1
Natura distructivismului
Pentru socialist, venirea socialismului înseamnă o tranziție de la o economie irațională la una rațională. În socialism, administrarea planificată a vieții economice ia locul anarhiei producției; societatea, care este concepută ca încarnarea rațiunii, ia locul scopurilor în conflict ale indivizilor neraționali și auto-interesați. O distribuție dreaptă înlocuiește o distribuție nedreaptă a bunurilor. Nevoia și mizeria dispar și există bogăție pentru toți. O imagine a paradisului este desfășurată în fața noastră, un paradis pe care – așa ne spun legile evoluției istorice – noi, sau cel puțin urmașii noștri, trebuie să-l moștenim în cele din urmă. Pentru că întreaga istorie duce către acea țară promisă, și tot ceea ce s-a întâmplat în trecut doar a pregătit calea pentru mântuirea noastră.
Acesta este felul în care văd contemporanii noștri socialismul, și ei cred în superioritatea lui. Este greșit de a ne imagina că ideologia socialistă domină numai acele partide care se intitulează socialiste sau – ceea ce este intenționat în general să însemne același lucru – „sociale”. Toate partidele politice actuale sunt saturate de idei socialiste diriguitoare. Chiar și adversarii cei mai înverșunați ai socialismului cad sub umbra lui. Ei sunt de asemenea convinși că economia socialistă este mai rațională decât cea capitalistă, că ea garantează o distribuție mai dreaptă a venitului, că evoluția istorică împinge omul inexorabil în această direcție. Când se opun socialismului, ei fac aceasta cu senzația că apără interesele particulare egoiste și că ei resping o dezvoltare care, din punctul de vedere al binelui public, este de dorit și este bazată pe singurul principiu etic acceptabil. Iar în inimile lor ei sunt convinși că rezistența lor este fără speranțe.
Totuși ideea socialistă nu este nimic altceva decât o grandioasă raționalizare a resentimentelor meschine. Nici măcar una din teoriile ei nu poate rezista criticii științifice, și toate deducțiile ei sunt neîntemeiate. Concepția ei despre economia capitalistă s-a văzut de mult că este falsă; planul ei pentru o ordine socială viitoare se dovedește a fi plin de contraziceri lăuntrice și de aceea impracticabil. Nu numai că socialismul nu ar reuși să facă viața economică mai rațională, el ar desființa de-a dreptul cooperarea socială. Că ar aduce dreptate este doar o afirmație arbitrară, care se naște, după cum putem arăta, din resentimentul împotriva și greșita interpretare a ceea ce are loc în regimul capitalist. Și că evoluția istorică nu ne lasă nici o alternativă decât socialismul se dovedește a fi o profeție care se deosebește de visele chiliastice ale sectarilor creștini primitivi numai în pretenția ei la titlul de „știință”.
De fapt socialismul nu este câtuși de puțin ceea ce pretinde că este. El nu este pionierul unei lumi mai bune și mai merituoase, ci stricătorul a ceea ce au clădit mii de ani de civilizație. El nu clădește; el distruge. Pentru că distrugerea este esența lui. El nu produce nimic, el doar consumă ceea ce a creat ordinea socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. De vreme ce o ordine socialistă a societății nu poate exista, afară numai dacă nu ar fi un fragment de socialism în cadrul unei ordini economice care se reazemă de altfel pe proprietatea privată, fiecare pas către socialism trebuie să se epuizeze în distrugerea a ceea ce există deja.
O asemenea politică de distrucționism înseamnă consumul capitalului. Sunt puțini aceia care recunosc acest fapt. Consumul de capital poate fi detectat statistic și poate fi conceput intelectualicește, dar nu este evident pentru fiecare. A vedea slăbiciunea unei politici care ridică consumul maselor pe seama bogăției de capital existente, și astfel sacrifică viitorul prezentului, și a recunoaște natura acestei politici necesită o pătrundere mai adâncă decât aceea cu care sunt înzestrați oamenii de stat sau politicienii sau masele care le-au pus la putere. Atâta timp cât zidurile clădirilor de fabrici stau în picioare și trenurile continuă să circule, se presupune că totul este bine în lume. Dificultățile crescânde de a menține standardul mai ridicat de trai sunt puse pe seama unor cauze diverse, dar niciodată pe seama faptului că se urmează o politică de consum a capitalului.
În problema consumului de capital a unei societăți distrucționiste, găsim una din problemele cheie ale unei politici economice socialiste. Primejdia consumului de capital ar fi îndeosebi de mare în comunitatea socialistă; demagogul ar atinge succesul cu cea mai mare ușurință mărind consumul pe cap de om, pe socoteala formării de capital adițional și în detrimentul capitalului existent.
Este în natura societății capitaliste că se formează neîncetat capital nou. Cu cât se mărește fondul de capital, cu atât se ridică mai sus productivitatea marginală a muncii și de aceea salariile, absolute și relative, sunt cu atât mai mari. Formarea progresivă de capital este singurul mijloc de a mări cantitatea de bunuri pe care societatea le poate consuma anual fără a micșora producția în viitor – singurul mijloc de a spori consumul muncitorilor, fără pagubă pentru generațiile viitoare de muncitori. De aceea a fost stabilit de către liberalism că formarea progresivă de capital este singurul mijloc prin care situația maselor poate fi neîncetat îmbunătățită. Socialismul și distrucționismul încearcă să atingă acest țel pe o cale diferită. Ele își propun să epuizeze capitalul pentru a înfăptui bogăția actuală pe socoteala viitorului. Politica liberalismului este modul de a proceda al părintelui prudent, care economisește pentru sine și pentru succesorii săi. Politica distrucționismului este politica risipitorului, care face praf din moștenirea lui fără a ține seama de viitor.
2
Demagogia
Pentru Marxiști, înfăptuirea supremă a lui Karl Marx constă în faptul că el a trezit proletariatul la conștiința de clasă. Înainte ca el să fi scris, ideile socialiste duseseră o existență academică în scrierile utopiștilor și în cercurile restrânse ale discipolilor lor. Legând aceste idei de o mișcare revoluționară a muncitorilor, care până atunci avea numai un țel meschin burghez, Marx a creat, spun marxiștii, temeliile mișcării proletare. Această mișcare, cred ei, va trăi până își va fi împlinit misiunea ei istorică, instaurarea ordinii socialiste a societății.
Marx este presupus a fi descoperit legile dinamice ale societății capitaliste și, cu ajutorul teoriei evoluției istorice, de a fi definit țelurile mișcării sociale moderne drept consecințe inevitabile ale acelei evoluții. Se spune despre el că ar fi arătat că proletariatul s-ar putea elibera ca o clasă numai desființând el însuși conflictul de clasă și astfel făcând cu putință o societate în care „libera dezvoltare a fiecărui individ este condiția pentru libera dezvoltare a tuturor”.
Entuziaștii extatici văd în Marx una din figurile eroice ale istoriei mondiale și îl clasează printre cei mai mari economiști și sociologi, chiar și între cei mai eminenți filosofi. Observatorul fără prejudecată privește opera lui Karl Marx cu alți ochi. Ca economist, Marx era în întregime lipsit de originalitate. El era un adept al economiștilor politici clasici, dar îi lipsea abilitatea de a accede la problemele esențialmente economice fără o prejudecată politică. El vedea totul prin prisma agitatorului care consideră, în primul rând și mai presus de toate, efectul asupra minții populare. Nici chiar în aceasta el nu era într-adevăr original, pentru că apărătorii socialiști englezi ai „dreptului la întregul produs al muncii”, care cu pamfletele lor au pregătit în al treilea și al patrulea deceniu al secolului al nouăsprezecelea calea pentru cartism, îl anticipaseră deja în toate punctele esențiale. În afară de aceasta, el a avut neșansa să nu cunoască deloc revoluția din economia teoretică care se desfășura în cursul anilor când el își prelucra sistemul său, o transformare care s-a făcut cunoscută curând după apariția primului volum din Das Kapital. Ca rezultat, volumele următoare din Das Kapital din chiar ziua publicării lor nu mai erau în contact cu știința modernă. Acesta a fost un ghinion care a lovit deosebit de tare pe adepții lui orbiți. De la început ei au trebuit să se mulțumească cu expuneri sterpe ale scrierilor maestrului. Ei au evitat cu timiditate orice contact cu teoria modernă a valorii. Ca sociolog și filosof istoric, Marx nu a fost niciodată mai mult decât un agitator capabil scriind pentru nevoile zilnice ale partidului său. Concepția materialistă a istoriei este științificește lipsită de valoare; în afară de aceasta, Marx nu a elaborat-o niciodată exact, ci a propus-o în diferite forme incompatibile. Punctul său de vedere filosofic a fost acela al hegelienilor. El este unul din numeroșii scriitori ai timpului său, acum în cea mai mare parte uitați, care au aplicat metoda dialectică la toate domeniile științei. A trebuit să treacă decenii mai înainte ca oamenii să aibă neobrăzarea să-l numească filosof și să-l pună alături de marii gânditori.
Ca scriitor științific, Marx era uscat, pedant și greoi. Darul de a se exprima pe înțeles i-a fost refuzat. Numai în scrierile lui politice produce efecte puternice, și aceasta numai prin intermediul antitezelor uluitoare și a frazelor care sunt ușor de ținut minte, propoziții care prin joc de cuvinte își ascund propria lor goliciune. În polemicile lui, el nu ezită să denatureze ceea ce a spus adversarul său. În loc să combată, el tinde să insulte. [1] Aici, de asemenea, discipolii lui (școala lui există în realitate numai în Germania și Europa răsăriteană, în special în Rusia) au imitat credincioși exemplul maestrului, înjurându-și adversarii, dar neîncercând să-i combată prin argument.
Originalitatea și semnificația istorică ale lui Marx constau în întregime în domeniul tehnicii politice. El recunoaște puterea socială imensă care poate fi atinsă sudând din marile mase de muncitori, adunați în turme în ateliere, un factor politic; și el caută și găsește devizele pentru a uni aceste mase într-o mișcare coerentă. El produce fraza de propagandă care face pe oamenii de altfel indiferenți față de politică să atace proprietatea privată. El propovăduiește o doctrină a mântuirii care raționalizează resentimentul lor și transfigurează invidia și dorința lor de răzbunare într-o misiune hotărâtă de istoria lumii. El îi inspiră cu conștiința misiunii lor, salutându-i ca pe aceia care poartă în sinea lor viitorul neamului omenesc. Răspândirea rapidă a socialismului a fost comparată cu aceea a creștinismului. Mai nimerită, poate, ar fi o comparație cu Islamul, care i-a inspirat pe fiii deșertului să nimicească civilizații străvechi, îmbrăcându-și furia distructivă cu o ideologie etică și consolidându-și curajul cu fatalism rigid. [2]
În miezul marxismului este doctrina identității de interese a tuturor proletarilor. Ca individ însă, muncitorul este zilnic în conflict acerb de concurență cu tovarășii lui muncitori și cu aceia care sunt gata să-i ia locul; împreună cu tovarășii săi din meseria sa, el concurează cu muncitorii din alte ramuri de activitate și cu consumatorii produselor la producția cărora el colaborează. În lumina acestor fapte, toate pasiunile lui au trebuit să fie stârnite ca să-l facă să caute mântuirea sa în unire cu alți muncitori. Dar aceasta nu a fost atât de greu; rentează întotdeauna să stârnești ceea ce este rău în inima omenească. Totuși Marx a făcut mai mult: el a învăluit resentimentul omului de rând cu nimbul științei și l-a făcut astfel atrăgător pentru aceia care trăiesc pe un plan intelectual și etic mai înalt. Fiecare mișcare socialistă a împrumutat în această privință de la Marx, adaptând puțin doctrina pentru nevoile ei speciale.
Ca maestru al tehnicii demagogice, Marx era un geniu; aceasta nu poate fi accentuat îndeajuns. El a găsit momentul istoric propice pentru a uni masele într-o singură mișcare politică și era el însuși de față ca să conducă această mișcare. Pentru el întreaga politică era numai continuarea războiului cu alte mijloace; arta lui politică era întotdeauna numai tactică politică. Partidele politice care își trasează originea înapoi la Marx au continuat aceasta, cum au făcut și acelea care și-au luat partidele marxiste ca model. Ele au elaborat tehnica agitației, cerșeala după voturi și după suflete, stârnirea excitării electorale, demonstrațiile de stradă și terorismul lor. Pentru a învăța tehnica acestor lucruri necesită ani de studiu intens. În conferințele lor de partid și în literatura lor de partid, marxiștii dau mai multă atenție chestiunilor de organizare și de tactică decât cele mai importante probleme esențiale de politică. De fapt, în dorința de a fi mai preciși, ar trebui să admitem că nu-i interesează absolut nimic decât din punctul de vedere al tacticii de partid și că nu le mai rămâne nici un interes pentru nimic altceva.
Aceasta atitudine militaristă față de politică, care revelează afinitatea lăuntrică a marxismului cu etatismul prusac și rusesc, a găsit repede aderenți. Partidele moderne ale continentului european au acceptat complet ideologia marxistă. În special partidele care țintesc să promoveze interese anumite și care, adunând laolaltă clasa țărănească, clasa mijlocie industrială și clasa funcționarilor, fac uz de doctrina marxistă a războiului de clasă pentru propriile lor scopuri. Ele au învățat tot ce știu de la marxism.
Înfrângerea ideologiei liberale nu a putut fi amânată multă vreme. Liberalismul a evitat cu grijă orice artificiu politic. S-a bizuit în întregime pe vitalitatea lăuntrică a ideilor sale și a puterii lor de a convinge și a disprețuit orice alte mijloace de conflict politic. El nu a urmărit niciodată tactici politice, nu s-a pretat niciodată la demagogie. Vechiul liberalism a fost cinstit până în măduvă și credincios principiilor lui. Adversarii lui numeau aceasta a fi „doctrinar”.
Astăzi vechile principii liberale trebuie supuse unei examinări amănunțite. Știința a fost complet transformată în ultima sută de ani, iar astăzi temeliile generale sociologice și economice ale doctrinei liberale trebuie puse din nou. Asupra multor chestiuni liberalismul nu a gândit logic până la concluzie. Mai sunt încă lucruri de pus cap la cap.. [3] Dar modul de activitate politică al liberalismului nu se poate schimba. El privește întreaga cooperare socială ca o emanare de utilitate recunoscută rațional, în care toată puterea este bazată pe opinia publică, și nu poate întreprinde nici o cale de activitate care ar stânjeni libera hotărâre a oamenilor gânditori. Liberalismul știe că societatea poate avansa la un stagiu mai înalt numai dacă oamenii recunosc utilitatea cooperării sociale; că nici Dumnezeu, nici destinul nepătruns nu determină viitorul neamului omenesc, ci numai omul însuși. Când națiunile se grăbesc orbește către distrugere, liberalismul trebuie să încerce să le lumineze. Dar chiar dacă ele nu aud, fie pentru că ele sunt surde, sau pentru că vocea prevenitoare este prea slabă, nu trebuie căutat să fie seduse la modul corect de conduită prin artificiu tactic sau demagogic. Prin demagogie s-ar putea distruge societatea. Dar ea nu poate fi niciodată construită cu aceste mijloace.
3
Distructivismul literaților
Arta socială și romantică a secolului al nouăsprezecelea a pregătit calea pentru distructivismul socialist. Fără ajutorul pe care l-a căpătat din direcția aceasta socialismul nu ar fi câștigat niciodată priza sa asupra minților oamenilor.
Romantismul este revolta omului împotriva rațiunii, ca și împotriva condiției în care natura l-a constrâns să trăiască. Romanticul este un visător treaz; el reușește să desconsidere cu ușurință în imaginație legile logicii și ale naturii. Omul gânditor și care acționează rațional încearcă să se elibereze de neplăcerea nevoilor nesatisfăcute prin acțiune economică și muncă; el produce cu scopul de a-și îmbunătăți situația. Romanticul este prea slab – prea neurastenic – pentru muncă; el își imaginează plăcerile succesului, dar nu face nimic ca să le înfăptuiască. El nu îndepărtează obstacolele; el le îndepărtează doar în imaginație. El urăște realitatea pentru că nu este asemenea lumii de vis pe care a creat-o. El urăște munca, economia și rațiunea.
Romanticul ia ca de la sine înțelese darurile unei civilizații sociale și dorește, în plus, toate lucrurile bune și frumoase ce, după credința lui, timpurile și țările îndepărtate le-au avut sau le au de oferit. Înconjurat de conforturile vieții omenești europene, el tânjește să fie un rajah indian, beduin, corsar sau trubadur. Dar el vede numai acea porțiune a vieții acestor oameni care i se pare plăcută, niciodată lipsa lor de lucrurile pe care el le obține într-o abundență atât de mare. Călăreții lui galopează peste câmpii pe armăsari focoși, corsarii lui capturează femei frumoase, cavalerii lui își înving dușmanii între episoade de dragoste și cântec. Natura periculoasă a existenței lor, sărăcia comparativă a circumstanțelor lor, mizeriile și trudele lor – pe aceste lucruri imaginația lor le trece, plină de tact, cu vederea; totul este transfigurat de o boare trandafirie. Comparată cu acest ideal de vis, realitatea apare aridă și superficială. Sunt obstacole de învins care nu există în vis. Sunt treburi foarte diferite de întreprins. Aici nu sunt femei frumoase de salvat din mâinile bandiților, nici comori pierdute de găsit, nici balauri de omorât. Aici este muncă de făcut, fără odihnă, fără încetare, zi după zi, an după an. Aici cine dorește să culeagă trebuie să are și să semene. Romanticul nu vrea să admită toate acestea. Încăpățânat ca un copil, el refuză să o recunoască. El batjocorește și zeflemisește; el îl disprețuiește și îl detestă pe burghez.
Răspândirea gândirii capitaliste a produs o atitudine intelectuală neprielnică romantismului. Figurile poetice de cavaleri și pirați devin obiecte de râs. Acum că viețile beduinilor, maharadjahilor, piraților și ale altor eroi romantici fuseseră observate de aproape, orice dorință de a-i imita a dispărut. Înfăptuirile ordinii sociale capitaliste făceau un bine din a fi în viață și era o senzație crescândă că securitatea vieții și a libertății, bunăstarea pașnică și mai deplina satisfacție a nevoilor puteau fi așteptate numai de la capitalism. Disprețul romantic pentru ceea ce este astăzi burghez este perimat.
Dar atitudinea psihică din care a izvorât romantismul nu a fost destul de ușor de stârpit. Protestul neurastenic împotriva vieții căuta alte forme de expresie, pe care le-a găsit în arta „socială” a secolului al nouăsprezecelea.
Poeții și romancierii cu adevărat mari ai epocii nu erau scriitori propagandiști social-politici. Flaubert, Maupassant, Jacobsen, Strindberg, Konrad Ferdinand Meyer, pentru a numi numai câțiva, erau departe de a fi adepți ai literaturii la modă. Nu datorăm expunerea acestor probleme sociale și politice scriitorilor ale căror opere au dat secolului al nouăsprezecelea locul lui durabil în istoria literaturii. Aceasta a fost misiunea însușită de către scriitorii de mâna a doua sau a treia. Scriitorii de clasa aceasta au fost aceia care au introdus ca figuri literare pe antreprenorul capitalist care suge sânge și pe nobilul proletar. Pentru ei omul bogat este în culpă pentru că este bogat, și săracul este în drept pentru că este sărac. [4] „Dar asta este ca și cum bogăția ar fi o crimă”, o pune Gerhart Hauptmann pe Frau Dreissiger să exclame în Die Weber. Literatura acestei epoci este plină de condamnarea proprietății.
Nu este locul aici pentru o analiză estetică a acestor opere; misiunea noastră este de a examina eforturile lor politice. Ele au adus socialismului victoria prin înrolarea supunerii claselor educate. Prin intermediul unor astfel de cărți socialismul a fost adus în casele celor bogați, captivând nevestele și fiicele și îndepărtând pe fii de la afacerile familiilor, până când, în cele din urmă, însuși antreprenorul capitalist a început să creadă în josnicia activităților sale. Bancherii, șefii de industrie și negustorii au umplut lojile teatrelor în care se jucau piese cu tendință socialiste înaintea unor auditorii entuziaste.
Arta socială este artă tendențioasă; întreaga literatură socială are o teză de demonstrat. [5] Este veșnic aceeași teză: capitalismul este un rău, socialismul este mântuirea. Explicația motivului pentru care o astfel de repetare eternă nu a dus mai curând la plictiseală trebuie găsită exclusiv în faptul că diferiți scriitori au avut în minte forme diferite de socialism. Dar ei imită cu toții exemplul lui Marx, evitând expunerea detaliată a ordinii sociale socialiste pe care o laudă; cei mai mulți dintre ei indică doar prin aluzie, deși destul de clar, că ei doresc o ordine socialistă. Nu este câtuși de puțin surprinzător că logica argumentului lor este inadecvată și că concluziile sunt impuse printr-un apel la emoții decât la rațiune, văzând că aceeași metodă este urmată de așa- zisele autorități științifice ale socialismului. Ficțiunea este un vehicul potrivit pentru acest tip de procedură, întrucât teama că cineva va încerca să combată aceste afirmații în amănunt prin critică logică este mică. Nu este obiceiul de a cerceta acuratețea anumitor observații în romane și piese de teatru. Chiar dacă ar fi, autorul ar mai putea încă să găsească o ieșire, negând răspunderea pentru anumite cuvinte puse în gura eroului. Concluziile impuse prin conturare de caracter nu pot fi invalidate prin logică. Chiar dacă „omul cu proprietate” este descris întotdeauna ca rău până în măduva oaselor, nu se poate reproșa ceva autorului din pricina unui singur exemplu. Nici un singur scriitor izolat nu este răspunzător de efectul total al literaturii timpului său.
În Hard Times Dickens pune în gura lui Sissy Jupe, mica fiică părăsită a unui clovn de circ și dansator, observații intenționate să sfarme utilitarismul și liberalismul. El îl pune pe Mr. M’Choackumchild, învățător în școala model a capitalistului – adept al lui Bentham – Gradgrind, să întrebe cât de mare este procentajul de victime, când din 100 000 de călători pe mări se îneacă 500. Copilul cel bun răspunde că pentru rudele și prietenii victimelor nu există nici un procentaj – și condamnă astfel cu liniștită simplitate mulțumirea de sine însuși a manchesterismului. Lăsând la o parte neverosimilitatea extremă a scenei, aceasta este desigur foarte nuanțată și mișcătoare. Dar nu micșorează satisfacția pe care membrii unei comunități capitaliste o pot simți când contemplă marea reducere a primejdiilor navigației de sub regimul capitalist. Iar când capitalismul a reușit astfel încât din 1 000 000 de oameni numai douăzeci și cinci mor de foame în fiecare an, în timp ce în sisteme economice mai vechi murea de foame un număr mult mai mare, atunci evaluarea noastră a acestei înfăptuiri nu este slăbită de platitudinea lui Sissy, că pentru aceia care mor de foame chinul este tot atât de amar, indiferent dacă un milion sau un milion de milioane de alți oameni mor de foame în același timp sau nu. În afară de aceasta, nu ni se oferă nici o dovadă că într-o societate socialistă ar muri de foame mai puțini oameni. A treia observație pe care Dickens o pune în gura lui Sissy este destinată să arate că nu se poate judeca prosperitatea economică a unei națiuni prin cantitatea bogăției ei, ci trebuie luată de asemenea în considerație distribuția acelei bogății. Dickens era prea necunoscător al scrierilor utilitariștilor pentru a ști că aceste vederi nu contraziceau utilitarismul mai vechi. Bentham, îndeosebi, susținea cu emfază specială că o sumă de bogăție aduce mai multă fericire când este egal distribuită, decât atunci când este distribuită astfel încât să-i îmbogățească pe unii, în timp ce alții au puțin. [6]
Contrapartea lui Sissy era băiatul-model, Bitzer. El își bagă mama la azil și pe urmă se mulțumește să-i dea o litră de ceai o dată pe an. Chiar și aceasta, spune Dickens, este o slăbiciune în tânărul de altfel admirabil, pe care el îl numește un excelent economist tânăr. Căci, de bună seamă, orice pomană tinde să sărăcească pe cel ce o primește. Pe urmă, singura acțiune rațională a lui Bitzer cu privire la ceai ar fi fost să cumpere pe cât de ieftin și să vândă pe cât de scump cu putință. Oare nu au demonstrat filosofii că în aceasta constă întreaga datorie a omului (întreaga, nu o parte din datoria sa)? Milioane de oameni care au citit aceste observații au simțit indignare pentru josnicia gândirii utilitariste pe care autorul voia ca să o insulte. Ele sunt desigur cu totul nedrepte. Este adevărat că politicienii liberali s-au străduit împotriva încurajării cerșetorilor prin intermediul dării de pomeni fără discriminare și au arătat nimicnicia oricărei încercări de îmbunătățire a situației săracilor care nu procedează prin ridicarea productivității muncii. Ei au arătat primejdia pentru proletarii înșiși a propunerilor de a spori numărul nașterilor prin căsătorii premature între persoane care nu sunt în situația de a-și îngriji copiii. Dar ei nu au protestat niciodată împotriva ajutorării prin legea săracilor a oamenilor care nu sunt în stare să muncească. De asemenea, ei nu au contestat nici datoria morală a copiilor de a-și întreține părinții la bătrânețe. Filosofia socială liberală nu a spus niciodată că ar fi o „datorie”, necum începutul și sfârșitul moralității, de a cumpăra cât de ieftin cu putință și a vinde cât se poate de scump. Ea a arătat că aceasta este conduita rațională pentru individul care caută (prin cumpărare și vânzare) mijloacele pentru satisfacerea indirectă a nevoilor sale. Dar liberalismul nu a spus că este irațional de a da ceai unei mame bătrâne, cum nu a numit băutul ceaiului în sine irațional.
O singură privire asupra operelor utilitariștilor este suficientă să demaște aceste schilodiri sofistice. Dar nu se găsește nici măcar unul în fiecare sută de mii de cititori ai lui Dickens care să fi citit vreodată un rând dintr-un scriitor utilitarist. Dickens, împreună cu alți romantici mai puțin înzestrați ca povestitori, dar urmând aceleași tendințe, a învățat milioane de oameni să urască liberalismul și capitalismul. Și totuși Dickens nu a fost un campion deschis și direct al distrucționismului, cum nu au fost nici William Morris, Shaw, Wells, Zola, Anatole France, Gerhart Hauptmann, Edmondo de Amicis și mulți alții. Ei resping cu toții ordinea socială capitalistă și se opun proprietății private asupra mijloacelor de producție, poate fără ca să fie întotdeauna conștienți de aceasta. Printre rânduri ei sugerează o imagine inspiratoare a unei stări de lucruri mai bune economic și social. Ei sunt agenți de recrutare pentru socialism și, deoarece socialismul va distruge negreșit societatea, ei bătătoresc în același timp drumul pentru distrucționism. Dar întocmai cum socialismul politic a devenit în cele din urmă în bolșevism o recunoaștere deschisă a distrucționismului, tot așa a făcut și socialismul literar. Tolstoi este marele profet al unui distrucționism care se întoarce înapoi la cuvintele scripturilor. El face învățăturile lui Christos, care se sprijineau pe o credință că împărăția Domnului ar fi iminentă, o evanghelie pentru toate timpurile și pentru toți oamenii. Asemenea sectelor comuniste ale evului mediu și ale reformei, el încearcă să construiască societatea pe poruncile predicii de pe munte. El nu merge desigur atât de departe, încât să ia literalmente îndemnurile de a urma exemplul florilor de câmp care nu trudesc. Dar în idealul lui de societate este loc numai pentru agricultori auto-satisfăcuți care, cu mijloace modeste, ară o mică bucată de pământ, și el este destul de logic să ceară ca tot restul să fie distrus.
Iar acum popoarele care au salutat cu cel mai mare entuziasm astfel de scrieri, care cer distrugerea tuturor valorilor culturale, sunt ele însele pe marginea unei mari catastrofe sociale.
NOTE
1. Vezi, de pildă, în Das Kapital, observațiile privitoare la Bentham: „platitudinea cea mai comună”, „numai o copiere stupidă”, „gunoi”, „un geniu al stupidității burgheze” (op. cit., Vol. I, pag. 573), cele privitoare la Malthus: „un plagiat de o superficialitate școlărească și de o pompozitate funcționărească”. (Ibid., Vol. I, pag. 580).
2. Astfel, marxismul găsește ușor să se alieze cu fanatismul islamic. Plin de mândrie, marxistul Otto Bauer strigă: „În Turkestan și Azerbaidjan, monumentele ridicate lui Marx stau în fața moscheelor, și Muezinul în Persia amestecă citate din Marx cu pasaje din Coran atunci când cheamă poporul la război sfânt împotriva imperialismului european.” Vezi Otto Bauer, „Marx als Mahnung” în Der Kampf, XVI, 1923, pag. 83.
3. Vezi cartea mea Liberalismus, Jena, 1927.
4. Cazamian, Le roman social en Angleterre, 1830-1850, Paris, 1904, pag. 267 et seq.
5. Privitor la tendința socialistă în pictură vezi Muther, Geschichte der Malerei im 19. Jahrhundert, München, 1893, Vol. II. pag. 186 et seq.; Coulin, Die sozialistische Weltanschauung in der französischen Malerei, Leipzig, 1909, pag. 85 et seq.
