Ludwig von Mises s-a născut la 29 septembrie 1881, în orașul Lemberg, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, unde tatăl său, Arthur Edler von Mises, un distins inginer constructor, angajat al căilor ferate austriece, locuia temporar. Educat la Viena, Mises se înscrie, în pragul acestui secol, la Universitatea vieneză, unde va absolvi dreptul și economia. Moare la 10 octombrie 1973, la New York.
Mises s-a născut și s-a format în epoca de aur a faimoasei „Școli austriece” de economie și de aceea înțelegerea contribuțiilor sale vitale pentru gândirea economică nu poate fi separată de tradiția acestei școli, pe care a studiat-o și a asimilat-o. Către a doua jumătate a secolului al XIX-lea devenise clar că „economia clasică”, al cărei apogeu fusese atins în Anglia cu David Ricardo și John Stuart Mill, se înnămolise grav în câteva păcate fundamentale. Păcatul cel mare era încercarea economiei clasice de a-și întemeia analiza pe „clase”, mai curând decât pe acțiunile indivizilor. Drept rezultat, economiștii clasici n-au reușit să ofere explicația corectă cu privire la forțele care determină valorile și prețurile relative ale bunurilor și serviciilor; de asemenea, ei n-au reușit să analizeze acțiunile consumatorilor, determinanții-cheie ai activităților producătorilor din sfera economică. Fixându-se pe „clase” de bunuri, economiștii clasici n-au reușit, de exemplu, să rezolve „paradoxul valorii”: faptul că pâinea, deși extrem de utilă ca „suport al vieții”, avea o valoare scăzută pe piață, pe când diamantele, un lux și deci numai un moft, raportat la supraviețuirea omului, aveau o valoare foarte ridicată pe piață. O dată ce este clar că pâinea e mai utilă decât diamantele, de ce este ea atât de jos cotată pe piață? Din nefericire, deznădăjduiți în fața acestui paradox, economiștii au decis că valorile sunt fundamental scindate: pâinea, deși superioară diamantelor ca „valoare de utilizare”, era, din cine știe ce motiv, inferioară ca „valoare de schimb”. Plecând de la această scindare, generațiile ulterioare de scriitori au denunțat economia de piață ca fiind responsabilă pentru greșeala tragică de a direcționa resursele către „producția pentru profit”, gândită în opoziție cu mai benefica „producție pentru utilizare”.
Nereușind să analizeze acțiunile consumatorilor, economiștii dinaintea austriecilor n-au putut ajunge să explice satisfăcător ce anume determină prețurile pe piață. Dibuind după o soluție, ei au sfârșit – din nefericire – prin a conchide că (a) valoarea ar fi ceva inerent încorporat în bunuri; (b) că valoarea trebuie să fi fost conferită acestor bunuri prin intermediul procesului de producție și (c) că sursa ultimă a valorii este „costul” de producție sau chiar cantitatea de ore-muncă implicată în producția în chestiune.
O asemenea analiză, la care a subscris Ricardo, a dat naștere mai târziu concluziei perfect logice a lui Karl Marx după care, o dată ce întreaga valoare este produsul cantității de ore-muncă, rezultă că întreaga dobândă și profitul obținut de capitaliști și patroni trebuie să fie „plusvaloarea”, pe nedrept extrasă din adevăratul venit al clasei muncitoare.
După ce au găzduit în acest fel marxismul, ultimii ricardieni au încercat în replică să justifice o parte din profituri ca fiind rezonabil câștigate pe seama productivității capitalului fix; dar marxiștii au avansat contraargumenul după care și capitalul este muncă „încorporată” sau „înghețată”, așa încât salariile ar fi trebuit să absoarbă în întregime sumele încasate în urma producției.
Nu numai că economiștii clasici ofereau o explicație nesatisfăcătoare pentru a justifica profitul. În plus, analizând partea din sumele încasate rezultate din producție exclusiv în termeni de „clase”, ricardienii nu erau în măsură să vadă între „salarii”„,profituri” și „rente” decât o continuă „luptă de clasă”; pe muncitori, capitaliști și proprietarii funciari ei îi considerau angrenați într-un război etern purtat pentru ca fiecare să-și obțină partea ce i se cuvenea. Gândind numai în termeni de agregate, ricardienii au separat în chip tragic problema „producției” de cea a „distribuției”, aceasta din urmă fiind concepută ca prilej de conflict între clase combatante. Ei au fost siliți să conchidă că salariile sporeau numai pe seama profiturilor și rentelor mai scăzute, sau viceversa. Din nou, ricardienii găzduiau sistemul marxist.
Astfel, fixându-se pe clase mai curând decât pe indivizi, economiștii clasici nu numai că au fost siliți să abandoneze orice analiză a consumului și să explice în mod eronat valoarea și prețul; ei nici măcar nu au putut aproxima o explicație a sistemului de prețuri ale factorilor individuali de producție: ale unităților specifice de muncă, de pământ sau de capital fix. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deficiențele economiei ricardiene se vădeau tot mai grave. Teoria economică însăși intrase într-o fundătură.
S-a întâmplat de multe ori în istoria invențiilor umane ca descoperiri similare să fie făcute în același timp, pe căi total independente, de oameni aflați la mari distanțe unii de alții și în condiții diferite. Soluția paradoxurilor menționate mai sus a apărut în mod cu totul independent și în forme diferite, în același an, 1871: au găsit-o William Stanley Jevons în Anglia; Leon Walras la Lausanne, în Elveția; Carl Menger la Viena. În acel an, s-a născut teoria economică modernă sau „neoclasică”. Soluția lui Jevons și noua sa viziune economică erau fragmentate și incomplete; mai mult, el a avut de înfruntat prestigiul enorm pe care economia ricardiană îl acumulase în restrânsa lume intelectuală a Angliei. Ca urmare, Jevons a avut o influență redusă, atrăgându-și puțini discipoli. Sistemul lui Walras a avut de asemenea o influență redusă la vremea aceea; după cum vom vedea în cele ce urmează, el a renăscut, mai târziu, pentru a sta din nefericire la baza erorilor „microeconomiei” actuale. De departe cea mai remarcabilă soluție dintre cele oferite de cei trei neoclasici a fost cea a lui Carl Menger, profesor de economie la Universitatea din Viena. Menger a fost fondatorul „Școlii austriece”.
Munca sa de pionierat a fost în întregime fructificată în importanta operă sistematică a strălucitului său student și succesor la Universitatea din Viena, Eugen von Böhm-Bawerk. Opera monumentală a lui Böhm-Bawerk, scrisă în cea mai mare parte în anii 1880 și culminând cu cele trei volume intitulate Kapital und Kapitalzins (trad.engleză: Capital and Interest, 1959), este produsul de maturitate al școlii austriece. Au mai existat și alți mari economiști creatori care au contribuit la școala austriacă pe durata ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea; însă Böhm-Bawerk i-a întrecut pe toți.
Soluțiile austriece la dilemele teoriei economice, atât ale lui Menger, cât și ale lui Böhm-Bawerk, erau cu mult mai pătrunzătoare decât cele ale ricardienilor, fiind întemeiate pe o epistemologie total diferită. Austriecii și-au centrat fără ezitare analiza pe individ, pe individul care acționează, în măsura în care alege, pe baza preferințelor și valorilor sale, în lumea reală. Pornind de la individ, austriecii și-au putut întemeia analiza activităților economice și a producției pe valorile și dorințele consumatorilor individuali. Fiecare consumator acționează conform ierarhiei de preferințe și valori alese de el însuși, iar aceste valori sunt cele care interacționează și se combină pentru a forma cererile consumatorilor care alcătuiesc baza și direcția activităților productive. Întemeindu-și analiza pe individ, așa cum este acesta situat în lumea reală, austriecii au înțeles că activitatea productivă se bazează pe anticipările referitoare la satisfacerea cererii consumatorilor.
Astfel, a devenit clar pentru economiștii austrieci că nici o activitate productivă, indiferent dacă antrenează muncă sau alți factori de producție, nu poate conferi valoare bunurilor și serviciilor. Valoarea constă în evaluările subiective ale consumatorilor individuali. Pe scurt, aș putea să-mi consum treizeci de ani de muncă și alte resurse trudind la perfecționarea unei triciclete gigantice cu aburi. Dacă, pe de altă parte, oferind-o pe piață, nu se găsește nici un consumator care să achiziționeze această tricicletă, ea este lipsită de valoare economică, independent de efortul greșit direcționat pe care l-am investit în ea. Valoarea este evaluarea consumatorilor, iar prețurile relative ale bunurilor și serviciilor sunt determinate de domeniul și de intensitatea evaluărilor și dorințelor consumatorilor pentru produsele respective.
Fixându-se clar asupra individului mai curând decât asupra „claselor” largi, economiștii austrieci au rezolvat cu ușurință „paradoxul valorii” care îi pusese în încurcătură pe clasici. Într-adevăr, pe piață nici un individ nu este pus vreodată în fața alternativei de a alege între „pâine” ca o clasă și „diamante” ca o clasă. Economiștii austrieci arătaseră că valoarea atribuită de cineva unei unități date va fi cu atât mai mică cu cât este mai mare cantitatea – deci numărul de unități – dintr-un bun pe care îl posedă. Omul care se târăște prin deșert, lipsit de apă, va atribui o valoare de „utilitate” extrem de ridicată unei căni cu apă, pe când același om, într-un oraș cum este Viena sau New York, cu apă din belșug în jurul lui, va atribui o valoare sau o „utilitate” foarte scăzută oricărei căni date. Astfel, prețul pe care el va fi dispus să-l plătească pentru o cană cu apă în deșert va fi cu mult mai mare decât în New York City. Pe scurt, individul care acționează este pus în poziția de a alege în termeni de unități specifice, sau „margini”; descoperirea austriacă a fost denumită „legea utilității marginale descrescătoare”. Motivul pentru care „pâinea” este cu atât de mult mai ieftină decât „diamantele” este că numărul de pâini disponibile este cu mult mai mare decât numărul caratelor de diamant: astfel, valoarea și prețul fiecărei pâini vor fi cu mult mai mici decât valoarea și prețul fiecărui carat. Nu există nici o contradicție între „valoarea de utilizare” și „valoarea de schimb”; dată fiind abundența pâinilor respective, fiecare pâine este mai puțin „utilă” pentru individ decât fiecare carat de diamant.
Aceeași analiză centrată pe acțiunile individului, și deci pe „analiza marginală”, a rezolvat și problema „distribuției” venitului pe piață. Economiștii austrieci au demonstrat că fiecare unitate dintr-un factor de producție, fie ea de capital fix, de pământ sau de diverse tipuri de muncă, este prețuită pe piața liberă pe baza „productivității sale marginale”: pe scurt, este vorba de cât de mult contribuie într-adevăr acea unitate la valoarea produsului final, cumpărat de consumator. Cu cât este mai mare „oferta”, deci cantitatea de unități dintr-un factor de producție dat, cu atât mai mică tinde să fie productivitatea sa marginală – și deci prețul său; și cu cât este mai mică oferta, cu atât mai mare tinde să fie prețul său. Astfel, austriecii au arătat că nu există nici o luptă de clasă oarbă și arbitrară, sau vreun conflict între diversele clase de factori; mai curând, fiecare tip de factor contribuie armonios la produsul final, menit să satisfacă cele mai intense dorințe ale consumatorilor în modul cel mai eficient (adică în modul cel mai puțin costisitor relativ la resurse). Fiecare unitate, din fiecare factor, dobândește deci produsul său marginal, propria sa contribuție particulară la rezultatul producției. De fapt, dacă s-ar putea vorbi de vreun conflict de interese, el nu s-ar manifesta între tipurile de factori, între pământ, muncă și capital, ci între ofertanții rivali ai aceluiași factor. Dacă, de exemplu, cineva ar descoperi un nou furnizor de minereu de cupru, sporul ofertei ar coborî prețul cuprului; aceasta n-ar putea decât să favorizeze beneficiul și veniturile consumatorilor și pe cele ale factorilor de muncă și capital implicați. Nemulțumirea ar putea apărea numai printre proprietarii minelor de cupru existente care ar constata declinul prețului la produsul lor.
Austriecii au arătat astfel că pe piața liberă nu există nici un fel de separație între „producție” și „distribuție”. Valorile și cererile consumatorilor determină prețurile finale ale bunurilor de consum, bunuri achiziționate de consumatori, care stabilesc direcția activității productive și astfel determină prețurile unităților de factori implicate: rata salariilor individuale, rentele și prețurile capitalului fix. „Distribuția” venitului este pur și simplu o consecință a prețului fiecărui factor. Astfel, dacă prețul cuprului este de 20 cenți pfundul și un proprietar vinde 100000 de pfunzi de cupru, proprietarul va obține 20000 de dolari care i se „distribuie”. Dacă salariul cuiva este 4 dolari pe oră și lucrează 40 de ore pe săptămână, atunci va obține 160 de dolari pe săptămână ș.a.m.d.
Ce se spune despre profituri și despre problema „muncii înghețate” (așa numita muncă încorporată în echipament)? Din nou, pornind de la analiza individului, Böhm-Bawerk a înțeles că o lege fundamentală a acțiunii umane este voința fiecărei persoane de a-și îndeplini dorințele și obiectivele sale cât mai repede posibil. Astfel, fiecare persoană va prefera bunuri și servicii în prezent, mai curând decât să aștepte să obțină aceste bunuri în viitor. Pasărea din mână va fi întotdeauna mai prețioasă decât pasărea de pe gard. Această preferință de timp este faptul fundamental și primordial care-i face pe oameni să nu-și investească întregul venit în capital fix, încât să-și sporească astfel cantitatea de bunuri ce va fi produsă în viitor. Într-adevăr, ei trebuie să se îngrijească mai întâi să consume bunuri acum. Dar fiecare persoană, în diverse condiții și culturi, are o rată diferită a preferinței de timp, a preferinței pentru bunuri acum și nu mai târziu. Cu cât este mai mare rata preferinței de timp, cu atât mai mare este proporția din venitul lor pe care o vor consuma acum; cu cât este mai mică rata, cu atât mai mult vor economisi și vor investi în producția viitoare. Factorul preferinței de timp este singurul care determină dobânda și profitul; iar gradul și intensitatea preferințelor de timp sunt cele ce vor determina cât de ridicate vor fi rata dobânzii și cea a profitului.
Să considerăm, de exemplu, rata dobânzii pe un împrumut. În Evul Mediu și la începuturile perioadei moderne, filozofii scolastici ai bisericii catolice erau în felul lor excelenți economiști și analiști ai pieței; dar unul dintre lucrurile pe care nu l-au putut explica sau justifica niciodată a fost simpla percepere de dobândă pe un împrumut. Ei au reușit să înțeleagă cum se câștigă profiturile pentru investiții riscante, însă învățaseră de la Aristotel, într-un context încărcat de conotații negative, că banul este sterp și neproductiv. Așadar, cum putea fi justificată simpla dobândă pe un împrumut (în absența riscului de a nu fi rambursat)? Incapabili să găsească răspunsul, biserica și scolasticii s-au discreditat în ochii oamenilor pragmatici, condamnând orice dobândă pe împrumut sub numele de „camătă păcătoasă”. Böhm-Bawerk este cel care a găsit până la urmă răspunsul, încorporat în conceptul de preferință de timp. Într-adevăr, atunci când un creditor împrumută 100 de dolari unui debitor, primind în schimb 106 la un interval de un an, cei doi oameni nu schimbă aceleași lucruri. Creditorul oferă 100 de dolari ca un „bun prezent”, bani pe care debitorul îi poate utiliza în orice clipă, începând din prezent. Însă debitorul îi dă în schimb creditorului nu bani, ci o poliță, perspectiva de a primi bani de acum într-un an. Pe scurt, creditorul îi oferă debitorului un „bun prezent”, pe când debitorul îi dă creditorului numai un „bun viitor”, bani pentru care creditorul va trebui să aștepte un an, înainte să-i poată utiliza. Și cum factorul universal al preferinței de timp face bunurile prezente mai valoroase decât bunurile viitoare, creditorul va trebui să perceapă, iar debitorul să fie dispus să plătească, o primă pentru bunul prezent. Acea primă este rata dobânzii. Cât de mare va fi acea primă depinde de ansamblul ratelor preferințelor de timp ale fiecărui agent de pe piață.
Aceasta nu este totul, pentru că Böhm-Bawerk a mers mai departe în a arăta în ce fel preferința de timp determină rata profitului în afaceri: de fapt, el a arătat că rata „normală” a profitului în afaceri este rata dobânzii. Într-adevăr, când munca sau pământul sunt utilizate în procesul de producție, faptul crucial este că ele nu au de așteptat pentru banii lor până când bunul este produs și vândut consumatorilor, așa cum ar avea în absența patronilor capitaliști. Dacă nu ar exista patroni capitaliști, atunci muncitorii și proprietarii ar trebui să trudească luni și ani fără plată, până când produsul final – automobilul, pâinea sau mașina de spălat – va ajunge să fie vândut consumatorilor. Dar capitaliștii furnizează importantul serviciu de a economisi cu anticipație bani din venitul lor și astfel de a-i plăti pe muncitori și pe proprietari acum, în timp ce aceștia lucrează; capitaliștii îndeplinesc o funcție foarte importantă: ei așteaptă până când produsul final este vândut către consumatori și abia atunci își primesc banii. Această diferență dintre „bunul în prezent” și „bunul în viitor” este cea pentru care muncitorii și proprietarii sunt mai mult decât dispuși „să plătească” capitaliștilor profitul sau dobânda cuvenită. Pe scurt, capitaliștii se află în poziția „creditorilor” care economisesc și plătesc bani în prezent și apoi așteaptă beneficiul lor eventual; muncitorii și proprietarii sunt într-un fel „debitori” ale căror servicii își vor aduce roadele numai după o anumită dată în viitor. Din nou, rata normală a profitului în afaceri va fi determinată de nivelul diverselor rate ale preferinței de timp.
Böhm-Bawerk a spus toate aceste lucruri și altfel: capitalurile fixe nu sunt pur și simplu „muncă înghețată”; ele sunt de asemenea timp (și pământ) înghețat. Iar explicația profitului și a dobânzii poate fi găsită în elementul crucial care este timpul și în preferința de timp. De asemenea, Böhm-Bawerk a făcut să se avanseze enorm analiza economică a capitalului, căci, în contrast nu numai cu ricardienii, ci și cu cei mai mulți economiști de astăzi, el a înțeles că acesta nu este pur și simplu o masă omogenă sau o cantitate dată. Capitalul este o structură, o rețea complexă care posedă o dimensiune timp; iar creșterea economică și sporul productivității nu provin dintr-un adaos doar la cantitatea de capital, ci și la structura-timp a acestuia pentru a edifica „procese de producție tot mai lungi”. Cu cât este mai mică rata preferinței de timp a oamenilor, cu atât mai mult sunt ei dispuși să sacrifice consumul prezent în favoarea economisirii și investiției în aceste procese mai lungi, din care vor rezulta venituri considerabil mai mari, sub formă de bunuri de consum, la un moment dat, în viitor.
