Înainte de a trece la domeniul mai incitant al analizei diverselor politici din perspectiva economiei și filosofiei politice, este esențial să introducem și să explicăm conceptele fundamentale folosite în cursul studiului nostru. Într-adevăr, conceptele explicate în acest capitol – proprietate, contract, agresiune, capitalism și socialism- sunt atât de fundamentale încât nu poate fi evitată folosirea lor, uneori fie și doar implicită. Din nefericire, totuși, faptul că în analiza oricărui tip de acțiune umană și/sau oricărui tip de relație interpersonală, trebuie să ne folosim de aceste concepte, nu implică faptul că fiecare dintre noi posedă o înțelegere exactă a lor. Lucrurile par să stea exact pe dos. Deoarece conceptul de proprietate, spre exemplu, este atât de fundamental încât fiecare pare să aibă o înțelegere imediată a lui, cei mai mulți dintre oameni nu îi consacră o atentă reflecție și, în consecință, pot produce în cel mai bun caz doar o definiție foarte vagă. Dar a porni de la definiții imprecis formulate sau doar asumate și a construi pe baza acestora o rețea complexă de gândire nu poate să ducă decât la dezastre intelectuale. Pentru că, în acest caz, impreciziile și deficiențele originare vor invada și vor distorsiona tot ceea ce derivă din ele. Pentru a evita această situație, conceptul de proprietate trebuie să fie clarificat cel dintâi.
Alături de conceptul de acțiune, proprietatea este cea mai fundamentală categorie a științelor sociale. De fapt, toate celelalte concepte care urmează să fie introduse în acest capitol -agresiune, contract, capitalism și socialism- pot fi definite în termenii proprietății: agresiunea fiind agresiune împotriva proprietății, contractul o relație non-agresivă între posesorii de proprietăți, socialismul o politică insituționalizată de agresiune împotriva proprietății, iar capitalismul o politică instituționalizată de recunoaștere a proprietății și a contractelor.
Să începem cu elucidarea precondiției necesare pentru apariția conceptului de proprietate. [1] Pentru ca un astfel de concept să apară, trebuie să existe o raritate a bunurilor. Dacă nu ar exista raritatea, și dacă toate bunurile ar fi de tipul unor așa-numite “bunuri libere”, a căror folosire de către o persoană oarecare, indiferent de scop, nu ar exclude în nici un fel (nu ar restrânge sau nu s-ar interfera cu) folosirea acelui bun de către o altă persoană pentru orice alt scop, atunci nu ar fi nevoie de nici un fel de proprietate. Dacă, să spunem, datorită unei superabundențe paradisiace a bananelor, consumul meu actual de banane nu reduce deloc stocul meu viitor (consumul posibil), și nici stocul prezent sau viitor de banane al unei alte persoane, atunci atribuirea de drepturi de proprietate, în acest caz asupra bananelor, ar fi superfluă. Pentru dezvoltarea conceptului de proprietate, este necesar ca bunurile să fie rare, astfel încât să poată apărea conflicte în privința folosirii acestor bunuri. Funcția drepturilor de proprietate este tocmai aceea de a evita astfel de ciocniri posibile pornind de la folosirea unor resurse rare, prin atribuirea unor drepturi de posesiune exclusivă. Prin urmare, proprietatea este un concept normativ: un concept creat pentru a face posibilă o interacțiune non-conflictuală prin stipularea unor reguli (norme) de comportament care creează obligații reciproce în privința unor resurse rare. [2] Nu este necesară o analiză aprofundată pentru a vedea că peste tot există cu adevărat o raritate a bunurilor de toate tipurile, iar nevoia ca drepturile de proprietate să existe devine astfel evidentă. De fapt, chiar dacă am presupune că trăim în Grădina Edenului, acolo unde ar exista o superabundență a tuturor lucrurilor de care este nevoie, nu doar pentru menținerea vieții, dar și pentru a ne bucura de tot confortul posibil prin simpla întindere a mâinii, conceptul de proprietate tot ar trebui să apară cu necesitate. Pentru că, până și în aceste circumstanțe “ideale”, corpul fiecărei persoane tot ar fi o resursă rară, existând astfel nevoia stabilirii unor reguli în privința proprietății, și mai precis în privința proprietății asupra propriului corp. Nu suntem obișnuiți să ne gândim la corpurile noastre în termenii unor bunuri rare, dar imaginându-ne cea mai ideală situație la care am putea spera, și anume Grădina Edenului, devine posibil să ne dăm seama că propriul corp al fiecăruia este într-adevăr prototipul unui bun rar pentru a cărui folosire trebuie să fie stabilite într-un fel sau altul drepturi de proprietate, adică drepturi de posesiune exlusivă, cu scopul de a evita conflictele.
De fapt, atâta vreme cât o persoană acționează, [3] adică atâta vreme cât ea încearcă în mod intenționat să transforme o stare de lucruri care este percepută și evaluată subiectiv ca fiind mai puțin satisfăcătoare într-o stare care îi apare a fi mai avantajoasă, această acțiune implică cu necesitate o alegere în ceea ce privește folosirea corpului acelei persoane. Iar a alege, adică a prefera un lucru sau o stare altor lucruri sau stări, implică evident faptul că nu toate plăcerile sau satisfacțiile posibile pot fi experimentate în același timp, ci mai degrabă trebuie să renunțăm la ceva considerat a fi mai puțin valoros pentru a obține altceva pe care îl considerăm mai valoros. [4] Astfel, actul alegerii implică întotdeauna existența costurilor, cu alte cuvinte a renunțării la plăceri posibile pentru că mijloacele necesare pentru a le obține sunt rare și sunt blocate într-o folosire alternativă care promite rezultate mai bine evaluate decât oportunitățile la care s-a renunțat. [5] Nici chiar în Grădina Edenului nu aș putea, simultan, să mănânc un măr, să fumez o țigară, să beau ceva, să mă cațăr într-un copac, să citesc o carte, să construiesc o casă, să mă joc cu pisica, să conduc o mașină etc. Aș fi nevoit să operez alegeri, și aș putea să fac lucrurile doar pe rând. Iar situația ar sta astfel deoarece există un singur corp pe care îl pot folosi pentru a face toate aceste lucruri și a mă bucura de satisfacția care derivădin acțiunile mele. Nu sunt în posesia unei superabundențe de corpuri care să-mi permită să mă bucur simultan de toate satisfacțiile posibile, într-o singură fracțiune de secundă. Raritatea m-ar constrânge, de asemenea, și în altă privință: atâta vreme cât resursa limitată numită “corp” nu este indestructibilă și nu este echipată cu sănătate și energie eterne, ci este mai degrabă un organism cu o perioadă de viață determinată, timpul ar fi și el o resursă rară. Timpul folosit pentru urmărirea scopului A reduce timpul rămas pentru urmărirea altor scopuri. Și cu cât este nevoie de o perioadă mai lungă pentru a obține rezultatul dorit, cu atât mai mari vor fi costurile implicate în așteptare, și cu atât mai mare trebuie să fie satisfacția anticipată, pentru ca aceste costuri să fie justificate.
Astfel, din cauza rarității corpului și a timpului, reglementările privind proprietatea ar trebui să fie stabilite chiar și în Grădina Edenului. În lipsa acestora, și presupunând acum că există mai multe persoane, că razele lor de acțiune se intersectează, și că nu există nici un fel de sincronizare a intereselor și de armonie prestabilită între aceste persoane, conflictele privind folosirea corpului cuiva ar fi inevitabile. Eu aș putea, de exemplu, să doresc să-mi folosesc corpul pentru a savura o ceașcă de ceai, în timp ce altcineva ar putea dori să înceapă o relație erotică cu acest corp, împiedicându-mă astfel să-mi beau ceaiul și reducând, de asemenea, timpul rămas pentru a-mi urmări propriile scopuri prin mijlocirea acestui corp. Pentru evitarea unor astfel de posibile conflicte, trebuie să fie formulate reguli de posesiune exclusivă. De fapt, atâta vreme cât există acțiune, există și necesitatea stabilirii unor norme privitoare la proprietate.
Pentru ca lucrurile să rămână simple și neîncărcate de detalii derutante, să presupunem în continuare, pe o altă latură a analizei, că locuim într-adevăr în Grădina Edenului, unde doar corpurile fiecăruia, spațiul pe care îl ocupă aceste corpuri și timpul sunt resurse rare. Ce ar putea să ne spună prototipul bunului rar, și anume corpul unei persoane, despre proprietate și despre derivatele sale conceptuale?
Deși, până și într-o lume în care există un singur tip de resursă rară, toate genurile de norme care reglementează posesiunea exlusivă asupra unor mijloace limitate sunt în principiu imaginabile (de exemplu, o regulă cum ar fi “În zilele de luni, eu voi fi cel care hotărăște ce utilizări vor avea corpurile noastre, în zilele de marți tu vei stabili aceste utilizări, etc”), este evident că nu toate ar avea aceleași șanse să fie propuse și acceptate. Prin urmare, cel mai bun mod de a începe analiza pare să fie pornind de la acea normă privitoare la proprietate, care ar fi cel mai probabil să fie acceptată de locuitorii Grădinii Edenului ca “poziție naturală” în privința atribuirii drepturilor de posesiune exclusivă asupra corpurilor. Să menționăm că în acest stadiu al argumentului nu ne interesează încă etica, problema justificării morale a normelor. Astfel, deși pot să admit foarte bine încă din start că voi argumenta într-adevăr, mai încolo, că poziția naturală este singura acceptabilă etic, și deși sunt, de asemenea, convins că ea este cea naturală deoarece este acceptabilă moral, în acest stadiu naturalitatea nu implică nici o conotație morală. Ea intenționează să fie doar o categorie socio-psihologică utilizată pentru a indica faptul că această poziție s-ar bucura probabil de cel mai mare sprijin în opinia publică. [6] Într-adevăr, naturalitatea ei se reflectă în simplul fapt că, vorbind despre corpuri, este aproape imposibil de evitat și folosirea unor expresii privitoare la posesie (indicând posesia). În mod normal, ne referim la un corp ca la corpul unei persoane specifice: corpul meu, al tău, al lui, etc. ( în treacăt fie spus, același lucru se întâmplă întotdeauna atunci când vorbim despre acțiuni); și nu avem nici cea mai mică problemă în a distinge ceea ce este al meu, al tău, etc.; în mod evident, procedând astfel, noi atribuim titluri de proprietate și distingem între posesorii legitimi ai unor resurse rare.
Care este, atunci, poziția naturală privitoare la proprietate, implicită în modul natural de a vorbi despre corpuri? Fiecare persoană are dreptul exclusiv de posesie asupra propriului corp, între granițele suprafeței acestuia. Fiecare persoană poate da corpului său acele întrebuințări pe care le crede cele mai potrivite pentru realizarea intereselor, bunăstării sau satisfacției sale imediate sau viitoare, atâta vreme cât nu se interferează cu dreptul altei persoane de a controla folosirea propriului corp. Această “posesiune” asupra propriului corp implică dreptul persoanei de a invita (a fi de acord ca) alte persoane să facă unele lucruri cu acel corp: dreptul meu de a face ceea ce vreau cu corpul meu implică dreptul de a cere sau permite altcuiva să-mi folosească corpul, să-l iubească, să-l examineze, să-i injecteze medicamente sau droguri, să-i modifice aparența fizică sau chiar să-l lovească, să-l rănească ori să-l omoare, dacă acest lucru îmi place și sunt de acord cu el. Relațiile interpersonale de acest tip sunt schimburi contractuale, și astfel vot fi numite în continuare. Ele se caracterizează prin faptul că se ajunge la un acord asupra folosirii unor resurse rare, bazat pe respectul reciproc și pe recunoașterea de către fiecare participant la schimb a controlului exclusiv al fiecăruia asupra propriului corp. Prin definiție, astfel de schimburi contractuale, deși nu în mod necesar avantajoase pentru toți participanții dacă sunt privite retrospectiv (s-ar putea să nu-mi placă înfățișarea mea după ce chirurgul a făcut feței mele exact ceea ce i-am spus să facă) sunt întotdeauna, și în mod necesar, reciproc avantajoase ex ante pentru fiecare participant, pentru că altfel schimbul pur și simplu nu ar avea loc.
Dacă, pe de altă parte, este realizată o acțiune care invadează sau schimbă, în lipsa unui acord, integritatea fizică a corpului altei persoane și dă acelui corp o utilizare care nu face plăcere acelei persoane, atunci această acțiune, în conformitate cu poziția naturală privitoare la proprietate, este numită agresiune. [7] Dacă cineva ar încerca să-și satisfacă dorințele sexuale sau sadice violând sau lovind corpul unei alte persoane, fără a avea consimțământul explicit al acesteia, fapta sa ar constitui agresiune. La fel, ar constitui agresiune dacă o persoană ar fi împiedicată fizic să îndeplinească anumite acțiuni cu propriul corp, acțiuni care ar putea să nu fie pe gustul altcuiva (cum ar fi să poarte șosete roz sau păr cârlionțat, sau să se îmbete în fiecare zi, sau întâi să doarmă și apoi să filozofeze în loc să procedeze în ordinea inversă), dar care, dacă ar fi într-adevăr realizate, nu ar cauza prin sine nici o schimbare în integritatea fizică a corpului unei alte persoane. [8] Prin definiție, deci, un act agresiv implică întotdeauna și în mod necesar faptul că o persoană, realizându-l, își sporește satisfacția pe seama unei scăderi în satisfacția avută de o altă persoană.
Care este temeiul subiacent al acestei poziții naturale în privința proprietății? La baza teoriei naturale a proprietății stă ideea de a fundamenta atribuirea unui drept de posesiune exclusiv pe existența unei legături obiective și intersubiectiv constatabile între posesor și obiectul posedat și, mutatis mutandis, de a numi agresive toate revendicările privind proprietatea care pot invoca în favoarea lor doar dovezi subiective. În vreme ce eu pot invoca în sprijinul revendicării privind proprietatea asupra corpului meu faptul obiectiv că am fost primul ocupant al acestui corp, primul său utilizator, nimeni altcineva care ar pretinde dreptul de a controla același corp nu poate invoca ceva asemănator. Nimeni nu poate numi corpul meu un produs al voinței sale, așa cum pot pretinde eu că este produsul voinței mele; o astfel de pretenție la dreptul de a determina folosirea resursei rare “corpul meu” ar fi o revendicare venită din partea unor non-utilizatori, a unor non-producători, și ar fi bazată doar pe o opinie subiectivă, adică pe o simplă declarație verbală că lucrurile ar trebui să stea în cutare și cutare fel. Desigur, astfel de revendicări verbale pot să trimită (și probabil că o vor face întotdeauna) și la anumite fapte (“Sunt mai mare, sunt mai deștept, sunt mai sărac, sunt o persoană foarte specială etc.”) și ar putea încerca să se auto-legitimeze în acest mod. Dar asemenea fapte nu stabilesc (și nici nu o pot face) vreo legătură obiectivă între o resursă rară dată și una sau mai multe persoane. Posesiunea fiecăruia asupra oricărei resurse particulare ar putea fi la fel de bine stabilită sau exclusă pe astfel de temeiuri. Tocmai aceste revendicări la adresa proprietății, extrase din joben, cu legături pur verbale între proprietari și lucrurile deținute sunt cele care, conform teoriei naturale a proprietății, sunt denumite agresive. Prin comparație, revendicarea mea asupra corpului meu poate trimite la o legătură naturală determinată; și o poate face pentru că propriul meu corp a fost produs, iar tot ceea ce este produs (în contrast cu lucrurile “date”) se află, logic, într-o relație determinată cu un anumit producător (sau cu anumiți producători); corpul meu a fost produs de mine. Pentru a evita orice neînțelegeri, să spunem că “a produce” nu înseamnă “a crea din nimic” (la urma urmelor, corpul meu este și el un lucru natural dat), ci înseamnăa modifica un lucru dat natural în conformitate cu un plan, a transforma natura. “A produce” nu este nici același lucru cu a spune “a transforma fiecare părticică a unui lucru” (în fond, corpul meu are o mulțime de părți în privința cărora nu am făcut nimic!); înseamnă, în schimb, a transforma un lucru în interiorul granițelor sale sau, mai precis, a produce granițe pentru lucruri. În fine, “a produce” nu înseamnă nici a spune că procesul de producție trebuie să continue la nesfârșit (uneori, eu dorm, iar atunci corpul meu nu este, cu siguranță, un produs al acțiunilor mele!), înseamnă pur și simplu că un lucru a fost produs în trecut și poate fi recunoscut ca atare. Astfel de revendicări privitoare la proprietate, care pot fi derivate din trecut, care delimitează eforturi productive, și care pot fi legate de anumiți indivizi în rol de producători, sunt cele numite “naturale” sau “non-agresive”. [9]
Ideile de bază ale capitalismului și socialismului ar trebui să fie, de acum, aproape clare. Dar, înainte de a părăsi pentru totdeauna Grădina Edenului, ar trebui să aruncăm o privire asupra consecințelor introducerii unor elemente ale proprietății justificate prin agresiune în Paradis, deoarece acest pas va ajuta la elucidarea, pur și simplu, a problemei economice și sociale centrale a oricărui tip de socialism real; adică a oricărui tip de socialism existent într-o lume caracterizată de o raritate atotprezentă, cu a cărui analiză ne vom ocupa în capitolele care urmează.
Chiar și acolo unde curge lapte și miere, este evident că oamenii pot să opteze pentru stiluri de viață diferite, pot să-și fixeze scopuri diferite, să aibă standarde diferite cu privire la tipul de personalitate pe care vor să și-l dezvolte și la realizările pentru care să lupte. Este drept că nimeni nu ar trebui să muncească pentru a trăi, de vreme ce va exista o superabundență a tuturor lucrurilor. Dar, spus pe șleau, poți totuși să alegi între a deveni un bețiv sau un filosof, adică, mai tehnic, poți să dai corpului tău utilizări care să-i ofere persoanei ce acționează o satisfacție mai mult sau mai puțin imediată, sau poți să dai corpului tău utilizări care să dea rod doar într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Deciziile de tipul primelor menționate ar putea fi denumite “decizii de consum”. Pe de altă parte, deciziile de a-ți utiliza corpul pentru acțiuni care vor fi răsplătite abia mai târziu, adică opțiuni provocate de o recompensă ori o satisfacție anticipată într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, și care cer autorului să suporte costurile așteptării (timpul este și el o resursă rară!) pot fi denumite “decizii de investiții” –adică decizii de a investi în “capital uman”, în capitalul întruchipat de propriul corp fizic. [10] Să presupunem acum că este introdusă proprietatea justificată prin agresiune. În timp ce înainte fiecare persoană era proprietarul exclusiv al corpului său și putea să decidă singură dacă să devină un bețiv sau un filosof, de acum este stabilit un sistem în care dreptul unei persoane de a determina cum să-și folosească propriul corp este îngrădit sau complet eliminat, fiind în schimb delegat, parțial sau integral, unei alte persoane care nu este legată în mod natural, ca producător, de acel corp. Care ar fi consecința acestui fapt? Abolirea proprietății private asupra propriului corp poate fi realizată în diferite grade: non-producătorii pot avea dreptul de a determina toate utilizările corpului meu în orice moment sau dreptul lor de a o face poate fi restrâns doar la anumite momente și/sau acțiuni, iar aceste restricții pot fi la rândul lor flexibile (non-producătorii având dreptul de a modifica după plac definițiile restrictive) sau fixate o dată pentru totdeauna, efectele putând fi, prin urmare, mai mult sau mai puțin drastice. Dar, indiferent în ce grad ar avea loc, socializarea proprietății produce întotdeauna și în mod necesar două tipuri de efecte. Primul efect, “economic” în sensul mai restrâns al termenului, este o reducere a investițiilor în capital uman, așa cum au fost ele definite mai sus. Atâta timp cât nu se sinucide și hotărăște să rămână în viață, proprietarul natural al corpului nu poate să nu ia decizii cu privire la acel corp, indiferent cât de restrâns i-ar fi dreptul de proprietate. Dar cum el nu mai poate acum decide singur, fără amestecul celorlalți, cum să-și utilizeze corpul, valoarea pe care i-o atașează acestuia este mai mică; satisfacerea dorințelor, adică venitul psihic pe care i-l poate procura propriul corp atunci când îi sunt date anumite utilizări, este redusă deoarece spectrul opțiunilor disponibile a fost limitat. Atunci, cum fiecare acțiune implică cu necesitate costuri ( după cum am explicat mai sus), și cum există o tendință dată de a depăși costurile în schimbul recompenselor sau al profiturilor anticipate, proprietarul natural este pus în fața unei situații în care costurile acțiunii trebuie reduse pentru a le alinia venitului redus anticipat. În Grădina Edenului, nu rămâne decât un singur mod de a realiza acest lucru: prin scurtarea timpului de așteptare, prin reducerea costurilor așteptării și alegerea unui curs al acțiunii care promite o răsplată mai rapidă. Astfel, introducerea proprietății justificate prin agresiune, conduce la o tendință de reducere a deciziilor de investiții și favorizează deciziile de consum. Mai pe șleau spus, conduce la o tendință de a transforma filosofii în bețivi. Această tendință este permanentă; mai pronunțată atunci când amenințarea intervenției asupra drepturilor proprietarului natural este permanentă, și mai puțin pronunțată în măsura în care amenințarea este redusă la anumite momente și acțiuni. În orice caz, totuși, rata investițiilor în capital uman este mai scăzută decât dacă dreptul de control exclusiv al proprietarilor naturali asupra propriilor corpuri ar rămâne neatins și absolut.
Cel de-al doilea efect poate fi numit social. Introducerea unor elemente de proprietate bazată pe agresiune implică apariția unor modificări în structura socială, a unei schimbări în compoziția societății în ceea ce privește tipurile de personalitate sau de caracter. Abandonarea teoriei naturale a proprietății implică evident o redistribuire a veniturilor. Venitul psihic al persoanelor în rolul lor de utilizatori ai “propriului” corp natural, de persoane care se exprimă cu ajutorul acestui corp și obțin satisfacții făcând acest lucru, este redus pe seama sporirii venitului psihic al unor persoane în rolul lor de invadatori ai corpurilor altora. Devine relativ mai dificil și mai costisitor să obții satisfacții din folosirea propriului corp fără a invada corpurile altora și relativ mai puțin dificil și costisitor să obții satisfacții folosind corpurile altor persoane pentru propriile scopuri. Acest fapt nu implică, singur, nici o schimbare socială, dar dacă adoptăm o singură asumpție empirică, implicația apare: dacă presupunem că dorința de a obține satisfacții, pe seama unei scăderi a satisfacției disponibile pentru ceilalți, prin instrumentalizarea corpurilor acestora, există ca dorință umană, că ea s-ar putea să nu fie prezentă la fiecare și în același grad, dar că există uneori la unii oameni și în anumite grade și că, deci, este posibil să fie suprimată sau încurajată și favorizată de un aranjament instituțional dat, atunci consecințele sunt iminente. Și, cu siguranță, această asumpție este adevărată. Atunci, redistriburea șanselor de a obține venituri trebuie să aibă ca rezultat sporirea numărului celor care folosesc agresiunea pentru a obține satisfacții personale și/sau a celor care devin mai agresivi, adică a celor care trec din ce în ce mai mult de la roluri non-agresive la roluri agresive, și care își modifică încet personalitatea ca o consecință a acestui fapt; iar această transformare în structura caracterului, în compoziția morală a societății, conduce la rândul său la o altă reducere a nivelului investițiilor în capital uman.
Pe scurt, prin aceste două efecte am indicat deja motivele fundamentale pentru care socialismul este un sistem inferior din punct de vedere economic celui bazat pe instituția proprietății private. Într-adevăr, ambele efecte vor reapărea în mod repetat în cursul analizei pe care urmează să o intreprindem asupra politicilor socialiste. Tot ce ne mai rămâne deocamdată de făcut este să explicăm teoria naturală a proprietății în ceea ce privește lumea reală a rarității atotprezente, deoarece acesta este punctul de plecare pentru toate formele socialismului real.
Cu toată existența unor diferențe evidente între corpuri și toate celelalte resurse rare, toate distincțiile conceptuale pot fi trasate și aplicate din nou fără nici un fel de dificultate. Spre deosebire de corpuri, care nu sunt niciodată “ale nimănui”, ci au întotdeauna un proprietar natural, toate celelalte resurse rare pot într-adevăr să nu fie în proprietatea nimănui. Așa se întâmplă atâta vreme cât ele rămân în starea lor naturală, nefolosite de nimeni. Ele devin proprietatea cuiva atunci când sunt tratate ca resurse rare, adică atunci când sunt ocupate de cineva între anumite granițe obiective și li se dă o folosire determinată. Acest act de achiziționare a unor resurse care nu erau anterior în proprietatea nimănui este numit “apropriere originară”. [11] Odată ce sunt apropriate resurse care nu erau în proprietatea nimănui, devine o agresiune să le modifici caracteristicile fizice fără permisiunea proprietarului sau să restrângi spectrul de utilizări pe care proprietarul le poate da acestor resurse, atâta vreme cât o anumită utilizare nu afectează caracteristicile fizice ale proprietății altcuiva –la fel ca și în cazul corpurilor. Doar în condițiile unei relații contractuale, adică atunci când proprietarul natural al unei resurse rare își dă explicit acordul, este posibil ca altcineva să utilizeze și să modifice lucruri apropriate anterior. Și doar dacă proprietarul originar sau cel anterior transferă titlul său de proprietate în mod deliberat altcuiva, fie în schimbul a ceva, fie sub formă de cadou, poate această altă persoană să devină proprietarul respectivului lucru. Totuși, spre deosebire de corpuri, care din același motiv “natural” nu pot nicicând să nu aibă un proprietar și nu pot niciodată să fie cedate complet de către proprietarul natural, ci pot fi doar “împrumutate” atâta vreme cât durează acordul proprietarului, în mod natural toate celelalte resurse rare pot fi “alienate”, iar la titlul de proprietate asupra lor se poate renunța definitiv. [12]
Un sistem social bazat pe această poziție naturală asupra atribuirii drepturilor de proprietate este, și va fi de acum denumit, pur capitalist. Și, de vreme ce ideile sale pot fi de asemenea identificate ca idei dominante ale dreptului privat, adică ale normelor care reglementează relațiile dintre persoane particulare, ar putea să fie numit și sistem pur al dreptului privat. [13] Acest sistem se bazează pe ideea că, pentru a fi non-agresive, revendicările privind proprietatea trebuie să se sprijine pe faptul “obiectiv” al unui act de apropriere originară, pe proprietatea anterioară, sau pe o relație contractuală reciproc avantajoasă. Această relație poate însemna fie o cooperare deliberată între deținătorii de proprietăți, fie transferul deliberat al titlurilor de proprietate de la un proprietar la altul. Dacă acest sistem este modificat și este instituită în schimb o politică ce atribuie drepturi de control exclusiv, oricât de parțiale, asupra unor mijloace rare, unor persoane sau grupuri de persoane care nu pot să invoce nici un act de utilizare anterioară a lucrurilor în cauză, nici o relație contractuală cu un proprietar-utilizator anterior, atunci acest sistem va fi denumit socialism (parțial).
Sarcina următoarelor patru capitole va fi aceea de a explica modul în care diferitele căi de a devia de la un sistem capitalist pur, diferitele metode de a redistribui titlurile de proprietate de la deținătorii naturali ai lucrurilor (adică de la oameni care au dat o utilizare specifică unor resurse particulare și sunt deci legați în mod natural de ele, către oameni care nu au făcut încă nimic cu resursele, ci au formulat doar o revendicare verbală, declarativă în privința acestora), conduc la scăderea investițiilor și la creșterea consumului, și în plus cauzează o modificare în compoziția populației, favorizând persoanele non-productive în relație cu cele productive.
[1] Cf. D. Hume, A Treatise of Human Nature (ed. Selby-Bigge), Oxford, 1968, esp. 3, 2, p.484; și “Enquiry Concerning the Principles of Morals”, în Hume, Enquiries, (ed. Selby-Bigge), Oxford, 1970; cf., de asemenea, L. Robbins, Political Economy: Past and Present, London, 1977, în special pp. 29-33
[2] Întâmplător, caracterul normativ al conceptului de proprietate clarifică și precondiția suficientă pentru apariția sa ca concept. În afara rarității bunurilor, trebuie să existe și “raționalitatea agenților”, adică aceștia trebuie să fie capabili să comunice, să discute, să argumenteze, și în special trebuie să fie capabili să se angajeze în argumentație asupra unor probleme normative. Dacă nu ar exista astfel de abilitate comunicațională, conceptele normative nu ar fi, pur și simplu, de nici un folos. Noi nu încercăm, de exemplu, să evităm ciocniri asupra utilizării unor resurse rare cu, să spunem, un elefant, prin definirea unor drepturi de proprietate, deoarece nu putem discuta cu un elefant pentru a ajunge la un acord asupra drepturilor de proprietate. Evitarea unor ciocniri viitoare într-un astfel de caz este o problemă exclusiv tehnică (prin opoziție cu una normativă).
[3] Ar trebui să observăm faptul că o persoană nu poate în mod intenționat să nu acționeze, deoarece până și încercarea de a nu acționa, adică decizia cuiva de a nu face nimic și de a rămâne în poziția sau starea ocupată anterior s-ar clasifica ca o acțiune, făcând ca această propoziție să fie aprioric adevărată, adică să fie o propoziție care să nu poată fi infirmată prin experiență, deoarece oricine ar încerca să o infirme ar fi nevoit să opereze o alegere și să dea corpului său, vrând-nevrând, o utilizare specifică.
[4] Cf. L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, esp. Partea 1; M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970; de asemenea L. Robbins, Nature and Significance of Economic Science, London, 1936
[5] Despre conceptul de cost, cf. în special M. Buchanan, Cost and Choice, Chicago, 1969; L.S.E. Essays on Cost (ed. Buchanan and Thirlby), Indianapolis, 1981
[6] Merită menționat aici faptul că validitatea a ceea ce urmează, desigur, nu depinde în nici un fel de corectitudinea descrierii poziției naturale ca “naturală”. Chiar dacă cineva ar fi dispus să acorde așa-numitei poziții naturale doar statutul unui punct de pornire arbitrar, analiza noastră își păstrează validitatea. Termenul nu are importanță, ceea ce contează este ce e de fapt poziția naturală și ce implică ea ca atare. Analizele ce urmează se ocupă exclusiv de această problemă.
[7] Să observăm din nou că termenul “agresiune” este utilizat aici fără conotații evaluative. Doar mai târziu în cursul acestui tratat voi demonstra că agresiunea, așa cum a fost ea definită, nu este justificabilă moral. Cuvintele sunt goale; singurul lucru care contează este ce este cu adevărat ceea ce numim agresiune.
[8] Atunci când, în capitolul VII, voi discuta problema justificării morale, voi reveni asupra importanței distincției pe care tocmai am trasat-o între agresiunea ca violare a integrității fizice a cuiva și, pe de altă parte, violarea integrității sistemului de valori al cuiva, lucru ce nu este clasificat ca agresiune. Pentru moment, este suficient să observăm că există același tip de necesitate tehnică pentru orice teorie a proprietății (și nu doar pentru poziția naturală descrisă aici) ca delimitarea drepturilor de proprietate ale unei persoane în raport cu cele ale alteia să fie formulată în termeni fizici, obiectivi, intersubiectiv constatabili. Altfel, ar fi imposibil pentru un actor să determine ex ante dacă vreuna dintre acțiunile sale constituie sau nu o agresiune, iar funcția socială a normelor privitoare la proprietate ( a oricăror norme privitoare la proprietate) nu ar mai fi îndeplinită pur și simplu din motive tehnice.
[9] Merită menționat faptul că dreptul de proprietate provenit din producție își găsește limitarea naturală numai atunci când, la fel ca în cazul copiilor, lucrul produs este la rândul său un agent/producător. În conformitate cu teoria naturală a proprietății, un copil, odată născut, este în aceeași măsură proprietarul propriului corp ca și oricine altcineva. Prin urmare, nu doar că un copil se poate aștepta să nu fie agresat fizic ci, ca proprietar al propriului corp, un copil are în special dreptul de a-și abandona părinții odată ce este fizic capabil să-i părăsească și de a spune “nu” la posibilele lor încercări de a-l readuce acasă. Părinții au drepturi speciale privitoare la copiii lor –provenind din statutul lor unic de producători ai copiilor- doar în măsura în care îndeplinesc rolul de tutori ai copilului atâta timp cât acesta este fizic incapabil să plece și să spună “nu”.
[10] Despre costurile muncii și așteptării, cf. teoriei preferinței de timp, așa cum a fost ea expusă de L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, capitolele 5,18, 21; Socialism, Indianapolis, capitolul 8; M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, capitolele 6, 9; de asemenea E.v. Boehm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins. Positive Theory des Kapitals, Meisenheim, 1967; F. Fetter, Capital, Interest and Rent, Kansas City, 1976.
Pentru o prezentare critică a termenului “capital uman”, în special a tratamentului absurd pe care l-a primit acest concept în lucrările unor economiști de la Chicago (în special G. Becker, Human Capital, New York, 1975), cf. A. Rubner, The Three Sacred Cows of Economics, New York, 1970.
[11] Despre teoria aproprierii originare, cf. J. Locke, Two Treatises of Government (ed. Laslett), Cambridge, 1960, esp. 2, 5
[12] Despre distincția, derivând natural din caracterul unic al corpului unei persoane în contrast cu toate celelalte bunuri rare, între titluri de proprietate “inalienabile” și “alienabile”, cf. W. Evers, “Toward a Reformation of a Law of Contracts”, în Journal of Libertarian Studies, 1977.
[13] Suprapunerea dreptului public peste cel privat l-a corupt și l-a compromis pe ultimul, într-o oarecare măsură, peste tot în lume. Totuși, nu este greu să descâlcești sistemele existente ale dreptului privat și să găsești ceea ce am numit poziție naturală ca alcătuind elementele centrale ale acestora –un fapt care subliniază încă o dată “naturalitatea” acestei teorii a proprietății. Cf. de asemenea capitolul 8, nota 13.
