Filmul lui Corneliu Porumboiu, „Polițist, adjectiv”, atinge o problemă umană ridiculizată puternic de omul modern, atunci când nu este ignorată complet. Tema conștiinței ocupă ultimele minute ale filmului, dar o face într-un mod care răsplătește așteptarea spectatorului, dupa un periplu minimalist pe străzile, apartamentele și birourile din Vaslui.
Cei trei protagoniști ai dialogului final (“Cristi” – polițistul interpretat de Dragoș Bucur, șeful cel rău “Anghelache”, interpretat de Vlad Ivanov, și secretara acestuia) încearcă să răspundă întrebării: ce e conștiința. Fiecare dintre ei este reprezentativ pentru o poziție morală asumată mai mult sau mai puțin explicit.
Pentru antieroul “Cristi”, conștiința este ceva ce nu-l lasă să facă rău, “ce ar regreta după”. El se află în postura umanistului iluminist, în care au supraviețuit reflexele morale, dar fără un suport transcendent explicit. Nu vrea să-l bage la pușcărie, fără suficiente probe, pe un adolescent consumator de droguri ușoare, având în vedere, printre altele, și faptul că legislația s-ar putea schimba în viitor. Dar conștiința reprezintă pentru el marele hop peste care nu poate să treacă, într-o primă fază.
Pentru șeful poliției, “Anghelache”, recursul la conștiință ia forma unui pozitivism legal într-o interpretare cam abruptă, dar perfect justificabilă în context.
Cheia întregului dialog și a filmului stă, cred, în scurtul dialog dintre Anghelache și secretara sa. Întrebată direct ce e conștiința, ea răspunde fără ezitări prea mari: vocea lui Dumnezeu. Șeful poliției este de acord cu răspunsul însă obiectează, a la Ivan Karamazov, că dacă Dumnezeu nu există, atunci fiecare poate acționa după cum îl taie capul, iar rezultatul va fi o anarhie. Iar el nu crede. De aceea este nevoie de legi, fie ele absurde sau nu.
În opoziție cu răspunsul tranșant al secretarei, ezitările personajului interpretat de Dragoș Bucur sunt izbitoare. Incapacitatea sa de a răspunde la întrebarea “ce e conștiința” nu are, în opinia mea, legătură cu lipsa dexterităților lingvistice, ci cu absența/dispariția unei tradiții a virtuții în care gesturile morale să apară firesc.
Dificultatea antieroului “Cristi” (și a omului modern) de a se împotrivi lumii în care trăiește își are sursa în pierderea moralei, fie ea creștină sau/și aristotelică. În golul lăsat, tot ce mai supraviețuiește sunt fragmentele etice care fac acțiunile morale ininteligibile, iraționale și ridicole. Din acest motiv, căderea personajului principal este consecința firească a dezordinii morale în care se mișcă. Iar opoziția față de secretara care răspunde simplu și direct: – “vocea lui Dumnezeu” – doar întregește tabloul decăderii.
Cititorul răbdător se poate întreba legitim ce legătură are asta de-a face cu liberalismul. Am să încerc să răspund foarte pe scurt mai jos, făcând o analogie cu situația din “Polițist, adjectiv”.
Problema cea mai spinoasă pentru teoreticienii liberali este legată de motivațiile pentru care ar accepta cineva să fie liberal într-o lume complet neliberală. Este limpede, pentru suficient de mulți oameni, că liberalismul reprezintă un sistem moral și economic superior oricărei ordini alternative, dar totuși lumea nu se grăbește, cu excepții nesemnificative, să-l adopte.
La nivel individual, întrebarea fundamentală este de ce ar accepta cineva să fie liberal, în condițiile în care această alegere nu îi aduce absolut niciun câștig în ordine materială, socială și personală. Ba mai mult, opțiunea liberală atrage după sine, de cele mai multe ori, un blam instantaneu. (Exemplele din această categorie sunt multiple).
Situația morală nu diferă cu nimic față de cea a polițistului din filmul lui Corneliu Porumboiu. “De ce ar trebui cineva să facă un gest firesc, din punct de vedere etic, dar care tuturor le apare ca fiind absurd și care, mai mult, nu aduce după sine niciun beneficiu?” este o întrebare legitimă atât pentru polițistul Cristi, cât și pentru liberalul devenit bancher inflaționist sau birocrat european. În răspunsul pe care fiecare îl dă acestei probleme cred că stă, în ultimă instanță, soarta liberalismului autentic și nu numai.
