politice, cu atât sunt mai mari aceste dezavantaje. Ele sunt cele mai mici în statul întemeiat pe principii pur liberale. Ele sunt cele mai mari în statul întemeiat pe socialism. Cu cât sunt mai mult simțite, cu atât mai mari devin eforturile fiecărei națiuni de a-și proteja membrii săi împotriva sorții de a aparține unei minorități naționale. A crește numeric, a fi o majoritate în teritorii bogate și întinse, acestea devin țeluri politice extrem de râvnite. Dar aceasta este imperialism și nimic altceva.[3] În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și în primele decenii ale celui de al XX-lea, armele preferate ale imperialismului erau cele comerciale – tarife protecționiste, prohibiții de importuri, prime la exporturi, discriminări la cheltuielile de transport și altele asemenea. Mai puțină atenție s-a dat întrebuințării unei alte arme imperialiste puternice – limitările asupra emigrației și imigrației. Aceasta devine mai însemnată acum. Ultima ratio a imperialismului este, cu toate acestea, războiul. Pe lângă război, toate celelalte arme pe care le-ar putea întrebuința apar doar ca auxiliare și insuficiente.
Nimic nu justifică presupunerea că în socialism dezavantajele de a aparține unei minorități naționale ar fi micșorate. Dimpotrivă. Cu cât ar depinde mai mult individul de stat – cu cât ar avea mai multă importanță hotărârile politice pentru viața individului – cu atât mai mult ar simți minoritatea națională neputința politică la care este condamnată.
Dar, când luăm în considerare migrația în socialism, nu trebuie să dăm atenție specială fricțiunii care s-ar naște între națiuni din pricina ei. Căci în socialism trebuie să se nască, chiar între membrii uneia și aceleiași națiuni, dezacorduri care fac diviziunea suprafeței pământului – chestiune care este indiferentă liberalismului – o problemă de importanță cardinală.
2
Tendința către descentralizare în socialism
În capitalism, capitalul și munca se mișcă până când utilitățile marginale sunt peste tot egale. Echilibrul este atins atunci când productivitatea marginală a întregului capital și a muncii este aceeași.
Să lăsăm la o parte mișcarea capitalului și să considerăm mai întâi mișcarea muncii. Muncitorii care migrează coboară productivitatea marginală a muncii oriunde se duc. Faptul că salariile, veniturile lor, scad vatămă direct pe muncitorii care erau întrebuințați în centrele de migrație înainte de a fi avut loc incursiunea noilor lucrători. Ei îi privesc pe „imigranți” ca pe niște inamici ai salariilor ridicate. Interesele lor particulare ar fi cel mai bine servite printr-o prohibire a „imigrației”. Devine un punct cardinal al politicii partinice a tuturor grupurilor de muncitori de felul acesta să-i țină afară pe noii veniți.
Misiunea liberalismului a fost să arate cine suportă costul unei astfel de politici. Primii păgubiți sunt muncitorii din centrele de producție situate mai puțin favorabil, care, din pricina productivității marginale mai coborâte a muncii lor în acele centre, trebuie să se mulțumească cu salarii mai scăzute. În același timp, proprietarii mijloacelor de producție mai favorabil situate suferă din pricina neputinței de a obține randamentul pe care l-ar obține dacă ar putea să întrebuințeze un număr mai mare de lucrători. Dar acesta nu este sfârșitul chestiunii. Un sistem care protejează interesele imediate ale grupurilor speciale limitează productivitatea în general și, în cele din urmă, îi păgubește pe toți – chiar și pe aceia pe care a început a-i favoriza. Felul în care afectează protecția în cele din urmă pe individ, dacă îl face să câștige sau să piardă, prin comparație cu ceea ce ar fi primit în condiții de completă libertate de schimb, depinde de gradele de protecție acordate lui și altora. Deși într-un regim de protecție productivitatea totală este mai mică decât ar fi fost într-un regim de liber schimb, astfel încât venitul mediu este în mod necesar mai scăzut, este totuși foarte posibil ca unor anumiți indivizi să le meargă mai bine decât într-un regim de liber schimb. Cu cât este mai mare protecția oferită intereselor particulare, cu atât este mai mare dauna adusă comunității în întregime și, în această măsură, cu atât mai mică probabilitatea ca indivizii în parte să câștige prin acesta mai mult decât să piardă.
De îndată ce este cu putință să se promoveze interese particulare în felul acesta și să se obțină privilegii speciale, izbucnește o luptă pentru preeminență între cei interesați. Fiecare încearcă să câștige mai multe avantaje decât celălalt. Fiecare încearcă să câștige mai multe privilegii pentru a recolta un câștig propriu mai mare. Ideea unei protecții perfect egale pentru toți este fantezia unei teorii prost gândite. Căci, dacă toate interesele particulare ar fi protejate egal, nimeni nu ar obține vreun avantaj: singurul rezultat ar fi că toți ar simți în mod egal dezavantajul reducerii productivității. Numai speranța de a obține pentru sine un grad de protecție care îi va fi profitabil lui, prin comparație cu cei mai puțin protejați, face protecția atrăgătoare pentru individ. Ea este cerută întotdeauna de către cei care au puterea să achiziționeze și să păstreze privilegii speciale pentru ei înșiși.
Dezvăluind efectele protecției, liberalismul a frânt puterea agresivă a intereselor particulare. Acum a devenit evident că, în cel mai bun caz, numai câțiva ar avea de câștigat în mod absolut prin protecție și privilegii, și că marea majoritate trebuie inevitabil să piardă. Această demonstrație a lipsit asemenea sisteme de sprijinul maselor. Privilegiul s-a prăbușit pentru că a pierdut sprijinul popular.
Pentru a reabilita protecția a fost necesar să fie distrus liberalismul. Aceasta s-a încercat printr-un dublu atac: un atac din punctul de vedere al naționalismului și un atac din punctul de vedere al acelor interese speciale ale claselor muncitoare și de mijloc care erau amenințate de capitalism. Unul servea la maturizarea mișcării pentru exclusivitate teritorială, celălalt la sporirea privilegiilor speciale pentru acei patroni și muncitori care nu sunt la înălțimea solicitată de concurență. Odată ce liberalismul este complet învins și încetează să mai amenințe sistemul protectiv, nu rămâne nimic care să se opună extinderii privilegiilor particulare. S-a crezut multă vreme că protecția teritorială era limitată la întinderi naționale, că reimpunerea tarifelor interne, limitarea migrației interne ș.a.m.d. nu mai erau de conceput. Și aceasta este cu siguranță adevărat, atâta vreme cât se mai păstrează ceva considerație pentru liberalism. Dar, în timpul războiului, chiar și aceasta a fost abandonată în Germania și Austria, și au răsărit peste noapte tot felul de bariere regionale. În scopul asigurării unui cost mai scăzut de viață pentru propriile lor populații, districtele care produceau un surplus de produse agricole s-au izolat de districtele care puteau să-și susțină propria populație numai importând alimente. Orașele și regiunile industriale limitau imigrația pentru a contracara urcarea prețurilor la alimente și chirii. Particularismul regional a sfărâmat acea unitate de spațiu economic pe care neomercantilismul național și-a bazat toate planurile sale.
Chiar presupunând că socialismul ar fi practicabil, dezvoltarea unui socialism mondial unitar ar întâmpina grave dificultăți. Este foarte posibil ca muncitorii din anumite districte sau anumite concerne sau anumite fabrici să adopte vederea că instrumentele de producție ce s-ar întâmpla să fie în spațiul lor ar fi proprietatea lor și că nimeni care nu face parte dintre ei nu este îndreptățit să profite de ele. Într-un asemenea caz, socialismul mondial s-ar despărți în numeroase comunități socialiste de sine stătătoare – dacă, într-adevăr, nu ar deveni complet sindicalizat. Căci sindicalismul nu este nimic altceva decât principiul descentralizării aplicat în chip consecvent.
Note:
