1
Socialismul în istorie
Nimic nu este mai greu decât a avea o perspectivă clară, istorică a unei mișcări contemporane. Proximitatea fenomenului face întregul greu de cunoscut în proporție adevărată. Judecata istorică, mai presus de toate, cere distanță.
Oriunde trăiesc europeni sau descendenții europenilor, vedem astăzi socialismul la lucru; iar în Asia el este stindardul în jurul căruia se adună oponenții civilizației europene. Dacă dominația intelectuală a socialismului rămâne nezdruncinată, atunci, în scurt timp, întregul sistem de cooperare al culturii pe care Europa l-a clădit în răstimpuri de mii de ani va fi distrus. Căci o ordine socialistă a societății este nerealizabilă. Toate eforturile pentru a realiza socialismul duc numai la distrugerea societății. Fabricile, minele și căile ferate vor ajunge să stea pe loc, orașele vor fi părăsite. Populația teritoriilor industriale va dispărea sau va migra în altă parte. Fermierul va reveni la suficiența de sine a economiei domestice închise. Fără proprietate privată asupra mijloacelor de producție nu există, pe termen lung, nici o altă producție, decât producția de la mână la gură pentru nevoile proprii.
Nu avem nevoie să descriem în amănunt consecințele culturale și politice ale unei astfel de transformări. Triburile nomade din stepele răsăritene vor năvăli iarăși și vor jefui Europa, cutreierând-o de la un cap la altul cu cavaleria iute. Cine le va putea rezista pe pământul rar populat, lăsat fără apărare după ce armele moștenite de la tehnica mai înaltă a capitalismului se va fi uzat?
Aceasta este o posibilitate. Dar mai sunt și altele. S-ar putea ca unele națiuni să rămână socialiste, în timp ce altele ar reveni la capitalism. Atunci numai țările socialiste ar merge către declinul social. Țările capitaliste ar progresa la o dezvoltare mai înaltă a diviziunii muncii până când, în cele din urmă, mânate de legea socială fundamentală de a atrage numărul cel mai mare de ființe omenești în diviziunea personală a muncii și întreaga suprafață a globului în diviziunea geografică a muncii, ele ar impune cultura lor națiunilor înapoiate sau le-ar distruge dacă ele ar rezista. Aceasta a fost întotdeauna soarta istorică a națiunilor care au evitat drumul dezvoltării capitaliste sau care s-au oprit prematur pe el.
Poate că exagerăm prea mult importanța mișcării socialiste din vremurile noastre. Poate că nu are mai multă semnificație decât izbucnirile împotriva proprietății private din timpul persecuțiilor medievale ale evreilor, în mișcarea franciscană sau în perioada reformei. Iar bolșevismul lui Lenin și Trotsky este posibil să nu fie mai important decât conducerea anabaptistă a lui Knipperdolling și Bockelson din Münster; ea nu este mai mare față de aceasta din urmă decât este capitalismul modern comparativ cu capitalismul secolului al șaisprezecelea. Întocmai cum civilizația a învins acele atacuri, tot astfel ea poate ieși mai puternică și mai pură din revoluțiile timpului nostru.
2
Criza civilizației
Societatea este un produs al voinței și al acțiunii. Numai ființele omenești sunt în stare să voiască și să acționeze. Tot misticismul și simbolismul filosofiei colectiviste nu ne poate ajuta să trecem peste faptul că noi putem vorbi numai la figurat despre gândirea, voirea și activitatea comunităților și că concepția comunităților simțitor gânditoare, voitoare și actante este doar antropomorfism. Societatea și individul se postulează unul pe altul; acele trupuri colective, pe care colectivismul le presupune a fi existat în mod logic și istoric înaintea indivizilor, ar fi putut să fi fost hoarde și turme, dar ele nu erau cu nici un chip societăți – adică asociații create și existând prin intermediul colaborării creaturilor gânditoare. Ființele omenești construiesc societatea făcând acțiunile lor o cooperare condiționată mutual.
Baza și punctul de plecare ale cooperării sociale constau în pacificare, iar aceasta constă din recunoașterea mutuală a „stării de proprietate”. Dintr-o deținere de facto, menținută prin forță, se naște conceptul legal al proprietății și, simultan, ordinea legală și aparatul de constrângere pentru a o păstra. Toate acestea sunt rezultatul vrerii conștiente și al conștientizării țelurilor voite. Dar această voire vede și vrea numai rezultatele cele mai apropiate și mai directe: despre consecințele mai îndepărtate ea nu știe nimic și nu poate ști nimic. Oamenii care creează pace și standarde de conduită sunt interesați să se îngrijească numai de nevoile ceasurilor, zilelor, anilor care vor veni; că ei lucrează în același timp ca să clădească o mare structură ca societatea omenească scapă băgării lor de seamă. De aceea instituțiile individuale, care susțin colectiv organismul social, sunt create fără nici o altă intenție în minte decât utilitatea momentului. Ele par individual necesare și utile creatorilor lor; funcția lor socială le rămâne necunoscută.
Mintea omenească ajunge cu încetul la recunoașterea interdependenței sociale. La început, societatea este o formație atât de misterioasă și de neînțeles omului, încât, pentru a pricepe originea și natura ei, el continuă să presupună o voință divină care conduce destinele omenești din afară, mult după ce el a renunțat la acest concept în științele naturale. „Natura” lui Kant, care conduce umanitatea către un țel special, „spiritul mondial” al lui Hegel și darwiniana „selecție naturală” sunt ultimele mari expresii ale acestei metode. A rămas filosofiei sociale liberale să explice societatea prin acțiunile omenirii, fără să trebuiască să facă apel la metafizică. Numai ea reușește să interpreteze funcția socială a proprietății private. Ea nu se mulțumește să accepte ceea ce este just ca o categorie dată care nu poate fi analizată, sau s-o explice printr-o predilecție inexplicabilă pentru conduita justă. Ea își întemeiază concluziile ținând seama de consecințele actelor și dintr-o evaluare a acestor consecințe.
Judecată din vechiul punct de vedere, proprietatea era sacră. Liberalismul a distrus acest nimb, așa cum le distruge pe toate celelalte. El declasează proprietatea la o chestiune utilitariană, lumească. Proprietatea încetează de a mai avea valoare absolută; ea este evaluată ca un mijloc, altfel spus, pentru utilitatea ei. În filosofie, o astfel de schimbare de vederi nu presupune nici un fel de dificultăți speciale; o doctrină neadecvată este înlocuită printr-una mai adecvată. Dar o revoluție fundamentală a spiritului nu poate fi executată în viața și în conștiința maselor cu aceeași lipsă de fricțiune. Nu este o bagatelă când se distruge un idol în fața căruia umanitatea a tremurat și s-a temut mii de ani, iar sclavul timorat și înfricoșat își capătă libertatea. Ceea ce era lege pentru că Dumnezeu și conștiința porunciseră așa trebuie să fie lege pentru că singuri putem s-o facem să fie așa după voință. Ceea ce era cert devine incert; drept și nedrept, rău și bine, toate aceste concepții încep să se clatine. Vechile table ale legii sunt sfărâmate, iar omul este lăsat să facă noi porunci pentru sine. Aceasta nu poate fi înfăptuit prin intermediul dezbaterii parlamentare sau printr-o votare pașnică. O revizuire a codului moral poate fi efectuată numai când mințile sunt adânc frământate și pasiunile înfrânate. Pentru a recunoaște utilitatea socială a proprietății private, trebuie mai întâi să existe convingerea primejdiei oricărui alt sistem.
Că aceasta este substanța luptei celei mari între capitalism și socialism devine evident când ne dăm seama că același proces are loc în alte sfere ale vieții morale. Problema proprietății nu este singura care este discutată astăzi. Este la fel cu problema vărsării de sânge care, în multele ei aspecte – și în special în legătură cu războiul și pacea – agită întreaga lume. În moralitatea sexuală, de asemenea, preceptele morale învechite sunt supuse transformării. Lucruri care erau ținute a fi tabu, reguli care au fost ascultate pentru motive morale și aproape sacre sunt prescrise sau prohibite acum, potrivit cu importanța legată de ele cu privire la promovarea binelui public. Această reevaluare a temeiurilor pe care au fost bazate preceptele de conduită a cauzat în mod inevitabil o revizuire generală a standardelor care au fost în vigoare până acum. Oamenii întreabă: sunt ele cu adevărat folositoare sau nu ar trebui cu adevărat să fie desființate?
În viața lăuntrică a individului, faptul că echilibrul moral nu a fost încă atins cauzează grave șocuri psihologice, bine cunoscute medicinii ca nevroze. [1] Aceasta este maladia caracteristică a timpului nostru de tranziție morală, a adolescenței spirituale a națiunilor. În viața socială, discordia se manifestă în conflicte și erori la care suntem martori cu oroare. Întocmai cum este hotărâtor de important în viața omului individual dacă el iese cu bine din temerile și tulburările adolescenței sau dacă el duce cu sine cicatrici care îl împiedică în permanență să-și dezvolte abilitățile, tot astfel este important în ce chip societatea omenească va răzbi prin problemele supărătoare ale organizării. O ridicare la o interdependență mai strânsă a indivizilor și de aici la o bunăstare mai ridicată, pe de o parte; o decădere a cooperării și de aici a bogăției, pe de alta: aceasta este alegerea pe care o avem înainte. Nu există o a treia alternativă.
Marea discuție socială nu poate continua altfel decât prin intermediul gândirii, voinței și acțiunii indivizilor. Societatea trăiește și acționează numai în indivizi; ea nu este nimic mai mult decât o anumită atitudine din partea lor. Fiecare duce cu sine o parte din societate pe umerii săi; nimeni nu este ușurat de partea lui de răspundere de către alții. Și nimeni nu poate găsi o ieșire sigură pentru sine dacă societatea se prăvălește către distrugere. De aceea fiecare, în propriul său interes, trebuie să se arunce cu vigoare în bătălia intelectuală. Nimeni nu poate să stea de o parte cu nepăsare; interesele fiecăruia depind de rezultat. Că vrea sau nu, fiecare om este atras în marea bătălie istorică în care epoca noastră ne-a prăvălit.
Nici Dumnezeu, nici vreo „forță naturală” mistică nu a creat societatea; ea a fost creată de către neamul omenesc. Dacă societatea va continua să se desfășoare sau dacă va decădea stă – în sensul în care determinarea cauzală a tuturor evenimentelor ne permite să vorbim de liber arbitru – în mâna omului. Dacă societatea este bună sau rea poate să fie o chestiune de judecată individuală; dar oricine preferă viața în locul morții, fericirea în locul suferinței, bunăstarea în locul mizeriei trebuie să accepte societatea. Și oricine dorește ca societatea să existe și să se dezvolte trebuie să accepte de asemenea, fără limitare sau rezerve, proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.
NOTE
1. Freud, Totem und Tabu, Viena, 1913, pag. 62 et seq.
