1
Natura societății
Ideea destinului omenesc domină vederile cele mai vechi despre existența socială. Societatea progresează către un țel dinainte hotărât de către dumnezeire. Oricine gândește în modul acesta este corect din punct de vedere logic dacă, vorbind despre progres și regres, despre revoluție și contra-revoluție, despre acțiune și reacțiune, el pune asupra acestor concepte accentul de insistență adoptat de către atât de mulți istorici și politicieni. Istoria este judecată după cum duce neamul omenesc mai aproape de țel sau îl împinge mai departe.
Știința socială însă începe unde astfel de obiceiuri sunt părăsite chiar împreună cu orice fel de evaluare. Știința socială este într-adevăr teleologică în sensul în care fiecare studiu cauzal al voinței trebuie să fie astfel. Dar conceptul său de scop este cuprins în întregime în explicația cauzală. Pentru știința socială cauzalitatea rămâne principiul fundamental de cunoaștere, a cărui menținere nu trebuie să fie stingherită nici chiar de către teleologie. [1] De vreme ce nu evaluează scopurile, ea nu poate vorbi despre evoluție către un plan mai înalt, în sensul, să zicem, al lui Hegel și Marx. Căci nu este dovedit cu nici un chip că întreaga evoluție duce în sus sau că fiecare stagiu ulterior este mai înalt. Desigur, nu poate fi de acord nici cu filosofii pesimiști ai istoriei, care văd în procesul istoric un declin, o apropiere treptată de un sfârșit nefericit. A întreba care sunt forțele motrice ale evoluției istorice este a întreba care este natura societății și originea și cauzele schimbărilor în condițiile sociale. Ce este societatea, cum se naște, cum se schimbă – acestea pot fi problemele pe care și le pune sociologia științifică.
Că viața socială a oamenilor este asemănătoare procesului biologic este o observație de dată mai veche. Ea stă la baza faimoasei legende a lui Menenius Agrippa, pe care ne-a transmis-o Titus Livius. Știința socială nu și-a făcut cine știe ce bine când, inspirată de triumful biologiei, în secolul al nouăsprezecelea, opere voluminoase au dezvoltat analogia până la absurditate. Care este folosul de a numi produsele activității omenești „substanță intercelulară socială”? Cine a fost lămurit când învățații discutau care organ al corpului social ar corespunde sistemului nervos central? Cel mai bun comentariu asupra acestei forme de studiu sociologic a fost observația unui economist, cu concluzia că oricine ar compara moneda cu sângele și circulația banului cu circulația sângelui ar face aceeași contribuție la știința economică pe care ar fi făcut-o biologiei cineva care ar compara sângele cu moneda și circulația sângelui cu circulația banului. Biologia modernă a împrumutat de la știința socială unele dintre cele mai importante concepte ale ei – acela de evoluție, de diviziune a muncii și al luptei pentru existență. Dar nu s-a oprit scurt la fraze metaforice și la concluzii prin analogie; mai degrabă a căutat să facă uz profitabil de ceea ce câștigase. Pe de altă parte, sociologia biologică nu a făcut altceva decât să joace un joc inutil de împletituri de cuvinte cu ideile pe care le-a luat înapoi. Mișcarea romantică, cu teoria sa „organică” a statului, a făcut chiar mai puțin pentru a limpezi cunoștința noastră despre interdependențele sociale. Pentru că ea a primit cu răceală, în mod deliberat, cea mai importantă înfăptuire a științei sociale până la acea dată – sistemul economiei politice clasice – a fost incapabilă să utilizeze doctrina diviziunii muncii, acea parte din sistemul clasic care trebuie să fie punctul de plecare al întregii sociologii, așa cum este al biologiei moderne. [3]
Comparația cu organismul biologic ar fi trebuit să învețe sociologia un lucru: că organismul poate fi conceput numai ca un sistem de organe. Aceasta însă înseamnă doar că esența organismului este diviziunea muncii. Numai diviziunea muncii face părțile ca să devină membre; tocmai în colaborarea membrelor recunoaștem unitatea sistemului, organismul. [4] Aceasta este adevărat despre viața plantelor și animalelor, ca și despre a societății. În ceea ce privește principiul diviziunii muncii, corpul social poate fi comparat cu cel biologic. Diviziunea muncii este tertium comparationis al vechii asemuiri.
Diviziunea muncii este un principiu fundamental al tuturor formelor de viață. [5] A fost detectat pentru prima oară în sfera vieții sociale, când economiștii politici au scos în relief înțelesul diviziunii muncii în sfera economiei sociale. Biologia apoi l-a adoptat la instigarea în primul rând a lui Milne Edwards în 1827. Faptul că putem privi diviziunea muncii ca pe o lege generală nu trebuie, cu toate acestea, să ne împiedice să recunoaștem deosebirile fundamentale dintre diviziunea muncii în organismul animal și vegetal, pe de o parte, și diviziunea muncii în viața socială a ființelor omenești, pe de alta. Oricare ne-am închipui să fie originea, evoluția și semnificația diviziunii fiziologice a muncii, ea vădit nu aruncă nici o lumină asupra naturii diviziunii sociologice a muncii. Procesul care diferențiază și integrează celule omogene este cu totul diferit de acela care a dus la creșterea societății omenești din indivizi auto-suficienți. În al doilea proces, rațiunea și voința joacă rolul lor în coalescență, prin care unitățile mai înainte independente formează o unitate mai mare și devin părți într-un întreg, în timp ce intervenția unor asemenea forțe în primul proces este de neconceput.
Chiar și acolo unde astfel de creaturi ca furnici și albine se adună laolaltă în „comunități animale”, toate mișcările și schimbările au loc instinctiv și inconștient. Se poate foarte bine ca instinctul să fi operat de asemenea la început și în stagiile cele mai timpurii ale formațiunii sociale. Omul este deja un membru al unui corp social când apare ca o creatură vorbitoare și voluntară, deoarece omul gânditor este de neconceput ca un individ solitar. „Numai între oameni devine omul un om.” (Fichte) Dezvoltarea rațiunii omenești și dezvoltarea societății omenești sunt unul și același proces. Orice creștere mai departe a relațiilor sociale este în întregime o chestiune de voință. Societatea este produsul gândirii și voinței. Ea nu există în afara gândirii și voinței. Ființa ei zace înlăuntrul omului, nu în lumea exterioară. Ea este proiectată dinăuntru în afară.
Societatea este co-operare; ea este comunitate în acțiune.
A spune că societatea este un organism înseamnă că societatea este diviziunea muncii. [6] Pentru a aprecia cum se cuvine această idee, trebuie să luăm în considerare toate țelurile pe care și le propun oamenii și mijloacele care vor fi întrebuințate pentru atingerea lor. Ea cuprinde orice interrelație a omului gânditor și voitor. Omul modern este o ființă socială, nu numai ca una ale cărei nevoi materiale nu ar putea fi satisfăcute în izolare, dar și ca una care a desăvârșit o dezvoltare a rațiunii și a facultății perceptive care ar fi fost cu neputință în afară de cadrul societății. Omul este de neconceput ca o ființă izolată, căci umanitatea există numai ca un fenomen social, și neamul omenesc a depășit stadiul de animalitate numai în măsura în care cooperarea a dezvoltat relațiile sociale dintre indivizi. Evoluția de la animalul omenesc la ființa omenească a devenit posibilă și a fost realizată exclusiv prin mijloace de cooperare socială. Și în aceasta constă interpretarea spusei lui Aristotel că omul este ζω̃ον πολιτιχὸν (animal social).
2
Diviziunea muncii ca principiu al dezvoltării sociale
Suntem departe de a înțelege ultimul și cel mai profund secret al vieții, principiul originii organismelor. Cine știe dacă îl vom descoperi vreodată? Tot ce știm astăzi este că, atunci când se formează organisme, se creează din indivizi ceva ce nu a existat mai înainte. Organismele vegetale și animale sunt mai mult decât conglomerate de celule individuale, și societatea este mai mult decât suma indivizilor din care este compusă. Nu am înțeles încă semnificația deplină a acestui fapt. Gândurile noastre sunt încă limitate de teoria mecanică a conservării energiei și materiei, care nu poate niciodată să ne spună cum unu poate deveni doi. Aici, iarăși, dacă vrem să extindem cunoștința noastră despre natura vieții, înțelegerea organizației sociale va trebui să o preceadă pe a celei biologice.
Istoricește, diviziunea muncii își are originea în două fapte ale naturii: inegalitatea abilităților omenești și varietatea condițiilor externe ale vieții omenești pe pământ. Aceste două fapte sunt în realitate numai unul: diversitatea naturii, care nu se repetă, ci creează universul într-o varietate infinită, inepuizabilă. Natura specială a cercetării noastre însă, care este îndreptată către cunoștința sociologică, ne justifică în a trata aceste două aspecte separat.
Este evident că, de îndată ce acțiunea omenească devine conștientă și logică, ea trebuie să fie influențată de către aceste două condiții. Ele sunt într-adevăr astfel încât aproape că impun cu forța neamului omenesc diviziunea muncii. [7] Bătrâni și tineri, bărbați și femei cooperează făcând uz în chip potrivit de diversele lor abilități. Aici este de asemenea și germenele diviziunii geografice a muncii; bărbatul merge la vânat și femeia la izvor după apă. Dacă puterea și abilitățile tuturor indivizilor și condițiile externe de producție ar fi fost peste tot egale, ideea de diviziune a muncii nu s-ar fi putut naște niciodată. Omului nu i-ar fi dat niciodată de la sine prin gând ideea de a face mai ușoară lupta pentru existență prin cooperare în diviziunea muncii. Nici un fel de viață socială nu s-ar fi putut naște între oameni de capacitate naturală egală, într-o lume care ar fi fost geograficește uniformă. [8] Poate că oamenii s-ar fi întrunit ca să colaboreze la treburi care întrec puterea indivizilor, dar astfel de alianțe nu fac o societate. Relațiile pe care ele le creează sunt trecătoare și durează numai cât ține ocazia care le provoacă. Singura lor importanță în originea vieții sociale este că ele creează o apropiere între oameni, care aduce cu sine recunoașterea mutuală a diferenței între capacitățile naturale ale indivizilor și astfel, la rândul său, dă naștere diviziunii muncii.
Odată ce munca a fost divizată, diviziunea muncii însăși exercită o influență de diferențiere. Faptul că munca este împărțită face cu neputință cultivarea mai departe a talentului individual și astfel cooperarea devine din ce în ce mai productivă. Dar toate acestea pot fi pricepute pe de-a întregul când condițiile care guvernează creșterea productivității în cooperare sunt expuse cu precizie analitică.
Teoria diviziunii internaționale a muncii este una dintre contribuțiile cele mai importante ale economiei politice clasice. Ea arată că, atâta vreme cât – indiferent din ce motive – mișcările de capital și muncă între diferitele țări sunt împiedicate, diviziunea geografică a muncii este guvernată de costurile de producție comparative, nu de cele absolute. [9] Când același principiu este aplicat diviziunii personale a muncii, se descoperă că individul se bucură de un avantaj din a coopera nu numai cu oameni superiori lui însuși într-o capacitate sau alta, dar și cu aceia care îi sunt inferiori în orice mod relevant. Dacă, prin superioritatea lui față de B, A are nevoie de trei ore de muncă pentru producerea unei unități din marfa „p”, comparate cu cele cinci ale lui B, și pentru producția lui „q” două ore contra celor patru ale lui B, atunci A va câștiga dacă el își limitează munca la producția lui „q” și lasă producția lui „p” în seama lui B. Dacă fiecare alocă șaizeci de ore pentru a produce atât „p”, cât și „q”, rezultatul muncii lui A este 20p + 30q, al lui B: 12p +15q și pentru amândoi împreună 32p + 45q. Dacă însă A se mărginește la a produce numai „q”, el produce șaizeci de unități în 120 de ore, în timp ce B, dacă se mărginește la a produce numai „p”, produce în același timp douăzeci și patru de unități. Rezultatul activității este atunci 24p + 60q, care, fiindcă „p” are o valoare de substituție de 3: 2q și pentru B una de 5: 4q, înseamnă o producție mai mare decât 32p + 45q. Este evident, prin urmare, că orice expansiune a diviziunii personale a muncii aduce avantaje tuturor celor care iau parte la ea. Acela care colaborează cu indivizi mai puțin talentați, mai puțin capabili și mai puțin harnici derivă un avantaj, la fel ca și omul care se asociază cu alții mai talentați, mai capabili și mai harnici. Avantajul diviziunii muncii este mutual; nu este limitat la cazul în care se face o muncă pe care individul solitar nu ar fi putut niciodată să o efectueze.
Productivitatea mai mare a lucrului prin diviziunea muncii are o influență unificatoare. Ea face pe oameni să se considere unul pe altul camarazi într-o luptă comună pentru bunăstare, mai degrabă decât concurenți într-o luptă pentru existență. Ea face prieteni din inamici, pace din război, societate din indivizi. [10]
3
Organism și organizație
Organismul și organizația sunt tot atât de deosebite una de alta, cât este viața de o mașină, cât o floare naturală de una artificială. Într-o plantă naturală, fiecare celulă își trăiește propria sa viață pentru sine, în timp ce funcționează reciproc cu celelalte. Ceea ce numim trăire este tocmai această existență de sine și menținere de sine. În planta artificială, părțile separate sunt membre ale întregului numai în măsura în care a fost eficace voința aceluia care le-a unit. Părțile înlăuntrul organizației sunt legate una de alta numai într-atât cât este efectivă această voință. Fiecare parte ocupă numai locul ce i s-a dat și părăsește acel loc, ca să spunem așa, numai potrivit instrucțiunilor. Înlăuntrul acestui cadru părțile pot trăi, adică există pentru ele însele numai în măsura în care creatorul le-a pus vii în creația sa. Calul pe care vizitiul l-a înhămat la căruță trăiește ca atare. În organizație, „perechea”, calul este tot atât de străin de vehicul, cum este un motor de automobilul pe care îl propulsează. Părțile își pot întrebuința viața lor în opoziție cu organizația, ca atunci când, de exemplu, calul o ia la goană cu căruța sau țesutul din care este făcută floarea artificială se dezintegrează prin acțiune chimică. Organizația omenească nu este diferită. Asemenea societății, ea este un rezultat al voinței. Dar în acest caz voința nu produce un organism social viu, cum nici fabricantul de flori nu produce un trandafir viu. Organizația rămâne închegată atâta vreme cât voința creatoare este eficace, nu mai mult. Părțile care compun organizația se contopesc în întreg numai în măsura în care voința creatorului se poate impune asupra lor și viața lor poate fi fixată în organizație. În batalionul care defilează există numai o singură voință, voința comandantului. Toate celelalte, în măsura în care funcționează înlăuntrul organizației, constituie mașinărie fără viață. În această distrugere a voinței sau a acelei porțiuni din ea care nu servește scopurile corpurilor de trupă constă esența instrucției militare. Soldatul în ordinea falangială, luptând în linie, în care corpul de trupe nu trebuie să fie nimic altceva decât o organizație – este instruit. Înlăuntrul masei nu există viață. Orice fel de viață pe care o trăiește individul este pe lângă sau în afara corpului de trupe – sau împotriva lui, dar niciodată în el. Războiul modern, bazat pe acțiunea personală a tiraliorului, trebuie să facă uz de soldatul individual, de gândirea și voința lui. Așa că armata nu mai instruiește pur și simplu pe soldat. Ea caută să-l educe.
Organizația este o asociație bazată pe autoritate; organismul este mutualitate. Gânditorul primitiv vede întotdeauna lucrurile ca fiind organizate din afară, niciodată ca crescând ele însele, organicește. El vede săgeata pe care a sculptat-o, el știe cum a luat ființă și cum a fost pusă în mișcare. Tot așa, el întreabă despre orice vede cine l-a făcut și cine l-a pus în mișcare. El se informează despre creația oricărei forme de viață, despre autorii oricărei schimbări în natură și descoperă o explicație animistă. Astfel s-au născut zeii. Omul vede comunitatea organizată cu contrastele ei de conducători și conduși și, în consecință, el încearcă să înțeleagă viața ca o organizație, nu ca un organism. De unde străvechea concepție a capului ca stăpân al trupului și întrebuințarea aceluiași termen „cap” pentru șeful organizației.
Prin eliminarea naturii organismului și eliminarea exclusivității conceptului de organizație, știința a făcut unul din marii ei pași înainte. Cu toată considerația pentru scriitorii mai timpurii, se poate spune că în domeniul științei sociale aceasta s-a înfăptuit mai cu seamă în secolul al optsprezecelea și că economia politică clasică, împreună cu precursorii ei imediați, a jucat rolul principal. Biologia a preluat opera cea bună zvârlind în lături toate credințele animiste și vitaliste. Pentru biologia modernă capul a încetat de a mai fi coroana, stăpânul trupului. În corpul viu nu mai sunt șef și discipoli, un contrast între suveran și supuși, între mijloace și scop. Există numai membre, organe.
A căuta să organizezi societatea ar fi tot atât de nebunesc cum ar fi să sfâșii o plantă vie în scop de a face una nouă din părțile moarte. O organizare a neamului omenesc poate fi concepută numai după ce a fost omorât organismul social viu. Mișcările colectiviste sunt de aceea predestinate să eșueze. Ar fi posibil să se creeze o organizație care să cuprindă toată omenirea. Dar aceasta ar fi întotdeauna doar o organizație, iar în paralel viața socială ar continua. Ea ar putea fi modificată și distrusă de către forțele vieții sociale și cu siguranță că ar fi distrusă din momentul în care ar încerca să se răscoale împotriva acestor forțe. Pentru a face colectivismul un fapt, trebuie mai întâi să fie omorâtă toată viața socială, pe urmă să se construiască statul colectivist; bolșevicii sunt, ca atare, cu totul logici în dorința de a dizolva toate legăturile sociale tradiționale, de a distruge edificiul social clădit de-a lungul nenumăratelor secole, în scopul de a ridica pe ruine o structură nouă. Numai că ei trec cu vederea faptul că indivizii izolați, între care nu mai există relații sociale, nu mai pot fi organizați.
Organizațiile sunt posibile numai atâta vreme cât ele nu sunt îndreptate contra organicului sau nu-i fac nici un rău. Toate încercările de a constrânge voința vie a ființelor omenești în serviciul a ceva ce ei nu doresc trebuie să eșueze. O organizație nu poate prospera dacă nu este întemeiată pe voința celor organizați și dacă nu servește scopurile lor.
4
Individul și societatea
Societatea nu este doar reciprocitate. Există reciprocitate între animale, de exemplu, când lupul mănâncă mielul sau când lupul și lupoaica se reproduc. Totuși nu vorbim despre societăți animale sau despre o societate de lupi. Lup și miel, lup și lupoaică sunt într-adevăr membrii unui organism – organismul naturii. Dar acestui organism îi lipsește caracteristica specifică a organismului social: el este dincolo de sfera voinței și acțiunii. Pentru același motiv, relația dintre sexe nu este, ca atare, o relație socială. Când un bărbat și o femeie se împreună, ei urmează o lege care le indică locul lor în natură. Într-atâta ei sunt conduși de instinct. Societatea există numai acolo unde voirea devine co-voire și acțiunea co-acțiune. A se strădui împreună către țeluri pe care indivizii singuri nu le-ar putea atinge deloc sau nu cu egală eficacitate – aceasta este societatea. [11]
De aceea societatea nu este un țel, ci un mijloc, mijlocul prin care fiecare membru individual caută să-și atingă țelurile sale proprii. Faptul că societatea este cu putință se datorează faptului că voința unei persoane și voința alteia se găsesc conexate într-o străduință comună. Comunitatea de muncă izvorăște din comunitatea de voință. Pentru că eu pot obține ceea ce doresc numai dacă semenul meu cetățean obține ceea ce dorește el, voința și acțiunea lui devin mijloacele prin care eu îmi pot atinge propriul meu țel. Pentru că voirea mea cuprinde necesarmente voința lui, intenția mea nu va putea să-i zădărnicească voința. Pe acest fapt fundamental este clădită toată viața socială. [12]
Principiul diviziunii muncii a relevat natura creșterii societății. Odată ce a fost înțeleasă semnificația diviziunii muncii, cunoștința socială s-a dezvoltat într-un ritm extraordinar, după cum vedem dintr-o comparație între Kant și aceia care au venit după el. Doctrina diviziunii muncii, așa cum era propusă de către economiștii din secolul al optsprezecelea, era departe de a fi pe deplin dezvoltată când a scris Kant. A mai avut încă nevoie să fie întregită de teoria ricardiană a comerțului internațional. Dar doctrina armoniei intereselor anticipase deja aplicarea ei plină de consecințe la teoria socială. Kant n-a fost atins de aceste idei. De aceea singura lui explicație a societății este că există un impuls în ființele omenești de a forma o societate și un al doilea impuls, contrariu, care caută să destrame societatea. Antagonismul acestor două tendințe este întrebuințat de natură pentru a duce oamenii către țelul final către care ea dorește să-i ducă. [13] Este greu de imaginat o idee mai uzată decât o astfel de încercare de a explica societatea prin acțiunea reciprocă a două impulsuri, impulsul de „a se socializa” și impulsul de „a se izola”. Evident că nu merge mai departe decât încercarea de a explica efectele opiului prin „virtus dormitiva, cuius est natura sensus assupire”.
Odată ce s-a perceput că diviziunea muncii este esența societății, nu rămâne nimic din antiteza între individ și societate. Contradicția dintre principiul individual și principiul social dispare.
5
Dezvoltarea diviziunii muncii
În măsura în care individul devine o ființă socială sub influența instinctului orb, mai înainte de a fi gândirea și voința pe deplin conștiente, formarea societății nu poate fi subiectul cercetării sociologice. Dar aceasta nu înseamnă că sociologia trebuie să treacă unei alte științe misiunea de a explica originile societății, acceptând țesătura socială a neamului omenesc ca un fapt dat. Căci dacă decidem – și aceasta este consecința imediată a echivalării societății cu diviziunea muncii – că structura societății era incompletă la apariția ființei omenești gânditoare și voitoare și că procesul constructiv este continuu de-a lungul istoriei, atunci trebuie să căutăm un principiu care să facă această evoluție inteligibilă pentru noi. Teoria economică a diviziunii muncii ne dă acest principiu. S-a spus că fericitul accident care a făcut cu putință nașterea civilizației a fost faptul că munca divizată este mai productivă decât munca fără diviziune. Diviziunea muncii se extinde prin întinderea înțelegerii că cu cât mai mult este divizată munca, cu atât este mai productivă. În acest sens, extensiunea diviziunii muncii este progres economic: ea aduce producția mai aproape de țelul ei – cea mai mare satisfacție cu putință a nevoilor, și acest progres este de asemenea și progres sociologic, deoarece comportă intensificarea relației sociale.
Numai în acest sens și numai dacă este exclusă orice evaluare teleologică sau etică, este legitim de a întrebuința expresia „progres” sociologicește în cercetarea istorică. Credem că putem observa o anumită tendință în schimbările condițiilor sociale și examinăm fiecare schimbare în parte separat, pentru a vedea dacă și în ce măsură este compatibilă cu ea această presupoziție. Se poate să facem diverse presupuneri de felul acesta, fiecare corespunzând într-o măsură asemănătoare experienței. Problema se pune pe urmă cu privire la relațiile dintre aceste presupoziții, dacă sunt independente una de alta sau dacă sunt legate intern. Am avea de mers atunci mai departe, pentru a defini natura legăturii. Dar aceasta revine la un studiu fără evaluare și bazat pe o ipoteză al șirului schimbărilor succesive.
Dacă nu ținem seamă de acele teorii ale evoluției care sunt construite naiv pe judecăți de valoare, vom găsi, în majoritatea teoriilor care pretind a interpreta evoluția socială, două efecte proeminente care le fac nesatisfăcătoare. Primul este că principiul lor evoluționist nu este legat de societate ca atare. Nici legea celor trei stadii ale minții omenești a lui Comte, nici cele cinci stagii ale dezvoltării psiho-sociale ale lui Lamprecht nu dau vreun indiciu cu privire la legătura lăuntrică și necesară între evoluția minții și evoluția societății. Ni se arată cum se comportă societatea când a intrat într-un stagiu nou, dar vrem să știm mai mult, și anume prin ce lege începe și se transformă societatea. Schimbările pe care le vedem ca schimbări sociale sunt trasate de către astfel de teorii ca fapte acționând din afară asupra societății; dar noi trebuie să le înțelegem ca pe manifestările funcționale ale unei legi constante. Al doilea neajuns este că toate aceste teorii sunt teorii de „stagii” (Stufentheorien). Pentru teoriile de stagii nu există în realitate așa ceva ca evoluție, adică nu există o schimbare continuă în care putem recunoaște o tendință definită. Afirmațiile acestor teorii nu merg dincolo de stabilirea unei înșiruiri definite de evenimente; ele nu dau nici o dovadă a legăturii cauzale care există între stagiile care constituie înșiruirea. În cel mai bun caz, ele reușesc să stabilească paralele între succesiunea evenimentelor în sânul diferitelor națiuni. Dar una este a împărți viața omenească în copilărie, tinerețe, maturitate și bătrânețe, și alta să revelezi legea care guvernează creșterea și decăderea organismului. Un anumit arbitrar este legat de orice teorie de stagii. Delimitarea stagiilor fluctuează întotdeauna.
Istoria economică modernă germană a procedat fără îndoială bine făcând din diviziunea muncii baza teoriei ei a evoluției. Dar nu a fost în stare să se elibereze de vechea schemă tradițională a dezvoltării prin stagii. Teoria ei este încă o teorie a stagiilor. Astfel, Bücher distinge stagiul economiei domestice închise (producție doar pentru întrebuințare proprie, economie fără schimb) , stagiul economiei orășenești (producție pentru clienți, stagiul schimbului direct) și stagiul economiei naționale (producție pentru piețe, stagiul circulației bunurilor). [14] Schmoller diferențiază perioadele de economie sătească, economie orășenească, economie teritorială și economie de stat. [15] Philippovich deosebește economia domestică închisă și economia comercială și, înlăuntrul economiei comerciale, el găsește perioada comerțului limitat local, perioada comerțului controlat de către stat și limitat la suprafața statului și perioada liberului schimb (economie națională dezvoltată, capitalism). [16] Împotriva acestor încercări de a forța prinderea evoluției într-o schemă generală, au fost ridicate multe obiecții grave. Nu este nevoie să discutăm ce valoare ar putea să aibă astfel de clasificări în revelarea caracteristicilor epocilor istorice clar definite și în ce măsură ele pot fi admise ca ajutoare pentru descriere. În orice caz, ele trebuie întrebuințate cu mare prudență. Disputa stearpă asupra vieții economice a națiunilor din antichitate arată cu câtă ușurință pot duce aceste clasificări la luarea umbrei nuanțării subtile scolastice a cuvintelor drept substanță a realității istorice. Pentru studiul sociologic teoriile de stagii sunt inutile. [17] Ele ne induc în eroare cu privire la una dintre cele mai importante probleme ale istoriei – aceea de a decide în ce măsură este continuă evoluția istorică. Soluția acestei probleme ia de obicei forma fie a unei presupoziții, că evoluția socială – despre care trebuie amintit că este dezvoltarea diviziunii muncii – s-a mișcat într-o linie neîntreruptă, sau prin presupoziția că fiecare națiune a progresat pas cu pas peste același teren. Ambele presupoziții sunt pe lângă subiect. Este absurd a spune că evoluția este neîntreruptă, când putem discerne cu claritate perioade de decadență în istorie, perioade când diviziunea muncii a regresat. Pe de altă parte, progresul înfăptuit de către națiunile individuale prin atingerea unui stagiu mai înalt de diviziune a muncii nu este niciodată complet pierdut. El se întinde la alte națiuni și grăbește evoluția lor. Căderea lumii antice fără îndoială a dat înapoi cu secole evoluția economică. Dar cercetarea istorică mai recentă a arătat că legăturile care uneau civilizația economică a antichității cu aceea a evului mediu erau mult mai puternice decât obișnuiau să presupună oamenii. Economia de schimb a suferit, desigur, mult sub furtuna marii migrațiuni de popoare, dar i-a supraviețuit. Orașele de care depindea nu au fost ruinate în întregime și curând s-a făcut o legătură între rămășițele vieții orășenești și noua dezvoltare a comerțului prin troc. [18] În civilizația orașelor s-a păstrat un fragment al înfăptuirilor sociale ale antichității, care a fost transmis în viața evului mediu.
Progresul în diviziunea muncii depinde în întregime de o înțelegere a avantajelor ei, adică a mai marii ei productivități. Acest adevăr a devenit pentru prima oară pe deplin evident prin doctrinele liberului schimb ale fiziocraților și ale economiei politice clasice din secolul al optsprezecelea. Dar, în rudimente, ea se găsește în toate doctrinele care favorizează pacea, oriunde pacea este lăudată sau războiul condamnat. Istoria este o luptă între două principii, principiul pașnic, care avansează dezvoltarea comerțului, și principiul militarist-imperialist, care interpretează societatea omenească nu ca o binevoitoare diviziune socială a muncii, ci ca o represiune forțată a unora dintre membrii ei de către alții. Principiul imperialist recâștigă mereu supremația. Principiul liberal nu se poate menține împotriva lui, până când înclinația pentru muncă pașnică inerentă în mase va fi răzbit până la recunoașterea deplină a propriei sale importanțe ca un principiu de evoluție socială. Oriunde principiul imperialist este la putere, pacea nu poate fi decât locală și temporară: ea nu durează niciodată mai mult decât faptele care au creat-o. Atmosfera psihică cu care se înconjoară imperialismul este puțin potrivită pentru promovarea creșterii diviziunii muncii înlăuntrul frontierelor statului; ea practic interzice extensiunea diviziunii muncii dincolo de barierele politico-militare care separă statele. Diviziunea muncii are nevoie de libertate și pace. Numai când gândirea liberală modernă a secolului al optsprezecelea a oferit o filosofie a păcii și colaborării sociale a fost pusă baza pentru dezvoltarea surprinzătoare a civilizației economice a acelei epoci – o epocă înfierată de către ultimele doctrine imperialiste și socialiste ca epocă a materialismului cras, a egoismului și capitalismului.
Nimic nu ar putea fi mai pervertit decât concluziile trase în legătură cu aceasta de către concepția materialistă a istoriei, care prezintă dezvoltarea ideologiei sociale ca depinzând de stagiul de evoluție tehnică care a fost atins. Nimic nu este mai eronat decât bine cunoscuta zicală a lui Marx: „Industria manuală produce o societate cu nobili feudali, industria cu aburi, o societate cu capitaliști industriali”. [19] Aceasta nu este corect nici măcar formal. A încerca și a explica evoluția socială prin evoluția tehnicii înseamnă doar a amâna tratamentul problemei, fără a o rezolva în nici un fel. Căci, pe baza unei astfel de concepții, cum să explicăm evoluția tehnică însăși?
Ferguson a arătat că dezvoltarea tehnicii depinde de condițiile sociale și că fiecare epocă ajunge atât de departe în tehnică, cât este îngăduit de către stagiile pe care le-a atins în diviziunea socială a muncii. [20] Progresele tehnice sunt posibile numai acolo unde diviziunea muncii a pregătit drumul pentru aplicarea lor. Fabricarea în masă a încălțămintei presupune o societate în care producția de încălțăminte pentru sute de mii sau milioane de ființe omenești poate fi concentrată în câteva întreprinderi. Într-o societate de țărani auto-suficienți nu există nici o posibilă întrebuințare pentru industria cu aburi. Numai diviziunea muncii a putut inspira ideea de a pune forțele mecanice în serviciul manufacturii. [21]
A trasa originea a tot ce are a face cu societatea în dezvoltarea diviziunii muncii nu are nimic în comun cu materialismul grosier și naiv al teoriilor tehnologice și al altor teorii materialiste ale istoriei. Tot așa, nu înseamnă cu nici un chip, cum sunt capabili să susțină discipolii filosofiei idealiste, o limitare inadmisibilă a conceptului de relații sociale. De asemenea, nu restrânge societatea la specificul material. Acea parte din viața socială care stă dincolo de economic este într-adevăr țelul final, dar căile care duc la ea sunt guvernate de legea întregii acțiuni raționale; oriunde vin în chestiune, este acțiune economică.
6
Schimbările individului în societate
Efectul cel mai important al diviziunii muncii este că schimbă individul independent într-o ființă socială dependentă. În diviziunea muncii, omul social se schimbă, ca și celula care se adaptează pentru a fi parte dintr-un organism. El se adaptează la noi moduri de viață, permite ca unele energii și organe să se atrofieze și dezvoltă altele. El devine unilateral. Întregul trib al romanticilor, neînduplecații laudatores temporis acti (barzi ai timpurilor trecute), au deplâns acest fapt. Pentru ei, idealul este omul trecutului care își dezvoltă puterile „armonios”: un ideal care, vai, nu mai inspiră epoca noastră degenerată. Ei recomandă regresiunea în diviziunea muncii, de unde lauda lor pentru munca agricolă, prin care înțeleg aproape întotdeauna țăranul aproape auto-suficient. [22]
Aici iarăși socialismul modern îi întrece pe toți. Marx promite că în faza mai înaltă a societății comuniste „supunerea înrobitoare a indivizilor de sub diviziunea muncii și, împreună cu aceasta, de asemenea și contrastul între munca psihică și corporală vor fi dispărut”. [23] Se va ține seamă de omeneasca „nevoie de schimbare”. „Alternarea muncii psihice și corporale” va „asigura dezvoltarea armonioasă a omului”. [24]
Ne-am ocupat deja de această iluzie. [25] Dacă ar fi cu putință de a înfăptui toate țelurile omenești numai cu acea cantitate de muncă ce nu cauzează nici o neplăcere, ci în același timp ușurează senzația de neplăcere care se naște din statul degeaba, atunci munca nu ar fi deloc un obiect economic. A satisface nevoi nu ar fi muncă, ci joacă. Aceasta însă nu este cu putință. Chiar și muncitorul de sine suficient în cea mai mare parte trebuie să muncească mult dincolo de punctul în care efortul este agreabil. Se poate presupune că munca este mai puțin neplăcută pentru el decât pentru muncitorul care este legat de o treabă anumită, căci el descoperă la începutul fiecărei trebi că încearcă senzații proaspete de plăcere în activitatea însăși. Dacă, cu toate acestea, omul s-a dedat din ce în ce mai mult la diviziunea muncii, aceasta este pentru că el a recunoscut că productivitatea mai mare a muncii astfel specializate mai mult decât îl răsplătește pentru pierderea de plăcere. Extensiunea diviziunii munci nu poate fi prescurtată fără a reduce productivitatea muncii. Aceasta este adevărat despre toate felurile de muncă. Este o iluzie a crede că se poate păstra productivitatea și reduce diviziunea muncii.
Desființarea diviziunii muncii nu ar fi un remediu pentru rănile provocate individului, trup și suflet, de munca specializată, afară numai dacă suntem pregătiți să dăm înapoi dezvoltarea socială. Este treaba individului însuși de a se ocupa să devină o ființă omenească completă. Remediul constă în reformarea consumului, nu în „reformarea muncii”. Jocul și sportul, plăcerea artei, cititul sunt mijloace evidente de evadare.
N-are nici o valoare căutarea omului dezvoltat armonios în zorile evoluției economice. Subiectul economic aproape auto-suficient, așa cum îl cunoaștem în țăranul solitar din văile îndepărtate, nu arată nici una din acele dezvoltări nobile de trup, minte și simțire pe care i-o atribuie romanticii. Civilizația este un produs al timpului liber și al liniștii sufletești pe care singură diviziunea muncii o poate face cu putință. Nimic nu este mai fals decât a presupune că omul a apărut la început în istorie cu o individualitate independentă și că numai în timpul evoluției care a dus la marea societate el a pierdut, împreună cu libertatea materială, independența spirituală. Toată istoria, evidența și observația vieților popoarelor primitive este direct opusă acestei vederi. Omului primitiv îi lipsește orice individualitate în sensul nostru. Doi insulari din Marea Sudului seamănă unul cu altul mult mai tare decât doi londonezi din secolul douăzeci. Personalitatea nu a fost imprimată omului dintru început. Ea a fost însușită în cursul evoluției societății. [26]
7
Regresiunea socială
Evoluția socială – în sensul diviziunii muncii – este un fenomen de voință: ea depinde în întregime de voința omenească. Nu luăm în considerare dacă este justificată aprecierea fiecărui progres în diviziunea muncii și, de aici, în intensificarea legăturii sociale ca o ridicare la un stagiu mai înalt; trebuie să întrebăm dacă o astfel de dezvoltare este un fenomen necesar. Este o dezvoltare chiar și mai mare a societății conținutul istoriei? Este cu neputință pentru societate ca să stea pe loc sau să dea înapoi?
Trebuie să respingem a priori orice presupunere că evoluția istorică este prevăzută cu un țel de către o „intenție” sau „plan ascuns” al naturii, așa cum își imagina Kant și cum aveau în minte Hegel și Marx; dar nu putem evita cercetarea dacă nu cumva s-ar putea găsi un principiu pentru a demonstra că creșterea socială continuă este inevitabilă. Cel dintâi principiu care se oferă atenției noastre este principiul selecției naturale. Societățile mai intens dezvoltate ajung la bogăție materială mai mare decât cele mai puțin dezvoltate; de aceea ele au mai multe șanse să-și apere membrii de mizerie și sărăcie. Ele sunt de asemenea mai bine echipate ca să se apere de inamic. Nu trebuie să fim înșelați de observația că națiunile mai bogate și mai civilizate au fost adesea nimicite în război de către națiuni mai puțin bogate și mai puțin civilizate. Națiunile aflate într-un stagiu avansat al evoluției sociale au fost întotdeauna capabile cel puțin să reziste unei forțe superioare a națiunilor mai puțin dezvoltate. Numai națiunile decadente, civilizațiile dezintegrate lăuntric sunt acelea care au căzut pradă națiunilor pe cale de a se ridica. Acolo unde o societate mai intens organizată a sucombat la atacul unui popor mai puțin dezvoltat, victorioșii au fost până în cele din urmă copleșiți, acceptând ordinea economică și socială și chiar limba și credința rasei cucerite.
Superioritatea societăților mai intens dezvoltate nu constă numai în bunăstarea lor materială, ci și cantitativ, în numărul membrilor lor, și calitativ, în mai marea solidaritate a structurii lor interne. Căci tocmai aceasta este cheia către dezvoltarea socială mai înaltă: lărgirea cadrului social, includerea în diviziunea muncii a unui număr mai mare de ființe omenești și influența ei mai puternică asupra fiecărui individ. Societatea mai intens dezvoltată se deosebește de aceea mai puțin dezvoltată prin uniunea mai strânsă a membrilor ei; aceasta înlătură soluția violentă a conflictului intern și formează în afară un front defensiv închis împotriva oricărui inamic. În societățile mai puțin dezvoltate, în care legătura socială este slabă și între părțile sale separate există o confederație pentru scopurile de război, mai degrabă decât solidaritate adevărată bazată pe muncă în comun și pe cooperare economică – neînțelegerea izbucnește mai ușor și mai repede decât în societățile mai intens dezvoltate. Aceasta deoarece confederația militară nu are o stăpânire fermă și durabilă asupra membrilor ei. Prin însăși natura ei, ea este doar o legătură temporară care este susținută de perspectiva unui avantaj momentan, dar se dizolvă îndată ce inamicul a fost înfrânt și începe sfada pentru pradă. În lupta împotriva societăților mai puțin dezvoltate, cele dezvoltate au descoperit întotdeauna că avantajul lor cel mai mare constă în lipsa de unitate din rândurile inamicului. Națiunile într-o stare mai coborâtă de organizare au reușit numai temporar să coopereze pentru mari acțiuni militare. Lipsa de unitate internă a risipit întotdeauna repede armatele lor. Luați, de pildă, incursiunile mongole asupra civilizației europene centrale a secolului al treisprezecelea sau eforturile turcilor de a pătrunde în apus. Superioritatea tipului de societate industrială asupra celui militar, pentru a întrebuința expresia lui Herbert Spencer, constă, în cea mai mare parte, din faptul că asociațiile care sunt doar militare se destramă întotdeauna prin vrajba internă. [27]
Dar mai este o altă circumstanță care face să propășească mai departe dezvoltarea socială. S-a arătat că este în interesul tuturor membrilor societății să fie lărgit cadrul social. Pentru un organism social de un înalt grad de dezvoltare nu este cu nici un chip o chestiune indiferentă dacă națiunile din afara cadrului lui continuă să ducă o existență de sine suficientă pe un plan mai coborât de evoluție socială sau nu. Este în interesul organismului mai dezvoltat să atragă pe cel mai puțin avansat în sfera comunității lui economice și sociale, cu toate că persistența lui de a rămâne pe un plan mai coborât îl face politicește și militaricește neprimejdios și cu toate că nici un avantaj imediat nu este probabil să-i revină din ocuparea teritoriului lui în care, este de presupus, condițiile naturale de producție sunt nefavorabile. Am văzut că este întotdeauna un avantaj de a lărgi cadrul muncitorilor într-o societate care divide munca, astfel încât chiar și un popor mai eficient să poată avea un interes de a coopera cu unul mai puțin eficient. Aceasta este ceea ce împinge atât de des națiunile de înaltă dezvoltare să-și extindă câmpul lor de activitate economică prin absorbirea teritoriilor până atunci inaccesibile. Deschiderea regiunilor înapoiate ale Orientului apropiat și îndepărtat, ale Africii și Americii a netezit calea pentru o comunitate economică mondială, astfel încât puțin înainte de războiul mondial eram pe punctul de a realiza visul unei societăți ecumenice. Războiul doar a întrerupt pentru o scurtă perioadă această dezvoltare sau a distrus-o cu totul? Este de conceput ca această dezvoltare să poată înceta, că societatea poate chiar regresa?
La această problemă nu se poate accede decât în legătură cu o alta: problema morții națiunilor. Este obișnuit să se vorbească despre națiuni care îmbătrânesc și mor, despre comunități tinere sau bătrâne. Comparația este defectuoasă – cum sunt toate comparațiile – și discutând astfel de lucruri vom face bine să lăsăm la o parte frazele metaforice. Care este miezul problemei ce se prezintă aici?
Este clar că nu trebuie să o confundăm cu o altă problemă mai puțin grea, problema schimbărilor de calitate națională. Acum o mie sau o mie cinci sute de ani, germanii vorbeau o limbă diferită de aceea de astăzi, dar să nu ne gândim să spunem din pricina aceasta că cultura germană medievală ar fi „moartă”. Dimpotrivă, vedem în cultura germană un lanț evolutiv neîntrerupt, întinzându-se (fără a menționa monumentele literare pierdute) de la Heliand, și Scripturile lui Otfried până în ziua de azi. Spunem într-adevăr despre pomeranieni și prusaci, care în decursul secolelor au fost asimilați de către coloniștii germani, că s-au stins, totuși nu am susține că au îmbătrânit ca națiuni. Pentru a duce la capăt asemuirea, ar trebui să se vorbească de națiuni care au murit tinere. Nu ne interesează transformarea națională; problema noastră este diferită. Nici decadența statelor nu vine în discuție, căci acest fenomen apare uneori ca o consecință a îmbătrânirii națiunilor, uneori independent de ea. Căderea vechiului stat polonez nu a avut nimic a face cu vreo decadență a civilizației poloneze sau a poporului polonez. Ea nu a oprit dezvoltarea socială a Poloniei.
Faptele care sunt de față practic în toate exemplele aduse de îmbătrânirea unei culturi sunt: un declin în populație, o micșorare a bunăstării și decăderea orașelor. Semnificația istorică a tuturor acestor fenomene devine clară de îndată ce concepem îmbătrânirea națiunilor ca regresiune a diviziunii muncii sociale și a societății. Declinul lumii antice, de pildă, a fost o regresiune socială. Declinul Imperiului Roman a fost numai un rezultat al dezintegrării societății antice care, după ce a atins un nivel ridicat de diviziune a muncii, a dat înapoi într-o economie aproape lipsită de monedă. Astfel, orașele au fost depopulate și tot astfel s-a micșorat populația de la țară, iar nevoia și mizeria au apărut pur și simplu pentru că o ordine economică operând la un nivel mai coborât al diviziunii sociale a muncii este mai puțin productivă. Abilitatea tehnică s-a pierdut treptat, talentul artistic a decăzut, gândirea științifică s-a stins cu încetul. Cuvântul care descrie cel mai potrivit aceasta este dezintegrare. Cultura clasică a murit pentru că societatea clasică a regresat. [28]
Moartea națiunilor este regresiunea relației sociale, regresiunea diviziunii muncii. Oricare ar fi putut fi cauza în cazurile individuale, încetarea dispoziției pentru cooperare socială a fost întotdeauna aceea care, în realitate, a provocat declinul. Aceasta ar fi putut să ni se pară odată un mister de neînțeles, dar acum, când privim cu teroare procesul în curs de desfășurare în propria noastră experiență, ne apropriem mai mult de înțelegerea lui, deși nu reușim să recunoaștem cauzele cele mai adânci, finale ale schimbării.
Spiritul social, spiritul cooperării sociale, este acela care formează, care dezvoltă și susține societățile. Odată ce este pierdut, societatea se destramă din nou. Moartea unei națiuni este regresiunea socială, declinul de la diviziunea muncii la auto-suficiență. Organismul social se dezintegrează în celulele din care a început. Omul rămâne, dar societatea moare. [29]
Nu există nici o dovadă că evoluția socială trebuie să se miște constant în sus într-o linie dreaptă. Imobilitatea socială și regresiunea socială sunt fapte istorice pe care nu le putem ignora. Istoria universală este cimitirul civilizațiilor moarte, iar în India și în Asia de răsărit vedem exemple pe scară mare de civilizații în imobilitate.
Clicile noastre literare și artistice, a căror opinie exagerată despre propriile lor producțiuni neînsemnate contrastează atât de izbitor cu modestia și auto-critica artiștilor cu adevărat mari, spun că nu importă mult dacă evoluția economică continuă, atâta vreme cât cultura lăuntrică este intensificată. Dar orice cultură lăuntrică necesită mijloace externe pentru realizarea ei și aceste mijloace externe pot fi obținute numai prin efort economic. Când productivitatea muncii decade prin regresiunea muncii sociale, urmează decadența culturii lăuntrice.
Toate civilizațiile mai vechi s-au născut și au crescut fără a fi pe deplin conștiente de legile fundamentale ale evoluției culturale și de semnificația diviziunii muncii și a cooperării. În cursul dezvoltării lor, ele au avut adesea de combătut tendințe și mișcări potrivnice civilizației. Adesea le-au învins, dar, mai devreme sau mai târziu, ele au căzut. Ele au sucombat în fața spiritului de dezintegrare. Prin filosofia socială a liberalismului, oamenii au devenit conștienți pentru prima oară de legile evoluției sociale și pentru prima oară ei au recunoscut clar baza civilizației și a progresului cultural. Acelea erau timpuri când speranțele pentru viitor mergeau foarte departe. Perspective neînchipuite păreau să se deschidă. Dar n-a fost dat să fie. Liberalismul a trebuit să facă față doctrinelor militariste naționaliste și, mai presus de toate, socialiste-comuniste, care tindeau să producă destrămarea socială. Teoria naționalistă se autointitulează organică, teoria socialistă se autointitulează socială, dar în realitate efectul amândurora este dezorganizant și antisocial.
Dintre toate acuzațiile aduse sistemului liberului schimb și proprietății private, nici una nu este mai stupidă decât afirmația că este antisocial și individualist și că pulverizează corpul social. Comerțul nu dezintegrează, așa cum afirmă entuziaștii romantici pentru autarhia unor mici porțiuni de pe suprafața pământului; el unește. Diviziunea muncii este aceea care face legăturile sociale: ea este elementul social pur și simplu. Oricine proclamă auto-suficiența națiunilor și a statelor caută să dezintegreze societatea ecumenică; oricine caută să distrugă diviziunea socială a muncii înlăuntrul unei națiuni prin intermediul războiului de clasă este antisocial.
Un declin al societății ecumenice, care s-a format cu încetul în timpul ultimelor două sute de ani sub influența germinării treptate a ideii liberale, ar fi o catastrofă mondială absolut fără pereche în istorie așa cum o cunoaștem. Nici o națiune nu ar fi cruțată. Cine ar mai reconstrui, după aceea, lumea sfărâmată?
8
Proprietatea privată și evoluția socială
Împărțirea indivizilor în proprietari și neproprietari este un rezultat al diviziunii muncii.
A doua mare înfăptuire sociologică a economiei politice clasice și a teoriei sociale „individualiste” a secolului al optsprezecelea a fost recunoașterea funcției sociale a proprietății private. Din punctul de vedere mai vechi, proprietatea a fost întotdeauna considerată un privilegiu al celor puțini, o incursiune asupra stocului comun, o instituție privită etic ca un rău, deși câteodată ca unul inevitabil. Liberalismul a fost primul care a recunoscut că funcția socială a proprietății private asupra mijloacelor de producție este de a pune bunurile în mâinile acelora care știu cel mai bine să le întrebuințeze, adică în mâinile administratorilor celor mai experți. Nimic nu este mai străin de esența proprietății decât privilegiile speciale pentru proprietate specială și protecție pentru producători speciali. Orice fel de constrângere, astfel ca drepturi exclusive și alte privilegii ale producătorilor, este capabilă să împiedice îndeplinirea funcției sociale a proprietății. Liberalismul luptă împotriva unor astfel de instituții tot atât de viguros cât se opune oricărei încercări de a limita libertatea muncitorului.
Proprietarul nu ia nimic de la nimeni. Nimeni nu poate spune că duce lipsuri din pricina abundenței altuia. Este o flatare a instinctelor invidioase ale maselor când li se face o socoteală de cât ar dispune mai mult omul sărac dacă proprietatea ar fi distribuită în mod egal. Ceea ce se trece cu vederea este faptul că volumul producției și al venitului social nu sunt fixe și neschimbătoare, ci depind esențialmente de distribuția proprietății. Dacă se interferează cu aceasta, apare primejdia ca proprietatea să cadă în mâinile acelora nu atât de competenți ca s-o păstreze, a acelora a căror prevedere este mai mică, a căror dispunere de mijloacele lor este mai puțin productivă; aceasta ar reduce necesarmente cantitatea produsă. [30] Ideile comunismului distributiv sunt atavice, întorcându-se la timpurile când încă nu existau relații sociale sau acestea încă nu atinseseră stagiul lor actual de dezvoltare, când randamentul producției era în mod corespunzător mult mai scăzut. Omul fără pământ dintr-o ordine economică bazată pe producție fără schimb este cu totul consistent în a face din redistribuția câmpurilor țelul ambiției sale. Dar proletarul modern înțelege greșit natura producției sociale când râvnește la o redistribuție asemănătoare.
Liberalismul combate idealul socialist de a transfera mijloacele de producție în mâinile societății organizate cu argumentul că producția socialistă ar da un randament mai scăzut. Împotriva acestuia, socialismul școlii hegeliene caută să demonstreze că evoluția istoriei duce inevitabil la desființarea proprietății private asupra mijloacelor de producție.
Lassalle spunea că „cursul întregii istorii legale constă, vorbind în general, într-o limitare din ce în ce mai mare a proprietății individului și în punerea în afara proprietății private a cât mai multor obiecte”. Tendința de a lărgi libertatea proprietății, care reiese din evoluția istorică, este numai aparentă. Oricât de mult „ideea reducerii rapid crescânde a sferei proprietății private ca un principiu operând în dezvoltarea culturală și istorică a dreptului poate fi considerată ca paradoxală”, totuși, potrivit lui Lassalle, a supraviețuit examinării celei mai amănunțite. Din nefericire, Lassalle nu a dat la iveală nici un amănunt al examinării acestei idei. Potrivit propriilor sale cuvinte, el „o onora (ideea) în schimb cu câteva priviri foarte superficiale”. [31] De asemenea, nu a încercat nimeni, de la Lassalle încoace, să ofere o dovadă. Dar chiar dacă a fost făcută încercarea, acest fapt nu ar fi demonstrat cu nici un chip necesitatea dezvoltării în chestiune. Construcțiile conceptuale ale jurisprudenței speculative saturate de spirit hegelian servesc, în cel mai bun caz, pentru a arăta tendințele istorice ale evoluției în trecut. Că tendința evolutivă descoperită în felul acesta trebuie necesarmente să continue să se dezvolte este o presupunere cu totul arbitrară. Numai dacă s-ar fi putut arăta că forța din spatele evoluției mai este încă activă ar fi adusă dovada ipotetică de care este nevoie. Hegelianul Lassalle nu a făcut nimic de felul acesta. Pentru el, chestiunea este lichidată când el își dă seama că „această reducere progresivă a sferei proprietății private este bazată pe nimic altceva decât dezvoltarea pozitivă a libertății omenești”. [32] Potrivind legea sa a evoluției în marea schemă hegeliană a evoluției istorice, el făcuse tot ce putea cere școala sa.
Marx a văzut greșelile din schema hegeliană a evoluției istorice. El susține, de asemenea, că este un adevăr indisputabil că cursul istoriei duce de la proprietatea privată la proprietatea comună. Dar, spre deosebire de Hegel și Lassalle, el nu se ocupă de ideea de proprietate și de conceptul juridic al proprietății. Proprietatea privată „în tendințele ei politico-economice” alunecă spre dizolvarea ei, „dar numai printr-o dezvoltare independentă de ea, de care ea nu este conștientă, care are loc împotriva voinței ei, și este condiționată de natura chestiunii; numai creând proletariatul qua proletariat, mizeria care este conștientă de mizeria ei spirituală și fizică, dezumanizarea care este conștientă de dezumanizarea ei”. [33] Astfel, doctrina luptei de clasă este introdusă ca element propulsor al evoluției istorice.
NOTE
1. Cohen, Logik der reinen Erkenntnis, ed. a 2-a, Berlin, 1914, p. 359.
2. Cum face Lilienfeld, La pathologie sociale, Paris, 1896, pag. 95. Când un guvernământ face un împrumut de la casa Rothschild, sociologia organicistă concepe procesul precum urmează: „La maison Rothschild agit, dans cette occasion, parfaitement en analogie avec l’action d’un groupe de cellules qui, dans le corps humain, coopèrent à la production du sang nécessaire à l’alimentation du cerveau dans l’espoir d’en être indemnisées par une réaction des cellules de la substance grise dont ils ont besoin pour s’activer de nouveau et accumuler de nouvelles énergies.” (Ibid. pag. 104). Aceasta este metoda care pretinde că stă pe „teren solid” și explorează „devenirea fenomenelor pas cu pas, pornind de la cel mai simplu la cel mai complex.” (Vezi Lilienfeld, Zur Verteidigung der organischen Methode in der Soziologie, Berlin, 1898, pag. 75).
3. Este caracteristic faptul că tocmai romanticii accentuează excesiv caracterul organic al societății, în timp ce filosofia socială liberală nu a făcut niciodată astfel. Este ușor de înțeles. O teorie socială care ar fi cu adevărat organică nu ar avea nevoie să accentueze gălăgios acest atribut al sistemului său.
4. Cohen, Logik der reinen Erkenntnis, pag. 349.
5. Hertwig, Allgemeine Biologie, ed. a 4-a, Jena, 1912, pag. 500 et seq.; Hertwig, Zur Abwehr des ethischen, des sozialen und des politischen Darwinismus, Jena, 1918, pag. 69 et seq.
6. Izoulet, La cité moderne, Paris, 1894, pag. 35 et seq.
7. Durkheim, De la division du travail social, Paris, 1893, pag. 294 et seq. se străduiește (urmând pe Comte și împotriva lui Spencer) să probeze că diviziunea muncii predomină nu pentru că, așa cum gândesc economiștii, ea mărește producția, ci ca un rezultat al luptei pentru existență. Cu cât este mai compactă masa socială, cu atât este mai acerbă lupta pentru existență. Aceasta îi forțează pe indivizi să se specializeze în munca lor, fiindcă altfel ei n-ar fi în stare să se întrețină singuri. Dar Durkheim trece cu vederea faptul că diviziunea muncii face cu putință aceasta numai pentru că ea face munca mai productivă. Durkheim ajunge să respingă teoria importanței productivității mai mari în diviziunea muncii printr-o concepție falsă despre ideea fundamentală a utilitarismului și despre legea saturării nevoilor (op. cit., 218 et seq., 257 et seq.). Opinia sa că civilizația este produsă de schimbări în densitatea și volumul societății este intenabilă. Populația crește pentru că munca devine mai productivă și poate să hrănească mai multă lume, nu vice-versa.
8. Asupra rolului important jucat de varietatea locală a condițiilor productive în apariția diviziunii muncii, vezi von den Steinen, Unter den Naturvölkern Zentralbrasiliens, ed. a 2-a, Berlin, 1897, pag. 196 et seq.
9. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, pag. 76 et seq.; Mill, Principles of Political Economy, pag. 348 et seq.; Bastable, The Theory of International Trade, ed. a 3-a, London, 1900, pag. 16 et seq.
10. „Comerțul transformă nemul omenesc, care la origine are numai unitatea speciei, într-o societate realmente unitară.” (Steinthal, Allgemeine Ethik, Berlin, 1885, pag. 208. Comerțul însă nu este nimic mai mult decât un ajutor tehnic al diviziunii muncii. Asupra diviziunii muncii în sociologia lui Thomas Aquinas vezi Schreiber, Die volkswirtschaftlichen Anschauungen der Scholastik seit Thomas von Aquin, Jena, 1913, pag. 19 et seq.
11. De aceea trebuie de asemenea respinsă ideea lui Guyau, care derivă legătura socială direct din bisexualitate. (Guyau, Sittlichkeit ohne Pflicht, tradus de Schwarz, Leipzig, 1909, pag. 113 et seq.)
12. Fouillée argumentează precum urmează împotriva teoriei utilitariste a societății, care numește societatea un „moyen universel” (Belot): “Tout moyen n’a qu’une valeur provisoire; le jour où un instrument dont je me servais me devient inutile ou nuisible, je le mets de côté. Si la société n’ est qu’un moyen, le jour où, exceptionellement, elle se trouvera contraire à mes fins, je me delivrerai des lois sociales et moyens sociaux…. Aucune considération sociale ne pourra empêcher la révolte de l’individu tant qu’on ne lui aura pas montré que la société est établie pour des fins qui sont d’abord et avant tout ses vraies fins à lui-même et qui, de plus, ne sont pas simplement des fins de plaisir ou d’intérêt, l’intérêt n’étant que le plaisir différé et attendu pour l’avenir … L’idée d’intérét est précisément ce qui divise les hommes, malgré les rapprochements qu’elle peut produire lorsqu’il y a convergence d’intérêts sur certains points.” (Fouillée, Humanitaires et libertaires au point de vue sociologique et moral, Paris, 1914, pag. 146 et seq.; vezi de asemenea Guyau, Die englische Ethik der Gegenwart, tradus de Peusner, Leipzig, 1914, pag. 372 et seq.) Fouillée nu vede că valoarea provizorie pe care societatea o capătă ca un mijloc durează tot atât cât și condițiile vieții omenești date de către natură rămân neschimbate și atâta timp cât omul continuă să recunoască avantajele cooperării omenești. „Eterna”, nu numai provizoria existență a societății urmează din eternitatea condițiilor pe care ea este clădită. Aceia care sunt la putere pot cere de la teoria socială ca să-i servească, împiedicându-l pe individ de a se revolta împotriva societății, dar aceasta nu este cu nici un chip o pretenție științifică. Pe lângă aceasta, nici o teorie socială nu ar putea să-l convingă pe individ tot atât de ușor ca cea utilitaristă să se înroleze voluntar în uniunea socială. Dar, când un individ arată că este un dușman al societății, nu mai rămâne altceva de făcut societății decât să-l facă nevătămător.
13. Kant, „Idee zu einer allgemeinen Geschichte in weltbürgerlicher Absicht”, Collected Works, Vol. I, pag. 227 et seq.
14. Bücher, Die Entstehung der Volkswirtschaft, ediția a 10-a, Tübingen, 1917, pag. 91.
15. Schmoller, Grundriss der allgemeinen Volkswirtschaftslehre, München, 1920, Vol. II, pag. 760 et seq.
16. Philippovich, Grundriss der politischen Ökonomie, Vol. I, ediția a 11-a, Tübingen, 1916, pag. 11 et seq.
17. Asupra teoriei stagiilor, vezi de asemenea și cartea mea Grundprobleme der Nationalökonomie, Jena, 1933, pag. 106 et seq.
18. Dopsch, Wirtschaftliche und soziale Grundlagen der europäischen Kulturentwicklung, Viena, 1918, Vol. I, pag. 91 et seq.
19. Marx, Das Elend der Philosophie, p. 92. În formulările pe care Marx le-a dat mai târziu concepției sale despre istorie, el a evitat rigiditatea acestei versiuni mai timpurii. În spatele unor astfel de expresii nedefinite ca „forțe productive” și „condiții de producție” sunt ascunse îndoielile critice pe care Marx se poate să le fi simțit între timp. Dar obscuritatea, deschizând calea interpretărilor multiple, nu face dintr-o teorie de nesusținut una de susținut.
20. Ferguson, Abhandlung über die Geschichte der bürgerlichen Gesellschaft, tradus de Dorn, Jena, 1904, pag. 237 et seq.; de asemenea Barth, Die Philosophie der Geschichte als Soziologie, ediția a 2-a, Leipzig, 1915, Part I, pag. 578 et seq.
21. Tot ce rămâne din concepția materialistă a istoriei, care a apărut cu pretențiile cele mai largi posibile, este descoperirea că toată acțiunea omenească și socială este influențată în chip hotărâtor de raritatea bunurilor și disutilitatea muncii. Dar marxiștii pot admite aceasta mai puțin decât orice, pentru că tot ce spun ei despre viitoarea ordine socialistă a societății desconsideră aceste două condiții economice.
22. Adam Muller spune despre „tendința vicioasă de a diviza munca în toate ramurile de industrie particulară și în afaceri guvernamentale de asemenea” că omul are nevoie de un câmp de activitate atotcuprinzător”. Dacă „diviziunea muncii în orașele mari sau în provinciile industriale sau miniere croiește omul, omul complet liber, în roți, tăvălugi, spițe, axe, etc., îi impune un scop cu totul unilateral, în câmpul deja unilateral al îngrijirii unei singure nevoi, cum se poate pretinde atunci ca acest fragment să se armonizeze cu întreagul complex al vieții și cu legitățile sau legalitatea ei? Cum ar putea romburile, triunghiurile și figurile de tot soiul să se armonizeze separat în marea sferă a vieții politice și a legii sale?” (Vezi Adam Müller, Ausgewählte Abhandlungen, editat de Baxa, Jena, 1921, pag. 46.
23. Marx, Zur Kritik des sozialdemokratischen Parteiprogramms von Gotha, pag. 17. Nenumărate pasaje din scrierile sale arată cât de fals concepea Marx natura muncii în industrie. Astfel, el credea de asemenea că „diviziunea muncii în fabrica mecanică” este caracterizată prin „pierderea oricărui caracter specializat… Fabrica automată desființează pe specialist și mintea cu preocupare unică”. Și el îl învinuiește pe Proudhon, „care nu a înțeles nici măcar această singură latură revoluționară a fabricii automate”. (Marx, Das Elend der Philosophie, pag. 129.)
24. Bebel, Die Frau und der Sozialismus, pag. 283 et seq.
26. Durkheim, De la division du travail social, pag. 452 et seq.
27. Noțiunea romantic-utilitaristă a superiorității militare a națiunilor, care a avut un succes restrâns în capitalism, dovedită din nou complet greșită de războiul mondial, se naște din opinia că ceea ce contează într-o luptă este numai forța fizică a omului. Aceasta însă nu este în întregime adevărat, nici chiar despre luptele din epoca homerică. Nu forța fizică, ci forța psihică decide rezultatul unei lupte. De aceste puteri mintale depinde tactica luptătorului și felul în care el este înarmat. ABC–ul artei războiului este de a deține superioritatea la momentul oportun, chiar dacă în restul timpului ești numeric inferior adversarului. ABC-ul pregătirii de război este de a pregăti armate cât de puternice cu putință și de a le echipa cu toate materialele de război cât se poate de bine. Trebuie accentuat aceasta doar pentru că oamenii se străduiesc din nou să întunece aceste legături, încercând să diferențieze între cauzele militare și cele economico-politice ale victoriei și ale înfrângerii în război. A fost și va fi întotdeauna un fapt că victoria sau înfrângerea sunt hotărâte de întreaga poziție socială a combatanților, înainte de a se întâlni în luptă armatele lor.
28. Despre declinul civilizației grecești, vezi Pareto, Les Systèmes Socialistes, Paris, 1902, Vol. I, pag. 155 et seq.
29. Izoulet, La Cité moderne, pag. 488 et seq
30. „Legile, creând proprietatea, au creat bogăția, dar, cu privire la sărăcie, aceasta nu este opera legilor – ea este condiția primitivă a neamului omenesc. Omul care trăiește numai de pe o zi pe alta este tocmai omul în starea naturii…Legile, creând proprietatea, au fost binefăcătoare pentru aceia care rămân în sărăcia originală. Ei participă mai mult sau mai puțin la plăcerile, avantajele și resursele societății civile.” Bentham, Principles of the Civil Code, editat de Bowring, Edinburgh, 1843, Vol. I, pag. 309.
31. Lassalle, Das System der erworbenen Rechte, ediția a 2-a. Leipzig, 1880, Vol. I, pag. 217 et seq.
32. Lassalle, op. cit., Vol. I, pag. 222 et seq.
33. Marx, Die heilige Familie. Aus dem literarischen Nachlass von Karl Marx, Friedrich Engels und Ferdinand Lassalle, editat de Mehring, Vol. II, Stuttgart, 1902, pag. 132.
