Avem într-adevăr de-a face cu urmări inevitabile ale proprietății colective asupra mijloacelor de producție? Nu există nici o cale prin care s-ar putea grefa un gen de calcul economic pe economia socialistă?
În orice intreprindere mare, fabricile sau compartimentele acestora sunt, până la un grad oarecare, independente din punct de vedere al contabilității. Ele își decontează reciproc materiale și muncă, fiind oricând posibil ca pentru fiecare grup în parte să se întocmească un bilanț special și să se cuprindă în calcul rezultatele economice ale activității lor. În acest fel, se poate deduce cu cât succes a lucrat fiecare compartiment și se pot lua decizii privind restructurarea, limitarea, abandonarea sau dezvoltarea grupurilor existente, precum și înființarea altora noi. Anumite erori sunt, desigur, inevitabile la astfel de calcule. Ele provin parțial din dificultățile ce apar la repartizarea costurilor generale. Alte erori se ivesc, de asemenea, din necesitatea de a calcula cu date oarecum imprecise, ca, de exemplu, la investigarea rentabilității unui proces de amortizare, când se estimează uzura și capacitatea viitoare de funcționare a mașinilor utilizate. Totuși, astfel de greșeli pot fi menținute între anumite limite restrânse, așa încât să nu deregleze rezultatul final al calculului. Incertitudinea care rămâne se transferă în calculul incertitudinii situațiilor viitoare, dată fiind starea dinamică inerentă a vieții economice.
În mod analog, pare a fi necesar ca și în societatea socialistă să se încerce decontarea independentă a grupurilor de producție. Totuși, acest lucru este cu totul și cu totul imposibil. Căci acea decontare autonomă a fiecăreia dintre ramurile unei întreprinderi se întemeiază exclusiv pe faptul că în procesul pieței se formează prețuri de schimb, ce pot fi luate tocmai ca bază de calcul pentru toate genurile de munci și bunuri utilizate. Unde nu există o piață liberă, nu există nici proces de formare a prețurilor; fără formarea prețurilor, nu există nici calcul economic.
S-ar putea imagina admiterea schimbului între compartimente pentru ca, pe această cale, să se ajungă și în societatea socialistă la formarea raporturilor de schimb (a prețurilor) și, astfel, să se creeze o bază pentru calculul economic. În cadrul economiei pur socialiste universale, ce nu cunoaște nici o proprietate privată asupra mijloacelor de producție, se constituie grupuri separate de lucru, autorizate să decidă independent, care, deși trebuie să se comporte, ce-i drept, după indicațiile conducerii economice superioare, totuși își transferă reciproc bunuri și prestații numai în schimbul unei contravalori plătibile printr-un mediu universal de schimb. Cam așa se imaginează organizarea unităților socialiste de producție, când se vorbește astăzi despre socializare deplină și alte asemenea lucruri. Dar aici, iarăși nu se poate trece de punctul decisiv. Între factorii de producție nu se pot forma raporturi de schimb decât pe baza proprietății private asupra mijloacelor de producție. Când “comunitatea minerilor” livrează cărbuni “comunității metalurgiștilor” nu se poate forma nici un preț, decât dacă ambele comunități ar fi proprietarii mijloacelor de producție din unitățile lor. Dar aceasta nu ar fi o socializare, ci capitalism muncitoresc și sindicalism.
Pentru teoreticienii socialiști care se sprijină pe teoria valorii-muncă, chestiunea este, firește, destul de simplă. “De îndată ce societatea se pune în posesia mijloacelor de producție și printr-o socializare nemijlocită le și utilizează în producție, munca fiecăruia, oricât de diferit ar fi caracterul ei util specific, devine de la început și direct muncă socială. Cantitatea de muncă socială inclusă într-un produs nu mai are atunci nevoie să fie stabilită pe căi ocolite; experiența zilnică arată direct cât din aceasta este necesar în medie. Societatea poate calcula simplu câte ore de muncă înglobează o mașină cu aburi, 100 kg de grâu, ultima recoltă, 100 mp de stofă de diferite calități. Atunci societatea va trebui să știe negreșit și de câtă muncă are nevoie un obiect de consum la fabricarea sa. Ea va avea de elaborat planul de producție în funcție de mijloacele de producție, cărora le aparțin de asemenea și forțele de muncă. În cele din urmă, utilitățile diverselor obiecte de consum comparate unele cu altele, vis-a-vis de cantitatea de muncă necesară fabricării lor, vor determina planul. Oamenii vor rezolva totul foarte simplu, fără intervenția mult trâmbițatei valori. [7]
Nu este sarcina noastră, aici, să avansăm încă o dată obiecțiile aduse împotriva teoriei valorii-muncă. Ele ne pot interesa, în acest context, numai în măsura în care au relevanță pentru estimarea aplicabilității muncii în calculele valorice ale unei societăți socialiste.
La prima vedere, calculul în termeni de prestații în muncă ia în considerare și condițiile naturale non-umane ale producției. În conceptul timpului mediu necesar de muncă socială, legea randamentelor descrescătoare este luată în calcul doar în măsura în care poate fi pusă pe seama condițiilor naturale de producție. Dacă cererea pentru anumite mărfuri crește, din această cauză trebuind să fie exploatate resurse naturale mai proaste, atunci crește și timpul mediu de muncă socială, necesar la fabricarea unei unități de produs. Dacă se reușește descoperirea unor resurse naturale mai favorabile, atunci quantumul necesar de muncă socială scade. [8] Dar această luare în calcul a condițiilor naturale de producție este satisfăcătoare numai în măsura în care se reflectă în modificările volumului necesar de muncă socială. De aici încolo, evaluarea în termeni de prestații în muncă eșuează. Ea neglijează total consumul factorilor materiali de producție. Să presupunem că timpul de muncă socialmente necesar la fabricarea produselor P și Q ar fi de câte 10 ore. La realizarea unei unități atât de P cât și de Q, se utilizează în afară de muncă și materia primă a, a cărei unitate se obține într-o oră de muncă socialmente necesară; la fabricarea lui P sunt necesare două unități din a și 8 ore de muncă, iar la fabricarea lui Q o unitate din a și 9 ore de muncă. În calculul muncii, P și Q apar ca echivalente, dar în calculul valorii, P ar trebui evaluat ca superior lui Q. Prima evaluare este falsă, a doua fiind singura care corespunde naturii și scopului calculului. Este adevărat că în evaluare acest surplus care îl situează pe P într-o poziție superioară lui Q, acest substrat material, este “dat de natură fără vreo contribuție din partea omului”. [9] Totuși, dacă este prezent într-o astfel de cantitate, încât să devină un obiect al economisirii, trebuie să se reflecte într-o formă sau alta și în calculul valorii.
Al doilea neajuns al calculului în termeni de prestații în muncă este neluarea în considerație a diferitelor calități ale muncii. Pentru Marx, toate muncile omenești sunt de același fel pentru că reprezintă întotdeauna “un consum productiv al creierului uman, al mușchilor, nervilor, mâinilor, etc.”. “Complicată este doar intensificarea ori mai bine zis multiplicarea muncii simple, așa încât un quantum redus de muncă sofisticată este egal cu un quantum mai mare de muncă simplă. Experiența arată că această reducție are loc cu regularitate. O marfă poate fi produsul celei mai complicate munci, valoarea ei o face să fie egală cu produsul muncii simple, ea însăși reprezentând doar “un anumit quantum de muncă simplă”. [10] Böhm-Bawerk nu se înșeală atunci când etichetează această argumentație drept “o jonglerie teoretică de o uimitoare naivitate”. [11] Pentru judecarea afirmațiilor lui Marx, se poate ignora, în mod justificat, posibilitatea de a găsi o măsură fiziologică unitară a tuturor muncilor umane, atât a celor fizice cât și a celor așa-numite intelectuale. Căci între oameni persistă cu siguranță deosebiri de capacitate și dexteritate, ce aduc cu sine deosebiri de calitate ale produselor și prestațiilor muncii. Ceea ce este decisiv pentru a răspunde la întrebarea dacă un calcul de prestații în muncă este utilizabil în calculul valorii, este posibilitatea aducerii la un numitor comun a diverselor genuri de muncă, fără a apela la elementul de legătură al evaluării produselor de către subiecții economici. Dovada pe care încearcă să o aducă Marx eșuează. Experiența arată, într-adevăr, că mărfurile sunt supuse relațiilor de schimb, indiferent dacă sunt produsul unei munci simple sau al uneia complexe. Totuși, aceasta ar fi o dovadă că anumite volumuri de muncă simplă echivalează nemijlocit cu anumite volumuri de muncă mai complexă, numai dacă s-ar conveni că munca este originea valorii de schimb. Dar aceasta, nu numai că nu s-a convenit, ci este tocmai ceea ce intenționa Marx să dovedească prin raționamentele sale.
La fel de puțin este o dovadă de comensurabilitate nemijlocită și faptul că, în cadrul pieței de schimb, se formează o relație de substituție între ratele de salarizare a muncii simple și a celei complexe, relație la care Marx nu face aluzie în contextul amintit. Această echivalare este, bineînțeles, un rezultat al tranzacțiilor de piață, nicidecum o premisă a lor. Calculul în termeni de prestații în muncă ar trebui să stabilească un raport arbitrar pentru substituirea muncii complexe cu munca simplă, ceea ce exclude utilitatea lui în activitatea economică.
S-a crezut mult timp că teoria valorii-muncă ar fi necesară socialismului pentru a motiva etic pretenția de naționalizare a mijloacelor de producție. Noi știm astăzi că aceasta este o eroare. Chiar dacă majoritatea adepților ei socialiști au folosit-o în acest fel și chiar dacă însuși Marx, care, în ciuda faptului că a adoptat principial un alt punct de vedere, nu s-a putut ține prea departe de acest concept greșit, este totuși clar că, pe de o parte, voința politică de introducere a modului socialist de producție nu are nevoie de un sprijin prin teoria valorii-muncă și nici nu poate obține un sprijin de la această doctrină, iar, pe de altă parte, și aceia care susțin alte concepții despre natura și originea valorii economice pot fi socialiști prin atitudinea lor. Totuși, într-un alt sens decât cel în care se crede de obicei, teoria valorii-muncă este o necesitate intrinsecă pentru cei care promovează modul socialist de producție. În linii mari, producția socialistă poate părea realizabilă rațional doar dacă ar exista o măsură obiectiv-cognoscibilă a valorii, care ar face cu putință calculul economic într-o economie fără tranzacții și fără bani. Dar o astfel de măsură nu poate fi decât munca.
——————————
[7] Engels, Herrn Eugen Dü hrings Umwä lzung der Wissenschaft, 7. Aufl. Stuttgart 1910, p.335 f
[8] Marx, Capitalul, Ed. a II-a 1948, Editura PMR, p.72
[11] Bö hm-Bawerk, Kapital und Kapitalzins, 3. Aufl. I Abt. Innsbruck 1914, p.531
