[Articol apărut inițial, într-o variantă ușor diferită, pe contributors.ro]
Acesta este un răspuns la articolul Cutia de viteze… în cinci taxe. Nu este o critică, ci mai degrabă o reacție.
Acolo, Cristian Păun propune reducerea fiscalității la următoarele 5 taxe:
Taxa pe profit
Taxa pe valoare adăugată sau pe consum
Taxa pe venit
Acciza
Taxa pe proprietate
Discuția despre câte taxe ne trebuie este benefică, dar mai importantă cred că este o discuție despre care ar trebui să fie principiile și nivelul taxării. Să detaliez:
Varianta A: chestionăm legitimitatea statului
Argumentul central adus de teoreticienii libertarieni aici este acesta: proprietatea privată oferă prin policentrism garanția concurenței pentru producerea serviciilor de bună calitate și pentru optimizarea dinamică a acesteia. În schimb, monopolul de stat oferă garanția serviciilor de proastă calitate și a degradării acestei calități în timp.
Să prespunem că opinia publică s-a lămurit în sfârșit că orice bunuri ar produce statul, piața le-ar face mai bine, mai simplu, mai eficient și în mod pașnic. În plus, orice rele ar face statul, piața nu le-ar face.
Ce mai putem spune atunci despre taxare? Prin definiție, nu mai vorbim de taxe. Taxarea a murit. Trăiască prețurile.
Pentru mine este un amar paradox că majoritatea cititorilor nu este consumată de un interes activ pentru această variantă, ci pentru următoarea:
Varianta B: nu chestionăm legitimitatea statului
Ci doar spunem că trebuie să existe și ne raliem lungii tradiții care îl definește ca monopol teritorial al producției de apărare și justiție.
Acestei afirmații îi urmează practic imediat aceea că trebuie să avem și taxare. Chiar și așa, de ce să avem cinci taxe?
Am discutat recent ideea unei taxe unice, dar cu adevărat unice. Cred că cea mai simplă taxă cu putință, epsilonul taxării, dacă vreți, ar fi taxa „Taxa”, singura concepută și unica aplicabilă. Nu ar fi o taxă pe profit, nu ar fi o taxă pe consum, nu ar fi nici pe venit. Ar fi pe persoană, pe „cap de locuitor”. Este forma de taxare care ar aproxima singurul ideal de egalitate frecventabil: acela de egalitate în fața legii. Oricine trăiește pe teritoriul monopolizat de Statul X, plătește taxa unică x, definită nominal, indiferent de mărimea averii sau extravaganța gusturilor.
Spuneam acolo:
cea mai „justă” taxă [rog a mi se îngădui pentru un timp oximoronul] este stabilirea unei sume absolute (și nu o cotă procentuală, cum este în prezent) pe care să o plătească toți supușii statului, indiferent că sunt șomeri sau antreprenori multimilionari. Dacă, de exemplu, se ajunge la concluzia că statul trebuie să aibă monopolul asupra producției unor bunuri și servicii esențiale (în primul rând pentru existența statului, să ne fie clar) și se stabilește un nivel anual de 2 miliarde de unități monetare pentru asigurarea acestor bunuri și servicii, atunci populația ar trebui să contribuie în cote egale la susținerea statului. Pentru o populație de 20 de milioare ar trebui ca fiecare supus să fie obligat să plătaescă anual o singură, unică și universală taxă: 100 de unități monetare de persoană. După care fiecare să își vadă de viața lui.
Avantajele tehnice pentru stat
Din fondurile strânse cu ajutorul ei statul ar trebui să își finanțeze diversele activități. Tehnic, această taxă este posibilă atât pe partea de colectare, cât și pe cea de cheltuire.
Cred că este destul de evident că ar fi mult mai simplu de colectat de către stat decât oricare dintre cele cinci taxe propuse de Cristian Păun. Dar pentru a sublinia evidențele, să lămurim că renunțarea la taxarea profitului ar face inutile nenumărate norme de contabilitate care au fost instituite pentru a îngrădi antreprenorii să raporteze costuri relativ mai mari, încasări relativ mai mici și, în consecință, profituri și taxe minuscule.
Pe lângă normele de contabiliate dispare și necesitatea angajării funcționarilor necesari punerii în aplicare și urmăririi respectării legislației aferente (mai mult, scăpăm și de ocazia unor astfel de utilizări lemnoase ale limbajului – un detaliu cultural deloc neglijabil).
Ecologiștii ar fi și ei fericiți într-o astfel de perspectivă. Ar fi oportun să calculăm câtă pădure, petrol și energie s-ar salva prin evitarea birocrației implicate de cele cinci taxe, ca să nu mai vorbim de puzderia actuală, pe care tot Cristian Păun o semnalează într-un alt articol.
La fel și în cazul taxării valorii adăugate, care, după cum bine arată autorul, nu este o taxă pe valoare adăugată ci o taxă pe consum, care este antamată gradual de la producători dar suportată finalmente în întregime de consumatori.
Faptul că nu se discută aproape niciodată natura TVA-ului și nu se aduc din capul locului obiecții la adresa denumirii sale dă măsura haosului taxonomic de origine keynesist-orwelliană în care suntem scăldați de analiștii și experții zilei. Consumul este valoare adăugată la fel de puțin cum războiul este pace și zgomotul liniște… Consumul este de fapt distrugerea valorii, este un act ultim.
Producția, în schimb, creează într-adevăr valoare, atât timp cât este lăsată liberă să urmărească anticipativ prețurile manifestate pe piețele de consum. Profitul este concretizarea finalizării cu succes a proceselor de producție. De aceea taxei pe profit ar trebui să îi spunem taxă pe valoarea adăugată. Într-o lume mai normală și mai simplă, bineînțeles.
Eficiența taxei unice
Avantajul pentru societate al taxei unice este imens. Opinia publică are ocazia să măsoare într-un mod direct, dintr-o privire, dimensiunea statului. O simplă operație de înmulțire ne-ar putea oferi dimensiunea bugetului . Acest lucru este esențial, pentru că în ultimă instanță doar opinia publică este cea care ține în frâu interesul aparatului de stat de a crește în toate direcțiile.
Se întreabă presa de ce nu primește răspunsuri la întrebările despre creșterea consumului statului. Răspunsul a fost bine surprins de Mircea Cărtărescu într-o discuție televizată acum câțiva ani: statul este asemenea unei caracatițe bete. Nu vrea să spună cât a consumat și nici dacă ar vrea, nu știe.
Fiecare resursă salvată de opinia publică de la consumul de stat este redată pieței pentru a contribui astfel la creșterea bunăstării sociale prin intermediul proprietății private. Aceasta este partea pozitivă a lecției ferestrei sparte a lui Bastiat.
Piața neagră ar dispărea peste noapte (pentru că nu este altceva decât un mecanism de apărare) dar nu pentru a servi intereselor statului, ci societății, la lumina pieței libere.
Nu cred că își poate cineva închipui cât de bogați am putea deveni dacă am apela la un astfel de aranjament instituțiunal. Singapore, Hong Kong sau Elveția sunt ținte care ar putea fi ușor depășite.
Însă accentul nu l-aș pune pe bogăție, cât pe libertate.
Cât să fie taxa unică?
Ideea unei taxe unice nu este o raritate în gândirea Școlii autriece. Spune Hoppe:
„Cea mai bună” taxă este întotdeauna cea mai mică, deși chiar și cea mai mică taxă este tot o taxă. „Cea mai bună” taxă este o taxă unică pe cap de locuitor (eng. „head tax” sau „poll tax”), când fiecare individ plătește aceeași sumă fixă de unități monetare. Deoarece suma respectivă trebuie să poată fi plătită chiar și de către cei mai săraci locuitori, această taxă trebuie să fie mică. Dar chiar și o taxă fixă pe cap de locuitor este tot un tip de furt și nu e nimic „corect” în ea.
Scrupule
În fine, aș vrea să menționez dificultățile filosofice pe care le întâmpină ideea de taxare chiar și atunci când legitimăm statul. Și astfel să stric tot eșafodajul construit în varianta B până acum.
Discuția despre producția de bunuri publice, avansată în literatura de specialitate, a ajuns la concluzia că orice mix de bunuri publice și acțiuni parțial benefice din perspectivă socială ar propune statul, acesta este cu necesitate arbitrar. Or, ce valoare mai poate avea o etică (filosofie a ceea ce just) ce își propune să forțeze populația să cedeze resurse pentru crearea de „valoare” arbitrară? Imediat vine în minte ideea de război al tuturor împotriva tuturor. Sună cunoscut? Sună cunoscută bătălia ireductibilă dintre cei care vor autostrăzi și cei care vor salvarea naturii?
Ei bine, acest tip de dispută fără sfârșit nu are o finalitate decât la un nivel mai înalt, i-aș spune metapolitic. Cred că soarta unei națiuni este să umble zombificată prin istorie până își pune tipul de probleme conținute la varianta A.
Bonus, un comentariu-răspuns:
În primul rând, haideți să observăm că un miliardar nu plătește mai mult pe o pâine la supermarket decât cel mai amărât cumpărăor.
Dacă vrem să plătească statului o taxă mai mare pentru aceleași servicii, poate e cazul să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să îi obligăm să plătească și prețuri pe piață în același mod discriminatoriu. De mâine, pentru miliardari, o pâine va costa 100 de euro. Absurd, nu-i așa?
Dacă primește servicii mai multe / mai bune de la stat, e cazul să vorbim de personalizare, opțiuni, alegere între ele, deci de prețuri, nu de o taxă.
În al doilea rând, sunt studii care arată că și în sistemul actual săracii și clasa de mijloc sunt cei care suportă greul bugetului de stat.
Taxarea creează plătitori de taxe și consumatori de taxe. Realitatea este de regulă aceea că marii bogatași sunt consumatori neți de taxe (încasează de la buget mai mult decât plătesc la buget). De aceea vedem inegalitatea veniturilor exacerbându-se în sisteme etatiste și nu în cele bazate pe pricipiul proprietății private și relațiilor voluntare de producție și schimb.
Nu am atins în articol problema reglementărilor și inflației. Nu era loc. Și ele favorizează pe bogații zilei în detrimentul păturii de mijloc și săracilor. Să curm suspansul: cred că și acestea ar trebui abolite în mod radical.
În al treilea rând, să punem accent pe dinamică în soluționarea unor probleme importante:
Ce facem cu săracii lipiți și pensionarii? Petru săracii lipiți e loc de caritate privată. Odată limitat rolul statului, la nivelul pieței libere va fi o „depresurizare” mai mult decât proporțională care va duce la acumularea rapidă de prosperitate și, sunt convins, la un sentiment general de recunoștință pentru noua viață liberă și bună. De aici va izvorî și multă generozitate.
Pensionarii ar terbui să aibă viitorul asigurat sau ușurat din activele prezente ale statului. Au fost spoliați de stat și ceea ce are statul acum ar trebui să le revină proporțional. E o soluție pe care nu pot decât să o schițez aici.
În fine, aș vrea să evoc aici scepticismul etatiștilor în fața planului de liberalizare care s-a concretizat repede în ceea ce avea să fie miracolul economic vest-german de după Al Doilea Război Mondial. Acel scepticism a fost nejustificat, ca și în cazul altor exemple deja amintite.
Reducerea statului și generalizarea laissez-faire-ului sunt soluții radicale și s-ar putea să fie pentru unii dureroase. O analiză lucidă sugerează că cel mai dureroase ar fi pentru bogații de carton și elitele artificiale/malefice pe care le întreține statul acum. Nicicum pentru oropsiți.
Și oricum, ce alternativă avem? Etatismul se duce de râpă sub ochii noștri în mai tot occidentul. Intensificarea impozitării, controlului, inflației și îndatorării nu duc decât la sărăcie și suferință. Nu este un accident că nu funcționează, ci un lucru sistematic, anticipat de persiflata teorie economică.
