Introducere:
„Criza financiară actuală este inerentă evoluției capitalismului…”
Scopul acestui articol va fi contrazicerea acestei sintagme care în vremurile actuale este din ce în ce mai des vehiculată nu numai în viața de zi cu zi, ci și în cercurile politice și academice, mai ales în contextul actualei crize economice. În această lucrare se va încerca o argumentare solidă pentru a apăra sistemul capitalist de tip laissez – faire de criticile care în opinia autorului sunt oarecum nefondate din punct de vedere economic, și în anumite cazuri, chiar și din punct de vedere moral/etic.
Pentru a face o analiza coerentă și bine structurată, este nevoie ca sintagma mai sus menționata să fie împărțită în mai multe întrebări separate, critica desfășurându-se astfel practic pe mai multe niveluri.
A. Trăim la ora actuală intr-o societate de tip capitalist?
Pentru a putea găsi o relație de cauzalitate între crizele economice și sistemul capitalist, trebuie înainte de toate să demonstram că sistemul capitalist există undeva în practică, pe teritoriul diverselor țări ale lumii.
Din punct de vedere conceptual, capitalismul se poate defini ca sistemul economic în care mijloacele de producție (muncă, pământ, capital) sunt deținute în mod privat de către diverșii actori economici, spre deosebire de socialism, unde mijloacele de producție sunt deținute colectiv (de „societate în ansamblul ei[1]”). Astfel, prin această definiție se exclude posibilitatea existentei unui alt tip de sistem economic, deoarece mijloacele de producție pot fi deținute de indivizi privați sau nu, fie că sunt deținute de stat sau orice altă formă comună de divizare a proprietății. Aplicând această definiție în practică, putem afirma că toate țările lumii reprezintă un amestec între cele două sisteme, fiind mai aproape de capitalism (SUA) sau de socialism (Rusia, Cuba).
Pentru a extinde definiția precedentă, vom defini de asemenea termenul de capitalism laissez-faire ca și sistemul politico-economic bazat pe proprietate privată în care intervenția statului este restricționată la protecția drepturilor indivizilor împotriva agresiunii și la asigurarea îndeplinirii obligațiilor contractuale[2]. Am insistat asupra clarificării acestor termeni deoarece vor servi pentru a demonstra că nu se poate vorbi[3] despre o criză inerentă capitalismului atâta timp cât nu există nici o țară pur capitalistă în contextul actual.
Pentru a susține acesta ipoteză și din punct de vedere empiric, se poate observa că există o strânsă corelație între capitalism și gradul de liberalizare economică și respectiv standardele de viață ridicate[4]. Astfel, este relativ greu de contrazis faptul că în mare, America de Nord este mai liberalizată din punct de vedere economic decât Europa de Vest, iar Europa de Vest este mai liberalizată decât Europa de Est și fostele țări socialiste.
În idea de a demonstra că sistemele economice actuale sunt departe de noțiunea de capitalism laissez-faire trebuie numai să aruncăm o privire asupra celei mai liberalizate economii a lumii, S.U.A., care este considerată actualmente simbolul capitalismului și al libertății economice. Două argumente extrem de solide pot fi aduse pentru a contrazice actualul mit legat de faptul că SUA reprezintă un sistem de capitalism laissez-faire:
· În Statele Unite, cheltuielile guvernamentale reprezintă aproximativ 40% din venitul național, fără a pune la socoteală agențiile guvernamentale cu cheltuieli masive precum Fannie Mae și Freddie Mac. Se poate considera o societate în care statul își apropriază jumătate[5] din venituri un sistem capitalist sau o piața liberă?
· În America există 15 departamente federale care au ca unic scop intervenția în procesul pieței libere în domenii ca: sănătate, transport, imobiliare, educație, mediu, agricultură etc.
Bazându-mă pe aceste argumente, îmi susțin afirmația că SUA este departe de a reprezenta un sistem capitalist de tip laissez-faire, sistem în care intervenția statală s-ar limita la existența aparatului de justiție și protecție (respectiv poliție, curți de justiție și apărare națională). Deși această demonstrație ar fi oarecum suficientă pentru a arăta că apariția crizelor economice nu poate să fie inerentă sistemului capitalist atâta timp cât acesta nu este pus în practică, este necesar să încercam să oferim un răspuns la următoarea întrebare.
B. Se poate vorbi despre o evoluție a capitalismului in ultimele decenii?
Răspunsul la această întrebare ar fi da, se poate vorbi de o evoluție a capitalismului, doar că aceasta este de sens contrar. Pe parcursul secolului 20 a avut loc o creștere susținută a statului, cel mai bun exemplu fiind reprezentat chiar de S.U.A., creștere sugerată practic de toate bazele de date guvernamentale existente în țara respectivă[6]. În Statele Unite, cheltuielile guvernamentale din perioada imediat următoare formării S.U.A. erau undeva în jur de 30$ pe cap de locuitor, urmând ca în 2004 acestea să ajungă la aproximativ 7.100$ pe cap de locuitor, fapt sugerat de către Figura 1.
Fig. 1, Titlu cheltuieli guvernamentale totale pe cap de locuitor,
Sursa: Thomas A. Garrett and Russell M Rhine, On the Size and Growth of Government
Evident, această tendință de creștere a statului se poate observa de asemenea și ca parte procentuală din PIB, deși acest indicator nu dă rezultate atât de dramatice ca în cazul precedent. În SUA, statul a introdus treptat, de-a lungul timpului noi departamente în structura sa cum ar fi: Agricultură 1889, Sănătate 1953, Transport 1966, Energie 1967, Educație 1979, Agenția de Protecția Mediului 1990 și nu numai. Astfel, se poate afirma că statul practic a intervenit din ce în ce mai mult în economia SUA în ultimul secol, tendința contrară cu cea a evoluției capitalismului[7].
Marea Depresiune a avut consecințe care s-au manifestat nu numai în viața de zi cu zi, dar și în dezvoltarea științei economice. Două mari tendințe s-au dezvoltat și au avut repercusiuni importante în sfera economiei. Astfel, s-a pus la îndoiala sistemul democratic, apărând și dezvoltându-se Uniunea Sovietică, și s-a pus la îndoială doctrina de tip laissez-faire, prin lideri de opinie economiști ca John Maynard Keynes si John Kenneth Galbraith, care considerau că economia este de tip mecanicist, lucru ce implică necesitatea intervenției statale pentru a corecta „greșelile” datorate mecanismului automat al pieței[8]. Aceste idei au dus practic la moartea curentului liberal clasic în economie și au avut ca și consecință faptul că statul a jucat un rol din ce în ce mai activ, implicându-se adânc în viața de zi cu zi a cetățenilor.
C. Dacă nu capitalismul este responsabil pentru actuala criză, atunci cine este?
Pentru a răspunde la această întrebare, este în mod evident nevoie de o mai bună teorie generală a crizelor, care să fie corectă din punct de vedere economic. Totuși, înainte de a începe enunțarea teoriei, trebuie să facem o oarecare precizare – diferența între termenul de criză și fluctuațiile economice uzuale, provocate datorită faptului că economia este dinamică, aflată într-o perpetuă schimbare[9]. Din punct de vedere economic, practic nu are sens ca cineva să afirme că datorită faptului că industria minieră (sau oricare altă industrie) nu mai este profitabilă se va produce o criză[10]. Este evident că în cazul în care consumatorii nu își mai cheltuiesc banii pe produsele miniere, trebuie să își consume surplusul rămas de bani într-o altă ramură a economiei, spre exemplu piața imobiliară. Astfel, tot timpul când o anumită ramură a economiei (A) va suferi de lipsă de profitabilitate, o alta (B) va profita deoarece preferințele consumatorilor se vor îndrepta dinspre cea dintâi înspre cea din urmă, respectiv dinspre A spre B.
Este clar că o criză economică trebuie practic să afecteze toată economia în ansamblul său, având anumite caracteristici bine determinate. Totuși, există un singur mod prin care economia poate fi lovită integral și simultan în toate ramurile, și acesta este prin intermediul monedei, singurul element ce leagă laolaltă toți indivizii ce acționează în cadrul pieței[11]. Cu toate astea, o creștere sau descreștere a ofertei[12] de bani nu este suficientă pentru a explica în totalitate mecanismul crizei. De ce în perioada crizei apare o eroare antreprenorială în masă? De ce industriile de bunuri de capital sunt mult mai afectate de criză decât industriile bunurilor de consum? De ce în cele mai multe cazuri în timpul boom-ului economic are loc o creștere a masei monetare și respectiv o scădere în timpul depresiunii?
Pentru a răspunde la aceste întrebări voi încerca să aduc în discuție „teoria austriacă” a ciclurilor economice, teorie care a fost pentru prima dată formulată de către profesorul Ludwig von Mises. Mecanismul crizei în varianta acestuia se derulează în următorul mod[13]:
Consumatorii tind să-și cheltuiască veniturile luând în considerare preferința lor de timp, care reprezintă intensitatea cu care consumatorii preferă maximizarea satisfacției prezente, în detrimentul celei viitoare. Astfel cu cât preferința de timp este mai mare cu atât consumatorul respectiv va dori să consume mai degrabă acum, decât într-o perioadă mai îndepărtată, iar important este că înseși aceste preferințe de timp, sunt cele care determină rata pură a dobânzii[14].
Acum să analizăm (ceteris paribus) ce se întâmplă în situația în care băncile expandează creditul[15]. Prin faptul că instituțiile bancare micșorează dobânzile la credite (de obicei datorită reducerii dobânzii de referință și a micșorării rezervelor minime obligatorii de către autoritățile băncii centrale), antreprenorii sunt practic înșelați, considerând că banii de care pot să dispună sunt mult mai mulți decât sunt în realitate. Astfel, bazându-se pe informațiile provenite din ratele dobânzilor, ei anticipează că preferințele de timp ale oamenilor au scăzut, populația fiind pregătită să aștepte să consume în viitor și să economisească bani în prezent.
Astfel, datorită acestor circumstanțe, antreprenorii încep să investească în proiecte pe perioade lungi de timp și în special în industriile bunurilor de capital. Banii de care oamenii de afaceri dispun prin intermediul creditelor bancare oferite, ajung într-un sfârșit la factorii de producție (muncă, pământ,etc.) mărind practic veniturile consumatorilor. În acest moment, consumatorii dețin o sumă mai mare de bani, dar deoarece preferința lor de timp nu s-a schimbat[16] ei își cheltuiesc noile fonduri după vechea proporție (rată) consum/economisire. Oarecum, se poate spune că ei folosesc mecanismul pieței pentru a atrage resursele dinspre producția de capital înspre producția bunurilor de consum. Desigur, acest proces de rearanjare a capitalului poate fi (și de obicei este) resimțit dur, o parte din capital, cea care nu poate să fie recuperată, fiind iremediabil pierdută.
Când antreprenorii descoperă că investițiile lor au fost eronate[17], în mod evident apelează la bănci pentru noi credite, iar în cazul în care instituțiile bancare ridică dobânzile la credite apare depresiunea, care dacă nu ar fi agravată (și este in cvasitotalitatea cazurilor de acțiunile sindicatelor, inflaționarea monedei de către stat sau menținerea – uneori chiar ridicarea – salariilor minime pe economie), ar fi un proces brusc și rapid de rearanjare a capitalului. Dacă, în celălalt caz posibil, băncile coboară ratele dobânzii la credite și reinițiază un nou val inflaționist, procesul o ia de la capăt (de unde și aparența circulară – ciclul economic).
În această nouă lumină, putem defini boom-ul inflaționist ca pe o perioadă în care grave erori antreprenoriale sunt puse în practică (malinvestițiile), nefiind deloc o perioadă pozitivă în sensul strict al cuvântului. Pe de altă parte, depresia reprezintă un proces necesar și folositor în care piața modifică structura de producție în virtutea dorințelor consumatorilor[18].
În concluzie, datorită teoriei enunțate în paragrafele precedente, putem oferi răspunsul la întrebarea menționată mai sus. Astfel, responsabilă pentru criza actuală economică (deoarece se întinde mult în afara domeniului financiar) este însăși intervenția statului în economie, mai exact intervenția inflaționistă a băncii centrale, care duce la expansiunea creditului bancar[19].
D. De ce este această teorie a crizei economice corectă, sau cel puțin mai bună decât teoriile alternative?
Punctul
forte al acestei teorii este că, spre deosebire de majoritatea teoriilor despre
crize, teoria „austriacă” a ciclului economic este în perfectă concordanță cu
teoria economică în general. Dacă nu suntem pregătiți să respingem economia ca știință,
trebuie să ne bazăm pe aceasta pentru a formula posibile argumente și ipoteze. Tendințele
actuale ale cercetătorilor de a explica fenomenele economice bazându-se pe
analiza statisticilor sau pe metode econometrice nu ne pot oferi argumente a
priori, faptele petrecute deja neputând practic dovedi nimic în acest sens sau
reduce în vreun fel incertitudinea viitorului.
Nu puține sunt cazurile în care publicul general, sau chiar și economiști
de profesie, întrebați care este cauza acestui fenomen răspund afirmând că situația
economică este complexă, existând o multitudine de factori care se întrepătrund
pentru a crea criza, sugerând oarecum un soi de misteriozitate a fluctuațiilor
economice[20].
Atâta vreme cât teoriile lor nu sunt sistematice și în perfectă concordanță cu știința
economică, veridicitatea lor este mai mult decât discutabilă.
Astfel, putem afirma că teoria enunțată de către Ludwig von Mises este una din puținele care se bazează pe argumente pur economice.
E. Presupusele cauze ale crizei – „dereglementarea” și „speculația”
În haosul economic actual, creat prin diverse mecanisme intervenționiste și mai ales prin expansiunea creditului bancar, cele din urma două linii de apărare ale specialiștilor ce susțin idea intervenției guvernamentale sunt “dereglementarea exagerată” si “speculația”. Astfel, conform opiniei mainstream, însăși încrederea “oarbă” în mâna invizibilă și în capacitatea de autoreglare a pieței, idei care au fost induse de către curentele liberale, stau la baza crizei actuale. În viziunea etatistă, se creionează un tablou în care agenții economici sunt conduși de către “iraționalitate” într-un mediu economic nereglementat, în care “libertarienii stau chirciți prin colțuri” văzând că actuala criză economică a demontat toate teoriile bazate pe piața liberă.
Voi încerca, în următoarele câteva pagini să reproduc cele mai des vehiculate argumente în acest sens.
E.1. SPECULAȚIA – „Trăim într-o economie a speculației, care se distanțează de economia reală, în care piețele financiare dereglementate si interconectate au propagat criza la nivel mondial”
Conform acestei teorii, în prima fază se sugerează că speculația, exagerată și irațională ar fi acționat ca un gen de catalizator al crizei, însăși natura speculației reprezentând oarecum un lucru negativ. Cu toate acestea, argumentul pare de la prima vedere eronat, în cea mai mare parte datorită modului în care activitatea economică funcționează în general.
Puțini economiști ar putea contrazice faptul că lumea în care trăim este o lume a incertitudinii, fapt evidențiat inclusiv de către John Maynard Keynes, care și-a bazat integral opera pe incertitudine[21]. Fenomenul central al pieței, activitatea antreprenorială are loc strict datorită faptului că agentul economic acționează într-un mediu incert. Este aproape imposibil să încerci să îți imaginezi în mod coerent o lume în care incertitudinea ar fi inexistentă. Astfel, se poate spune că orice acțiune antreprenorială presupune un oarecare risc asumat, deci „o speculație” care are ca scop final asigurarea unui profit. În urma acestui argument, se poate rațional afirma că asumarea riscurilor și speculația sunt absolut necesare și că inexistența lor ar duce totodată la imposibilitatea activităților economice și la dispariția cadrului acțiunii umane în general.
Al doilea argument deseori vehiculat în acest context ar fi cum că actualmente, marile companii au urmărit obținerea unor profituri „prea mari”, lucru imoral și necinstit, iar ca urmare a acestui fapt agenții economici au întreprins acțiuni din ce în ce mai riscante. Cu toate acestea, din punct de vedere etic pare aproape imposibil să se determine un anumit nivel obiectiv al profitului peste care acesta să fie „prea mare” și în mod automat, imoral. Mai mult, din punct de vedere etic activitatea antreprenorială este perfect morală deoarece agentul economic își asumă un anumit grad de risc pentru respectivul profit, ceea ce sugerează că este pregătit să suporte consecințele acțiunii sale, însăși acțiunea sa desfășurându-se într-un cadru total nonagresiv. Tocmai asumarea acestor riscuri duce la folosirea eficientă a resurselor rare, la promovarea inovației, la reducerea costurilor și în esență, la creșterea nivelului de trai. După ce am punctat aceste observații simple, dar esențiale, putem trece la punctul nevralgic al discuției – piețele financiare.
Pentru a putea să detaliez anumite probleme legate de speculație, voi încerca în continuare să descriu în linii mari mecanismele bursei. Astfel, majoritatea oamenilor au impresia că pe piețele financiare se practică un fel de speculație pură, oarecum similară cu jocurile de noroc – cineva își asumă riscurile pentru a câștiga un profit ușor. Totuși, această explicație nu este completă, în sensul că piețele financiare pot fi, și chiar sunt, folosite pentru ca anumite persoane să se acopere împotriva riscurilor. Evident mă refer aici la agenții care practică operațiuni de hedging[22] pe bursă. Deși simplu la prima vedere, acest lucru evidențiază faptul că pe piețele financiare nu are loc o speculație pură, ci doar un transfer al riscurilor. Mecanismul bursier funcționează oarecum în felul următor[23]. Agenții economici, care dețin de cele mai multe ori activități productive, își dau seama că pot să se asigure împotriva riscurilor de variație a prețurilor prin intermediul piețelor financiare. Această operațiune se numește în jargonul de specialitate hedging și mulți antreprenori o consideră rentabilă deoarece, în general, companiile de asigurări nu oferă asigurări împotriva riscurilor de preț. Astfel, fără a intra aici în detalii nenecesare despre mecanismele contractelor futures[24], idea de bază este că prin intermediul piețelor financiare, hedgerii (care vor sa reducă riscul de preț) transferă riscul către speculatori (care sunt dispuși să și-l asume pentru profit). Tocmai din cauza acestui mod de transfer al riscului, piețele financiare nu se pot compara cu jocurile de noroc, ci reprezintă o modalitate absolut rațională de asumare/ respectiv transfer al riscurilor. Tot din această cauză nu se poate spune că actuala criză s-a produs strict datorită faptului că speculatorii și-au asumat riscuri din ce în ce mai mari deoarece speculatorul trebuie întotdeauna să aibă o contrapartidă, hedgerul, care este stimulat tocmai de dorințe opuse, respectiv reducerea riscurilor.
Tot prin intermediul teoriei piețelor financiare se poate contrazice și celălalt mit legat de faptul că actualmente „trăim într-o economie a speculației care nu mai are nici o legătură cu economia reală”. Este cunoscut că între prețurile cash[25] (care se pot asocia economiei „reale”) și futures[26] pentru același activ (care se pot asocia economiei „speculative”, fiind cele mai des tranzacționate la bursă și dintre care numai 2-3% sunt livrate în natură, majoritatea fiind cumpărate și vândute pentru profitul obținut din diferența de preturi) trebuie să existe o legătură pentru a asigura o bună funcționare a burselor respective. Evident, există situații în care această legătură este denaturată, dar acele situații sunt mai degrabă accidentale și oarecum scurte din punct de vedere temporar deoarece, piața le corectează relativ repede prin intermediul cererii si ofertei.
După această scurtă descriere, sper că am reușit să creez o imagine diferită despre piețele financiare, care nu reprezintă „o junglă irațională” ci mai degrabă un mecanism eficient și profitabil de transfer al riscurilor. Ca orice piață, bursa este guvernată de mecanismele cererii și ale ofertei, și deci ar trebui să se ajusteze și reajusteze în funcție de situație. În general când apar „anomalii” sau „eșecuri” în cadrul pieței acestea au ca ultimă cauză intervenția statală. Tocmai datorită acestui fapt, voi face o analiză statică comparativă, încercând să arăt că intervenția băncii centrale poate să înrăutățească situația pe piețele financiare, ceteris paribus.
Astfel, să presupunem că în momentul t1 banca centrală scade ratele dobânzii la credit față de momentul t0. Prin acest procedeu, s-a produs expansiunea creditului bancar, care din punct de vedere al teoriei austriece enunțate mai sus, reprezintă fenomenul care pune în mișcare ciclul economic. Deoarece creditul este relativ mai ieftin acum, decât la momentul t0, înseamnă că agenții economici vor obține finanțare mai ușor și prin urmare, în mod normal, numărul de speculatori de pe piețele financiare ar trebui sa crească. Mă aventurez aici să punctez că numărul de speculatori în cazul expansiunii creditului ar crește mai mult (procentual) decât numărul de hedgeri, deoarece speculatorii nu au activități productive[27]. Odată cu creșterea numărului de agenți economici care tranzacționează pe bursă, în mod automat va crește cererea de produse derivate, și în același timp, se va produce și o creștere a valorii acestor produse derivate. Conform teoriei piețelor financiare, o piață funcționează cu atât mai bine cu cât numărul de speculatori este mai mare, piața devenind practic mai lichidă[28]. În concluzie, în momentul t1, riscul pe care hedgerii îl transferă, se împarte la numărul relativ mai mare de speculatori care sunt pregătiți să și-l asume.
Acum, să presupunem că la momentul t2, banca centrală creste ratele dobânzii, provocând o contracție a creditului. Primul lucru care s-ar observa, ceteris paribus, este că o parte din speculatori s-ar retrage, deoarece activitatea lor nu ar mai fi profitabilă la momentul t2, profitul lor fiind mai mic decât actuala rată a dobânzii. Mai mult, deoarece numărul de speculatori a scăzut, piața devine mai puțin lichidă, și riscurile transferate de hedgeri sunt mai mari asupra fiecărui speculator (deoarece se împart la numărul de speculatori). Astfel speculatorii la t2 par să își asume riscuri mai mari decât la t1, dar asta s-a produs datorită intervenției monetare și nu datorită iraționalității agenților economici. În plus, dacă riscurile suportate sunt mai mari, cererea scade, valoarea produselor financiare ar trebui si ea sa scadă. În concluzie, situația economică la t2 s-a înrăutățit vizibil comparativ cu cea de la t1, strict datorită expansiunii creditului.
Am făcut această analiză pentru a arăta că speculația în sine nu este rea, și că piețele financiare de la sine putere nu pot provoca o criză economică. Mai degrabă, piețele financiare par să fie un indicator asupra economiei reale și de asemenea, datorită mecanismelor care stau la baza lor, par să fie cele mai sensibile la intervențiile guvernamentale, datorită vitezei crescute de reacție pe care o au la stimuli externi.
E.2. DEREGLEMENTAREA – „Dereglementarea a încurajat companiile să-si asume riscuri din ce în ce mai mari, aproape iraționale, prin urmare este nevoie de o reglementare mai dură”.
Al doilea argument dat de către economiștii care sprijină intervenția statului în economie, care este chiar mai fantezist decât primul, este că datorită “dereglementării exagerate”, situația economică a scăpat practic de sub control. Astfel se justifică o reglementare mai dură (și concomitent o intervenție masivă) pentru a restabili ordinea. Chiar și fostul președinte al FED-ului, Alan Greenspan[29], afirmă că este șocat să vadă că interesul propriu a împins companiile la limita de a renunța la toate măsurile prudente de reducere a riscului[30].
Primul punct care merită aici menționat, este că deși se vorbește despre o dereglementare, fictivă în opinia mea, încă de la începutul acestui eseu am arătat că statul are o tendință istorică covârșitoare de creștere, în nici un caz de scădere. Chiar si ignorând acest lucru, cu privire la piața SUA de locuințe (care se menține ca centru actual al discuției legate de criză), Robert Murphy[31] menționează într-un articol că singurele exemple concrete de dereglementare care se pot găsi pe această temă sunt eliminarea restricțiilor din legea Glass- Steagall (exemplu care este omniprezent) și Commodity Futures Modernization Act în 2000[32]. Cu toate acestea este oarecum ciudat ca cineva să-și bazeze o teorie pe două picături de dereglementare într-un ocean American din ce în ce mai socialist[33].
Dar chiar dacă se admite idea că s-a produs o oarecare dereglementare în sfera financiară, susținătorii tezei etatiste par să treacă cu vederea reglementările de-a dreptul scandaloase care s-au produs chiar în sectorul imobiliar al SUA. În mod ironic, „activele toxice” imobiliare au fost create tocmai datorită faptului că guvernul SUA, încă din anii 1970 a încercat, și ulterior reușit, să atace criteriile pe care băncile le foloseau pentru garantarea creditelor prin ipotecă[34]. Astfel, autoritățile americane au făcut tot posibilul să se asigure că toți cetățenii au acces la credite pentru locuințe, mai ales minoritățile și cei cu salarii mici, dar au ales ca mijloc de soluționare relaxarea criteriilor de oferire a împrumuturilor. Voi menționa aici doar două exemple de reglementari care și-au ratat total scopul, Community Reinvestment Act – 1977, prin care băncile erau forțate să își desfășoare activitatea integral pe toată suprafața pe care operau, neputând spre exemplu să evite suburbiile sau cartierele sărace, și Home Mortgage Disclosure Act 19, care sugera că fiecare bancă era evaluată și primea un punctaj pentru modul în care era respectat CRA. Aparent, cu privire la HMDA diverse agenții au început să publice date sugerând că minoritățile erau discriminate cu privire la accesul la credite. Doar aceste două reglementari, fără a mai pune la socoteală toate schemele guvernamentale conexe și întreprinderile uriașe de tip Fannie Mae si Freddie Mac, au împins băncile să acorde credite unor persoane care pe piața liberă nu ar fi fost eligibile. Astfel, pare ca tocmai reglementarea și nu dereglementarea să fi împins băncile în acțiuni riscante, fenomen nu numai dorit, dar și „targhetat” de către autoritățile guvernamentale.
Pe de altă parte, cei care justifică acest gen de măsuri intervenționiste, trec oarecum cu vederea că reglementarea statală nu este și nu va fi niciodată strict în favoarea cetățenilor. Oamenii au impresia că printr-o reglementare mai dură vor știrbi interesele marilor corporații, dar în mod paradoxal marile corporații sunt cele care fac presiunile cele mai importante, prin lobby, asupra autorităților să adopte legi în favoarea lor[35]. Un exemplu răsunător de acest gen sunt drepturile de proprietate intelectuală (TRIPS). Din punct de vedere liberal (deși argumentul este complicat și nu există un consens) majoritatea specialiștilor consideră că proprietatea fizică nu este comparabilă cu proprietatea intelectuală, iar aceste drepturi intelectuale sunt vagi dacă nu chiar inconsistente cu teoria proprietății în general. Cu toate acestea, companiile au făcut lobby susținut pentru a-și apăra interesele și pentru a convinge autoritățile nu numai să adopte legislație, ci și s-o aplice în mod draconic, lucru care nu se poate spune că a fost în interesul publicului larg.
Un ultim punct al acestui capitol, și poate punctul esențial al discuției, este faptul că argumentele cu privire la „dereglementare” și „financiarizare” ca și cauze ale crizei trec cu vederea (intenționat sau neintenționat) un fenomen extrem de important, și anume hazardul moral. Prin bail-out-urile oferite firmelor americane, statul a dat mesajul că nu va permite companiilor importante să dea faliment! Astfel eliminând falimentul – procedeul prin care piața penalizează antreprenorii care dau greș, este absolut normal și rațional ca respectivele companii să își asume riscuri mari[36]. Confirmarea în acest sens s-a reflectat spre exemplu prin faptul că managementul companiei AIG după ce a aflat că statul American o să îi acorde banii necesari a decis organizarea unei petreceri corporative extrem de costisitoare. Totuși, genul acesta de comportament este perfect rațional atât timp cât există posibilitatea bail-out-ului. Astfel, ceteris paribus, într-o economie în care statul dă acest tip de semnale se creează stimulente serioase pentru asumarea riscurilor, ba mai mult, se poate crea între marile corporații chiar o concurență în asumarea riscurilor, „o concurență a iresponsabilității”, deoarece mecanismul de penalizare a pieței a fost înlăturat.
Prin cele câteva argumente pe care le-am enunțat mai sus sper că am reușit să conving cititorul că actuala criză nu reprezintă un eșec al pieței, ci un efect normal și previzibil din punct de vedere economic, al intervenției statului în economie. Astfel, apărarea intervenționismului fără a avea o bază solidă de teorie economică pare să fie o caracteristică dominantă, nu numai a specialiștilor de tip academic, dar chiar și a opiniei publice în general.
Bibliografie
— Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism, University of Nevada, Las Vegas.
— John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Macmillan Cambridge University Press, 1936.
— Ludwig von Mises- Human Action, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1998.
— Liebowitz, Stan J. – Anatomy of a Train Wreck: Causes of the Mortgage Meltdown, University of Texas at Dallas, 22.08.2008.
— MacKenzie, D.W. – Has Libertarianism Ended?, Mises Daily, 29.Oct.2008.
— Miclăuș, Paul Gabriel, Bursele de comerț, Editura economica, 2003.
— Murphy, Robert P. – Did Deregulated Derivatives Cause the Financial Crisis, Mises Daily, 03.2009.
— Murphy, Robert P. – “Do You Austrians Have a Better Idea?”, Mises Daily, 2.02.2009, http://mises.org/story/3316.
— Resiman, George – The Myth that Laissez Faire Is Responsible for Our Present Crisis, Mises Daily,23.10.2008, http://mises.org/story/3165.
— Rothbard, Murray Newton – America’s Great Depression, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama,2000.
— Rothbard, Murray Newton – Man, Economy and State, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1962.
— Rothbard, Murray Newton – The Mistery of Banking, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.
— Rothbard, Murray Newton – What Has Government Done to Our Money?, 2005, http://mises.org/books/whathasgovernment done.pdf.
— Thomas A. Garrett and Russell M Rhine, On the Size and Growth of Government, Federal Reserve bank of St. Louis Review, Ianuarie 2006, http://research.stlouisfed.org/publications/review/06/01/GarrettRhine.pdf.
Sursa ilustrației: theartofe.com
[1] și in mod implicit de catre stat.
[2] Resiman, George – The Myth that Laissez Faire Is Responsible for Our Present Crisis, Mises Daily,23.10.2008, http://mises.org/story/3165.
[3] Sau respectiv se poate vorbi, dacă si numai dacă o asemenea afirmație ar fi argumentată corect din punct de vedere teoretic.
[4] Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism, University of Nevada, Las Vegaspag. 30-37.
[5] Resiman, George – The Myth that Laissez Faire Is Responsible for Our Present Crisis, Mises Daily,23.10.2008, http://mises.org/story/3165.
[6] Thomas A. Garrett and Russell M Rhine, On the Size and Growth of Government, Federal Reserve bank of St. Louis Review, Ianuarie 2006, http://research.stlouisfed.org/publications/review/06/01/GarrettRhine.pdf
[7] Intervenția statului în economie este, atât teoretic cât și practic, un fenomen socialist, prin urmare opus conceptual unei evoluții capitaliste.
[8] John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Macmillan Cambridge University Press, 1936.
[9] Rothbard, Murray Newton – Man, Economy and State, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama,1962, pag. 745- 764.
[10] Se poate face totuși o distincție conceptuală între „crize sectoriale” și „crize generale”, însă când cineva folosește termenul de criză, în cvasitotalitatea cazurilor se referă la criza generală.
[11] Ludwig von Mises- Human Action, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1998, pag. 532-611.
[12] Oferta de bani care se află sub monopolul statului prin intermediul băncii centrale, vezi: Rothbard, Murray Newton – What Has Government Done to Our Money?, 2005, http://mises.org/books/whathasgovernmentdone.pdf.
[13] Rothbard, Murray Newton – America’s Great Depression, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama,2000.
[14] Rata a dobânzii ce s-ar practica pe o piața liberă, nu pe piața de împrumuturi controlată de către banca centrala.
[15] Pentru mai multe detalii despre procesul respectiv vezi: Rothbard, Murray Newton – The Mistery of Banking, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.
[16] Și nu avem nici un motiv să credem asta, nerezultând din ipotezele formulate iar analiza este menținută în cazul ceteris paribus.
[17] Termenul de malinvestiție fiind utilizat în anumite cărți de specialitate ca cele amintite mai sus.
[18] Rothbard, Murray Newton – America’s Great Depression, idem.
[19] Vina neputând fi aruncată pe seama mecanismului de reglare al pieței sau asupra capitalismului ca sistem economic.
[20] Murphy, Robert P. – “Do You Austrians Have a Better Idea?”, Mises Daily, 2.02.2009, http://mises.org/story/3316.
[21] John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money, Macmillan Cambridge University Press, 1936.
[22] Miclăuș, Paul Gabriel, Bursele de comerț, Editura economică, 2003, pag.84-113.
[23] Idem, pag. 84-113.
[24] Ce ar necesita elaborarea unei teorii mai ample, si care nu este scopul acestui eseu.
[25] Contracte cash = denumirea bursiera pentru contracte standardizate de vânzare/cumpărare, cu sau fără termen suspensiv dar având prețul fix. Acestea presupun livrarea obligatorie a activului de bază la scadență.
[26] Contracte futures = contracte bursiere standardizate cu termen suspensiv dar care cotează în fiecare zi la bursa, modificându-și valoarea. Acestea pot fi lichidate înainte de termen.
[27] Nu încerc aici să sugerez că toate fondurile obținute prin expansiunea creditului ar ajunge la speculatori, deoarece toți investitorii capătă acces la aceste fonduri, rezultatul fiind investițiile eronate anterior menționate – malinvestițiile. Tot ce încerc să sugerez este că pare mult mai probabil ca în contextul mai sus menționat numărul speculatorilor să crească mai mult decât al hedger-ilor, deoarece, cel puțin pe termen scurt, cei din urmă sunt strâns legați de niște investiții anterior făcute, pe când speculatorii au nevoie doar de acces la fonduri pentru a intra pe piață.
[28]Miclăuș, Paul Gabriel, Bursele de comerț, Editura economica, 2003.
[29] Și merită punctat că Alan Greenspan era, nu cu mult timp în urmă, unul dintre cei mai înfocați susținători ai etalonului aur… ironic este că a ajuns președintele FED-ului, vezi Alan Geenspan, GOLD AND ECONOMIC FREEDOM,1966.
[30] Robert P. Murphy, Did Deregulated Derivatives Cause the Financial Crisis, Mises Daily, 03.2009.
[31] Robert P. Murphy, Did Deregulated Derivatives Cause the Financial Crisis, Mises Daily, 03.2009.
[32] Măsuri care au permis într-adevăr băncilor să aibă mai multă flexibilitate în operațiunile cu derivate financiare.
[33] Vezi primul punct al articolului.
[34] Stan J. Liebowitz, Anatomy of a Train Wreck: Causes of the Mortgage Meltdown, University of Texas at Dallas, 22.08.2008.
[35] D.W. MacKenzie, Has Libertarianism Ended?, Mises Daily, 29.Oct.2008.
[36] Robert P. Murphy, Did Deregulated Derivatives Cause the Financial Crisis, Mises Daily, 03.2009.
