Traducere de Mihai-Vladimir Topan
Poate fi numit agresor oricine atentează împotriva persoanei sau proprietății obținute prin producție a cuiva. Intră aici cel care inițiază violența împotriva altui individ și a proprietății acestuia: e vorba, până la urmă, de oricine utilizează „mijloacele politice” coercitive de dobândire a bunurilor și serviciilor[1].
În continuare, însă, se ridică probleme serioase; suntem realmente în centrul problematicii libertății, proprietății și violenței în societate. Să ilustrăm prin exemplele ce urmează o chestiune crucială – care a fost din nefericire aproape total neglijată de teoreticienii libertarieni:
Să presupunem că, mergând pe stradă, vedem cum un individ, A, îl apucă pe un altul, B, de încheietură și îi ia ceasul de mână. Fără îndoială că A atentează atât la persoana, cât și la proprietatea lui B. Putem deci pur și simplu deduce din această scenă că A este un agresor criminal iar B victima sa inocentă?
În mod cert nu – deoarece nu știm din simpla observație dacă A este într-adevăr un hoț, sau dacă își recuperează pur și simplu propriul ceas de la B, care i l-a furat anterior. Pe scurt, în timp ce ceasul a fost neîndoielnic în proprietatea lui B până în momentul atacului lui A, nu știm dacă ultimul a fost sau nu proprietarul legitim într-un moment anterior și dacă a fost sau nu jefuit de B. Prin urmare încă nu știm care dintre cei doi este proprietarul legitim sau de drept. Putem afla răspunsul numai prin investigarea datelor concrete ale situației particulare, i.e., prin cercetare „istorică”.
Astfel, nu putem pur și simplu afirma că marea regulă morală axiomatică a societății libertariene este protejarea drepturilor de proprietate, punct. Și asta pentru că agresorul nu are nici un fel de drept natural de a păstra proprietatea pe care a furat-o; el nu are dreptul de a revendica proprietățile dobândite prin agresiune. Prin urmare, trebuie să modificăm sau mai degrabă să clarificăm regula de bază a societății libertariene în sensul afirmației conform căreia nimeni nu are dreptul de a comite agresiune împotriva proprietății legitime sau juste a altuia.
Altfel spus, nu putem vorbi pur și simplu de apărarea „drepturilor de proprietate” sau a „proprietății private” per se. Căci dacă procedăm astfel, suntem în mare pericol să protejăm „dreptul de proprietate” al unui agresor criminal – fiind logic constrânși, în fapt, să facem asta. Putem vorbi așadar doar de proprietate justă ori legitimă, sau poate „proprietate naturală”. Și aceasta înseamnă că – în situații concrete – trebuie să decidem dacă o anumită acțiune violentă punctuală este agresivă sau defensivă: e.g., dacă este vorba de un criminal care jefuiește o victimă sau de o victimă care încearcă să-și recupereze proprietatea.
O altă implicație crucială a acestui mod de a privi lucrurile este invalidarea totală a viziunii utilitariste asupra drepturilor de proprietate și, prin urmare, asupra pieței libere. Utilitaristul așadar, care nu are o concepție – ca să nu mai vorbim de o teorie – a dreptății, trebuie să se retragă pe poziția pragmatică, ad hoc conform căreia toate titlurile de proprietate privată curente existente în orice moment sau loc trebuie tratate ca valide și considerate demne de a fi protejate împotriva agresiunii[2]. Aceasta este, de fapt, maniera în care economiștii utilitariști adepți ai pieței libere tratează în mod invariabil chestiunea drepturilor de proprietate. Să observăm, totuși, că utilitaristul a reușit să strecoare în mod necritic în discuția sa un element etic: acela că toate bunurile „acum” (momentul și locul în care are loc discuția) considerate proprietate privată trebuie acceptate și protejate ca atare. În practică aceasta înseamnă că toate titlurile de proprietate privată alocate de către orice guvern existent (cel care a acaparat peste tot monopolul asupra definirii titlurilor de proprietate) trebuie recunoscute. Aceasta este o etică oarbă în privința tuturor considerațiilor legate de dreptate care, împinsă până la concluzia sa logică ultimă, trebuie de asemenea să apere proprietatea oricărui agresor asupra bunurilor pe care a reușit să le exproprieze. Concluzionăm că pledoaria utilitaristă pentru piața liberă având la bază protejarea tuturor titlurilor de proprietate privată curente este invalidă și nihilistă din punct de vedere etic[3].
Sunt convins, totuși, că motorul real al schimbării sociale și politice în vremurile noastre a fost indignarea morală născută din teoria eronată a plusvalorii: conform acesteia capitaliștii au furat proprietatea ce aparținea de drept muncitorilor și, prin urmare, titlurile curente de proprietate asupra capitalului acumulat sunt nelegitime. Dată fiind această ipoteză, impulsul dat atât marxismului cât și anarho-sindicalismului urmează logic. Din identificarea a ceea ce pare a fi o nedreptate monstruoasă decurge îndemnul la „exproprierea expropriatorilor”, și – în ambele cazuri – la o formă de „revenire” a proprietății și controlului asupra resurselor către muncitori[4]. Argumentele marxiste nu pot fi cu succes respinse de pe pozițiile economiei sau filozofiei utilitariste ci numai abordând frontal problema morală, cea a caracterului just sau injust al diferitelor titluri de proprietate.
Viziunea marxistă nu poate fi respinsă nici prin apeluri utilitariste la virtuțile „păcii sociale”. E bună destul și pacea socială, dar adevărata pace constă în mod esențial în posibilitatea de a te bucura în liniște și fără intervenții agresive din exterior de proprietatea ta legitimă, iar dacă un sistem social are la bază titluri de proprietate în mod monstruos injuste, nemolestarea lor nu înseamnă pace ci mai degrabă impunerea și consolidarea agresiunii permanente. Nici nu pot fi marxiștii reduși la tăcere arătându-i cu degetul pentru metodele violente de reformă. Crezul – deși nu-l împărtășim –- care spune că nimeni nu ar trebui să facă uz de violență în relațiile sale cu alții – nici chiar victima împotriva agresorului –- este, cu siguranță, unul consecvent. Dar această poziție morală de tip Tolstoi-Gandhi este irelevantă pentru discuția noastră. Și asta pentru că problema în discuție este tocmai dacă victima are sau nu dreptul moral de a utiliza violența în apărarea proprietății sale asupra persoanei și bunurilor tangibile sau în recuperarea acestora de la agresor. Adeptul ideilor tolstoiene poate concede faptul că victima are un astfel de drept și poate încerca s-o convingă – în numele unei moralități mai înalte – să nu-l exercite. Dar această discuție ne îndepărtează de la discuția noastră înspre probleme mai generale ale filozofiei etice. Aș adăuga doar că oricine obiectează în această manieră totală împotriva utilizării violenței trebuie să fie consecvent și să pledeze împotriva pedepsirii oricărui criminal prin mijloace violente. Și aceasta implică, să observăm, nu doar abținerea de la pedeapsa capitală ci de la orice pedeapsă și, într-adevăr, de la orice metodă defensivă violentă care ar putea eventual răni un agresor. Altfel spus, pentru a face uz de acel clișeu oribil la care vom mai avea ocazia să revenim, tolstoianul nu poate utiliza forța împotriva cuiva care îi violează sora.
Ideea la acest punct e că doar tolstoienii sunt îndreptățiți să obiecteze împotriva înlăturării violente a unui grup criminal consolidat; deoarece oricine nu e adeptul lui Tolstoi, este în favoarea utilizării forței și violenței defensive pentru a sancționa agresiunea. Și trebuie, prin urmare, să fie în favoarea moralității – dacă nu a înțelepciunii – utilizării forței pentru înlăturarea criminalității organizate și consolidate. Așa stând lucrurile, suntem imediat obligați să revenim la întrebarea cu adevărat importantă: cine este criminalul, deci agresorul? Sau, cu alte cuvinte, împotriva cui este legitimă utilizarea violenței? Dacă acceptăm că proprietatea capitalistă este moralmente nelegitimă, nu putem nega dreptul muncitorilor de face uz de forța necesară pentru a confisca această proprietate, la fel cum A, în exemplul nostru de mai sus ar fi fost îndreptățit să-și recupereze prin forță ceasul furat anterior de B.
Singura respingere veritabilă a argumentului marxist în favoarea revoluției, deci, este aceea că proprietatea capitalistă este justă mai degrabă decât injustă și că, prin urmare, confiscarea ei de către muncitori sau de către oricine altcineva ar fi ea însăși nelegitimă și criminală. Dar aceasta înseamnă că suntem nevoiți să abordăm problema legitimității drepturilor de proprietate și că nu ne putem permite luxul soluției facile a respingerii pretențiilor revoluționare așternând arbitrar mantia „dreptății” peste toate drepturile de proprietate existente. Un astfel de gest cu greu i-ar convinge pe cei ce consideră că ei înșiși sau alții sunt în mod grav oprimați și în permanență agresați. Dar aceasta înseamnă și că trebuie să fim pregătiți să descoperim cazuri în care confiscarea violentă a titlurilor de proprietate este justificată din punct de vedere moral, deoarece aceste titluri sunt ele însele injuste și criminale.
Să facem apel din nou la un exemplu pentru a ne face teza mai clară. Utilizând metoda excelentă a lui Ludwig von Mises de a evita susceptibilitățile naționale, să luăm exemplul unei tărițări ipotetice, „Ruritania”. Să spunem că Ruritania este condusă de un rege care a impietat în mod grav asupra drepturilor persoanelor și a proprietăților legitime ale indivizilor, reglementându-le și, în cele din urmă, confiscându-le. O mișcare libertariană ia naștere și se dezvoltă în această țară și reușește să convingă marea majoritate a populației că acest sistem criminal ar trebui înlocuit cu o societate autentic libertariană, în care drepturile fiecărui om asupra persoanei sale și a proprietăților descoperite și / sau create sunt pe deplin respectate. Regele, anticipând succesul iminent al revoltei, folosește o stratagemă vicleană. Își dizolvă propriul guvern, însă nu înainte de a împărți în mod arbitrar întreaga suprafață a regatului și a o trece în „proprietatea” sa și a rudelor sale. După care se duce și le spune rebelilor libertarieni: „V-am îndeplinit dorința și mi-am dizolvat guvernul; nu mai există încălcări violente ale proprietății private”. Totuși, eu, împreună cu cele unsprezece rude ale mele deținem acum în proprietate câte o parte din Ruritania, și dacă ne veți (tulbura sau) aduce atingere proprietății în vreun fel, veți impieta tocmai asupra sanctității principiului fundamental pe care-l propovăduiți: inviolabilitatea drepturilor de proprietate privată. Prin urmare, cu toate că nu vom mai percepe „taxe”, trebuie să ne concedeți dreptul de a impune orice „rente” găsim de cuviință „chiriașilor” noștri, sau de a reglementa după cum considerăm potrivit conduita tuturor celor care au în vedere să locuiască pe proprietatea „noastră”. Pe această cale, taxele vor fi înlocuite integral de „rente private”!
Cum ar putea răspunde rebelii libertarieni acestei provocări insolente? Dacă sunt utilitariști consecvenți, trebuie să accepte acest subterfugiu și să se resemneze cu traiul sub un regim cu nimic mai puțin despotic decât cel cu care s-au răfuit îndelung. Ba poate chiar – într-adevăr! – și mai tiranic, deoarece acum regele și ai săi pot invoca tocmai principiul libertarian al caracterului absolut al drepturilor de proprietate privată, pe care cel mai probabil nu ar fi îndrăznit să-l invoce mai înainte.
Ar trebui să fie limpede că, pentru a respinge această stratagemă, libertarienii trebuie să ia poziție asupra unei teorii a proprietății legitime vs. nelegitime; nu pot rămâne utilitariști. Și astfel i-ar răspunde regelui: „Ne pare rău, dar noi nu recunoaștem decât titlurile de proprietate care sunt legitime – care derivă din dreptul fundamental al individului asupra propriei sale persoane și asupra proprietății pe care a transformat-o – preluând-o din starea de natură –- cu munca și energia sa, ori pe care au transformat-o alții și i-au donat-o voluntar sau i-au lăsat-o moștenire. Altfel spus, nu recunoaștem dreptul nimănui asupra vreunei proprietăți oarecare numai pe baza declarației arbitrare cum că aceasta i-ar aparține. Prin urmare, revendicăm dreptul de a confisca proprietatea ta „privată” și pe cea a rudelor și acoliților tăi și de a o restitui proprietarilor individuali pe care i-ați agresat impunându-vă pretențiile nelegitime”.
Un corolar al acestei discuții este de importanță vitală pentru o teorie a libertății. Și anume că, în ultimă instanță, orice proprietate este „privată”[5]. Pentru că orice proprietate aparține cuiva – este controlată de cineva ––, fie că e vorba de o persoană, fie de un grup. Dacă B i-a furat un ceas lui A, atunci ceasul este „proprietatea” privată a lui B – în sensul că se află sub controlul și proprietatea sa de facto – atâta vreme cât i se permite să-l dețină și să-l folosească. Prin urmare, fie că ceasul se află în mâinile lui A, fie în ale lui B, el se află în mâini private – în unele cazuri private și legitime, în altele private dar criminale, însă private de fiecare dată.
După cum vom vedea mai jos, același lucru este valabil și în cazul indivizilor care se constituie în orice fel de grup. Astfel, când au format guvernul, regele și acoliții săi au preluat controlul – și, prin urmare, dețineau cel puțin parțial în „proprietate” – asupra proprietăților persoanelor pe care le-au agresat. Când au parcelat pământul în părți „private” pentru fiecare, ei au continuat să dețină în continuare în proprietate țara, deși în forme diferite. Forma proprietății private este diferită în cele două cazuri, dar esența ei nu. Așadar, probremaproblema crucială a societății nu este, cum atât de mulți cred, aceea dacă proprietatea ar trebui să fie privată sau publică, ci mai degrabă dacă proprietarii necesarmente „privați” sunt proprietari legitimi sau sunt agresori. Și asta pentru că, în ultimă analiză, nu există o entitate numită „guvern”; există doar oameni care se reunesc în grupuri numite „guverne” și care acționează într-o manieră „guvernamentală”[6]. Întreaga proprietate este, deci, întotdeauna „privată”; singura întrebare – și cea mai importantă – este dacă ea ar trebui să încapă pe mâna agresorilor sau pe mâna proprietarilor legitimi. Există, de fapt, un singur motiv ca libertarienii să se opună proprietății publice sau să pledeze pentru abolirea ei: înțelegerea faptului că cei din guvern sunt deținători criminali și nelegitimi ai acestei proprietăți.
Pe scurt, utilitaristul de tip laissez-faire nu se poate opune proprietății „publice” pur și simplu și să pledeze pentru cea privată; și asta deoarece problema proprietății guvernamentale nu e atât că este publică (căci ce s-ar putea spune atunci despre agresorii „privați”, ca hoțul de ceasuri din exemplul de mai sus?), ci că este nelegitimă, injustă și criminală – ca și în cazul regelui nostru ruritan. Și, din moment ce „criminalii” privați sunt de asemenea condamnabili, vedem că problema socială a proprietății nu poate, în ultimă instanță, fi tratată în termeni utilitariști – fie proprietate privată, fie guvernamentală. Ea trebuie abordată în termeni de dreptate (legitimitate) sau nedreptate (nelegitimitate): de proprietari legitimi versus invadatori criminali, nelegitimi – indiferent dacă aceștia din urmă sunt numiți „privați” sau „publici”.
La acest punct libertarienii ar putea deveni mai degrabă îngrijorați. Ar putea întreba: „acceptând că ai, în principiu, dreptate – că titlurile de proprietate trebuie validate din punct de vedere al legitimității și că nici hoțului nu trebuie să i se permită să păstreze ceasul furat, nici regelui și acoliților săi țara „lor” – cum ar putea fi principiul tău pus în practică? N-ar implica o investigare haotică a tuturor titlurilor de proprietate? Și, în plus, ce criteriu ai institui pentru a judeca legitimitatea acestor titluri”?
Răspunsul constă în aplicarea criteriului pe care l-am dezvoltat mai sus: dreptul fiecărui individ asupra propriei persoane și a proprietății găsite și transformate – prin urmare „create” – precum și a celei dobândite prin schimb sau cadouri, cu , sau de la, alți „producători” care au desfășurat la rândul lor un proces de transformare. E drept că titlurile de proprietate existente trebuie analizate, dar rezolvarea acestei probleme este mult mai simplă decât presupune întrebarea. Căci nu trebuie decât să ne amintim întotdeauna principiul de bază: toate resursele, toate bunurile, nedeținute în proprietate aparțin de drept primei persoane care le descoperă și le transformă în bunuri utile (principiul „aproprierii originare”). Am văzut mai sus asta în cazul pământului nefolosit și al resurselor naturale: primul care le găsește și își îmbină munca cu ele, pentru a le prelua în posesie și a le folosi, le „produce” și devine proprietarul lor legitim. Acum să presupunem că un oarecare domn Jones are un ceas; dacă nu putem arăta în mod limpede că el sau înaintașii lui, proprietarii anteriori ai ceasului, sunt, sau au fost, agresori, atunci nu putem spune decât că, din moment ce domnul Jones se află în posesia ceasului și îl folosește, el este proprietarul cu adevărat legitim și just.
Sau, pentru a formula altfel argumentul: atunci când nu știm dacă titlul lui Jones asupra vreunei proprietăți este dobândit prin mijloace agresive, putem presupune că aceasta se află, cel puțin momentan, în starea de natură (de nedeținere în proprietate; pentru că nu suntem siguri cu privire la titlul original) și, ca urmare, că dreptul de proprietate legitim (proper) îi revine automat lui Jones ca posesor și utilizator „prim” (i.e. curent). Pe scurt, acolo unde nu suntem siguri de legitimitatea unui titlu însă acesta nu poate fi în mod clar identificat ca agresiv dobândit, dreptul revine – în mod just și legitim – posesorului curent.
Dar să presupunem acum că un titlu de proprietate este fără dubii identificabil ca fiind agresiv. Înseamnă asta că în mod necesar posesorul curent trebuie să renunțe la el? Nu neapărat. Depinde de două considerații: (a) dacă victima (proprietarul împotriva căruia s-a comis agresiunea) sau urmașii săi sunt clar identificabili și pot fi găsiți în prezent; sau (b) dacă posesorul curent este el însuși cel care a acaparat prin mijloace agresive proprietatea în cauză sau nu. Să presupunem, spre exemplu, că Jones se află în posesia unui ceas și că se poate demonstra în mod limpede că titlul său este la origine dobândit pe căi criminale, fie pentru că (1) înaintașii lui l-au furat, fie pentru că (2) el sau înaintașii lui l-au cumpărat de la un hoț (e irelevant pentru prezenta discuție dacă au făcut-o cu bună știință sau nu). Acum, dacă victima sau urmașii săi pot fi identificați, e limpede că titlul de proprietate al lui Jones asupra ceasului este totalmente invalid și că acesta trebuie să revină cât mai devreme cu putință proprietarului adevărat și legitim. Astfel, dacă Jones a moștenit sau a cumpărat ceasul de la cineva care i l-a furat lui Smith, și dacă ultimul sau moștenitorii săi pot fi găsiți, atunci dreptul asupra ceasului îi revine imediat și în mod just lui Smith sau urmașilor săi, fără compensații către proprietarul curent al „titlului” dobândit la origine pe căi criminale[7]. Deci, dacă un titlu de proprietate curent este la origine agresiv, și, în plus, dacă victima sau urmașii ei pot fi identificați, atunci titlul trebuie să le revină imediat acestora.
Să presupunem, totuși, că (a) nu se îndeplinește: cu alte cuvinte știm că titlul lui Jones a fost dobândit prin mijloace agresive, dar victima sau urmașii ei sunt de negăsit în prezent. Cine este în acest caz proprietarul moral și legitim? Răspunsul la această întrebare depinde acum de măsura în care Jones însuși este agresorul – dacă el este cel care a furat ceasul. Dacă Jones a fost hoțul, atunci este destul de clar că nu i se poate permite să-l păstreze, deoarece agresorului nu i se poate îngădui să păstreze rezultatele agresiunii sale; așa că va pierde ceasul și, foarte probabil, va mai suferi și alte repercusiuni suplimentare[8]. În acest caz, cui îi revine ceasul? Aplicând teoria noastră libertariană a proprietății, ceasul este acum – după ce Jones a fost dat în vileag (apprehended) – în stare de natură (nedeținere în proprietate) și va deveni, prin urmare, în mod necesar proprietatea legitimă a primei persoane care-l va „apropria” (homestead) – adică îl va lua și-l va folosi, convertindu-l deci din starea de neutilizare și nedeținere în proprietate într-una de utilizare, adică în proprietatea cuiva. Prima persoană care realizează acest lucru devine, așadar, proprietarul său just, moral și legitim.
Să presupunem însă că Jones nu este agresorul – nu el e cel care a furat ceasul – ci că l-a moștenit sau l-a cumpărat în necunoștință de cauză de la hoț. Și să presupunem, desigur, că nici victima și nici urmașii ei nu pot fi identificați. În acest caz, dispariția victimei aduce cu sine trecerea proprietății furate în starea de natură. Dar am văzut că orice bun aflat în stare de natură, fără proprietari legitimi, devine proprietatea legitimă a primei persoane care vine și o utilizează, dedicând-o folosului uman. Dar această „primă” persoană este în mod clar Jones, care a utilizat-o în tot acest răstimp. Prin urmare, concluzionăm că deși proprietatea în cauză a fost inițial furată, dacă victima sau moștenirorii acesteia nu pot fi identificați, și dacă posesorul actual nu este el însuși cel care a furat proprietatea, atunci dreptul asupra acesteia îi revine natural (properly), și în mod just și etic, posesorului curent.
Pentru a rezuma, în cazul fiecărei proprietăți curent deținute și revendicate, putem spune următoarele: (a) dacă știm cu certitudine că titlul de proprietate în discuție nu a fost dobândit pe căi criminale, atunci el este în mod evident legitim, just și valid; (b) în cazul în care nu știm dacă titlul de proprietate curent are origini criminale, însă nu putem demonstra decisiv nici că are, nici că nu are, atunci proprietatea virtual „nedeținută” de nimeni revine automat, și în mod just, posesorului curent; (c) dacă știm că titlul de proprietate are origini agresive, dar nu putem identifica victima sau moștenitorii ei, atunci (c1) dacă deținătorul curent nu se numără printre cei care au comis agresiune împotriva proprietății în cauză, atunci aceasta îi revine lui în mod just ca primului deținător al unei proprietăți virtual în stare de natură. Dar dacă (c2) deținătorul curent este el însuși agresorul sau unul dintre agresorii care au furat proprietatea, atunci va fi în mod clar privat de aceasta, proprietatea revenindu-i primului individ care o va scoate din starea de natură (nedeținere în proprietate) și o va apropria pentru propriul folos. Și în cele din urmă, (d) dacă titlul curent a rezultat de pe urma agresiunii și victima sau urmașii săi pot fi identificați, atunci dreptul de proprietate le revine în mod just celor din urmă, fără compensație pentru agresor sau pentru alți deținători de proprietate nelegitimă.
S-ar putea obiecta că deținătorul sau deținătorii titlului nelegitim (în cazurile în care nu sunt ei înșiși agresorii) ar trebui să aibă dreptul la ceea ce au adăugat proprietății care nu le-a aparținut în mod legitim, sau să fie cel puțin compensați pentru aceasta. În replică, criteriul aplicat ar trebui să fie cel al separabilității îmbunătățirilor de proprietatea inițială în cauză. Să presupunem, de pildă, că Brown îi fură o mașină lui Black, și că i-o vinde lui Robinson. În opinia noastră, așadar, mașina trebuie returnată imediat adevăratului său proprietar, Black, fără compensație pentru Robinson. Faptul de a fi fost victima unui furt nu ar trebui să impună obligații asupra lui Black de tipul compensațiilor către diverse persoane. Bineînțeles, Robinson se poate întoarce în mod legitim asupra lui Black, hoțul de mașini, și ar trebui să-l poată urmări în instanță pentru returnarea banilor sau chiar daune, pe baza contractului fraudulos în care cu bună știință l-a angrenat Brown (pretinzând că de fapt mașina e proprietatea lui și o poate vinde). Dar să presupunem că Robinson, în timpul în care se afla în posesia automobilului, l-a utilat cu un nou radio de mașină; din moment ce radioul poate fi separat de mașină, ar trebui să și-l poată recupera, ca fiind proprietatea sa legitimă, înainte de returnarea mașinii către Black. Pe de altă parte, dacă îmbunătățirea nu este separabilă, ci este parte integrantă a proprietății (e.g., un motor reparat), atunci Robinson nu ar trebui să poată pretinde vreo plată sau altă compensație materială de la Black (cu toate că ar putea-o face dându-l în judecată pe Brown). În mod similar, în cazul în care Brown ar fi acaparat agresiv o parcelă de pământ a lui Black și i l-ar fi vândut lui Robinson, criteriul aplicat ar trebui din nou să fie acela al separabilității îmbunătățirilor aduse de Robinson respectivei proprietăți. Dacă, spre exemplu, a construit niște clădiri pe terenul în cauză, atunci ar trebui să le poată muta sau demola înainte de a returna terenul deținătorului original, Black.
Exemplul nostru cu automobilul furat ne permite să înțelegem imediat nedreptatea conceptului legal curent de „instrument negociabil”. În legislația curentă, mașina furată i-ar reveni într-adevăr proprietarului inițial fără vreo obligație de partea acestuia de a compensa posesorul curent al titlului nelegitim de proprietate. Dar Statul a consacrat anumite bunuri ca „instrumente negociabile” (e.g. bancnote) pe care cumpărătorul sau beneficiarul nonagresiv se consideră că le deține în proprietate în mod legitim și că nu poate fi forțat să i le returneze victimei. Privilegiile legislative speciale au transformat, de asemenea, casele de amanet (pawnbrokers) într-o clasă favorizată; așa încât dacă Brown îi fură lui Black o mașină de scris și o amanetează la Robinson, ultimul nu poate fi forțat să returneze mașina proprietarului legitim, adică Black.
Unora dintre cititori, doctrina noastră le-ar ar putea părea prea aspră cu cumpărătorii de bună credință ai bunurilor care ulterior se dovedesc a fi furate și nelegitim deținute. Dar nu trebuie să uităm că, în cazul cumpărărilor de terenuri, verificarea și certificarea titlurilor de proprietate este o practică curentă, la fel ca și asigurarea împotriva acestui tip de probleme. În societatea libertariană, foarte probabil că activitatea de verificare și certificare, precum și asigurare, a titlurilor va căpăta o mai mare importanță, extinzându-se la numeroase alte aspecte ale protecției drepturilor de proprietate privată legitime.
Vedem, așadar, că teoria libertariană adecvat elaborată nu li se alătură nici utilitariștilor în a da o binecuvântare etică arbitrară și nediscriminatorie tuturor titlurilor de proprietate curente, și nici nu aruncă moralitatea acestora în totalitate în incertitudine și haos. Dimpotrivă, din axioma fundamentală a dreptului natural al fiecărui om la proprietatea asupra lui însuși și asupra resurselor anterior neutilizate pe care le identifică și transformă prin utilizare, teoria libertariană deduce moralitatea și justețea absolută a tuturor titlurilor de proprietate existente, cu excepția cazurilor în care originea titlurilor curente este una criminal agresivă și (1) victima sau urmașii săi pot fi identificați și găsiți, sau (2) victima nu poate fi identificată, dar deținătorul curent este chiar agresorul. În primul caz, dreptul de proprietate îi revine în mod obișnuit (in common justice) victimei sau moștenitorilor acesteia; în cazul al doilea, acesta îi revine primului apropriator care va scoate respectiva resursă din starea de natură.
Avem astfel o teorie a drepturilor de proprietate care spune că fiecare individ are un drept absolut de a controla și deține în proprietate propriul corp, precum și resursele naturale pe care le descoperă și le transformă. De asemenea, el are și dreptul de a înstrăina această proprietate tangibilă (deși nu o poate face în cazul controlului asupra propriei persoane și voințe) și de a o schimba pentru proprietatea similar dobândită a altora. Prin urmare, toate drepturile de proprietate legitime derivă din proprietatea fiecăruia asupra persoanei proprii, precum și din principiul „aproprierii originare” (homesteading-ului), al justei preluări în proprietate de către primul posesor, a resurselor anterior neutilizate.
Avem de asemenea o teorie a agresiunii: agresor este oricine impietează prin inițierea violenței asupra drepturilor de proprietate așa cum au fost ele definite mai sus. Orice titlu de proprietate dobândit prin mijloace criminale ar trebui invalidat și proprietatea returnată victimei sau moștenirorilor acesteia; dacă victima nu poate fi găsită, și dacă posesorul curent nu este el însuși agresor, atunci proprietatea îi revine în mod just celui din urmă pe baza principiului nostru fundamental al „aproprierii originare” (homesteading-ului).
Să vedem acum în ce fel poate fi această teorie aplicată diverselor tipuri de proprietate. Cel mai simplu caz este, bineînțeles, cel al proprietății asupra persoanei. Axioma fundamentală a teoriei libertariene este cea conform căreia fiecare trebuie să fie proprietarul propriei persoane, drept asupra căruia nimănui nu îi este permis să impieteze. De aici decurge imediat totala inadmisibilitate a proprietății asupra altor persoane[9]. Un exemplu notoriu de proprietate de acest tip este instituția sclaviei. Înainte de 1865, de pildă, sclavia echivala cu un drept de „proprietate privată” asupra persoanei și greva asupra multor locuitori ai Statelor Unite. Simplul fapt că astfel de titluri de proprietate privată existau, nu le conferea legitimitate; dimpotrivă, era vorba de o agresiune continuă, o crimă continuă, a stăpânilor (și a celor care-i ajutau să-și exercite „dreptul”) împotriva sclavilor lor. Pentru că în acest caz victimele erau identificabile în mod clar și imediat, iar stăpânul își agresa sclavii zi de zi. Trebuie să semnalăm faptul că, la fel ca și în cazul nostru ipotetic cu regele Ruritaniei, utilitarismul nu oferă fundamente ferme pentru privarea stapânilorstăpânilor de „drepturile lor de proprietate” asupra sclavilor.
Când sclavia era o practică obișnuită, s-au purtat multe discuții aprinse în jurul întrebării dacă, și cât de mult, ar trebui stăpânii compensați monetar pentru pierderea sclavilor lor o dată cu abolirea sclaviei. Această discuție era evident absurdă. Căci ce se întâmplă de obicei când un hoț este prins și ceasul pe care l-a furat este recuperat: este compensat pentru că i s-a luat ceasul, sau este pedepsit? Și, bineînțeles, luarea în sclavie a unei persoane, a unei ființe umane, este o crimă cu mult mai abominabilă decât furtul unui ceas, și ar trebui tratată ca atare. Așa cum liberalul clasic englez Benjamin Pearson comenta acid: „s-a făcut propunerea ca stăpânii de sclavi să fie compensați; și eu care credeam că sclavii sunt cei care trebuie compensați”[10]. Și evident, această compensație ar trebui în mod just să vină din partea stăpânilor de sclavi, și nu de la plătitorii de taxe.
Ar trebui accentuat că în ceea ce privește sclavia, întrebarea dacă ea ar trebui abolită imediat sau nu, nu are nimic de a face cu chestiunea șocului social, a sărăcirii rapide a stăpânilor de sclavi, sau a înfloririi culturii Sudului, cu atât mai puțin cu cea – interesantă, bineînțeles, din altă perspectivă – dacă sclavia a fost bună pentru agricultură și pentru creșterea economică a Sudului, sau dacă ar fi dispărut într-una sau două generații. Pentru libertarian, pentru persoana care crede în dreptate, singurul lucru demn de luat în considerație este nedreptatea monstruoasă și agresiunea continuă a sclaviei și, prin urmare, necesitatea abolirii acestei instituții cât mai repede cu putință[11].
Note:
[1] Utilizăm „agresiune” și „agresor” în sensul obișnuit, mai degrabă decât în cel tehnic, legal. În jargonul juridic, infracțiunile și agresiunile împotriva indivizilor nu sunt [în legislația americană, n.t.] de natură penală (crimes) ci civilă (torts), cei care le comit fiind pasibili de răspundere civilă (tortfeasors). Conceptul legal de agresiune în sens penal (crime) este rezervat pentru prejudiciile aduse Statului sau Comunității. Se va vedea mai jos că negăm conceptul ca atare, considerând că infracțiunile pasibile de sancțiune se limitează la agresiunile asupra persoanei sau proprietății altor persoane. Altfel spus, în concepția libertariană, „”delictele penale” (crimes) corespund celor considerate de legislația actuală „”delicte civile” (torts), cu toate că nu există motive întemeiate ca restituția sau penalitățile (punishment) să îmbrace exclusiv forma monetară, cum de altfel și era cazul în dreptul civil antic (ancient tort law). Vezi Sir Henry Maine, Ancient Law (New York: E.P. Dutton, 1917), pp. 217 și urm.
[2] Pentru o critică la adresa utilitarismului din această perspectivă vezi John Rawls, A Theory of Justice (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1971), pp. 26-27, secț. 83-84. Utilitarismul este atacat de pe poziții mai generale în Peter Geach, The Virtues (Cambridge: Cambridge University Press, 1977), pp. 91 și urm., 103 și urm. Geach arată natura contra-intuitivă a formulei „cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de indivizi”. Pentru o apărare utilitaristă a titlurilor de proprietate existente, vezi Ludwig von Mises, Socialism (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1951), pp. 45-47.
[3] Pentru o discuție mai amplă asupra rolului guvernului și asupra drepturilor de proprietate privată curente vezi cele ce urmează; pentru o critică mai detaliată a teoriei economice pro-piață liberă utilitariste, vezi pp. 201-214 de mai jos.
[4] În acest sens, singura punere în aplicare veritabilă a idealului marxist s-a produs parțial în Iugoslavia, unde regimul comunist a lăsat sfera socializată a producției sub controlul – – și prin urmare proprietatea de facto – muncitorilor din fiecare fabrică.
[5] Datorez această observație d-lui Alan Milchman.
[6] Vezi mai jos paginile 159-198 pentru continuarea discuției asupra rolului guvernului.
[7] Sau îi revine oricărei persoane desemnate sau împuternicite de Smith. Astfel, se poate ca Smith să fi vândut dreptul său asupra ceasului altcuiva și atunci – dacă acest cumpărător sau urmașii lui pot fi găsiți – proprietatea legitimă îi revine acelei / acelor persoane.
[8] Presupunem aici că agresorii sunt pedepsiți mai mult decât cu simpla returnare a proprietății furate: dar cât de mare ar trebui să fie pedeapsa, ori care este teoria pe care ea ar trebui să se întemeieze – restitutivă, preventivă sau melioristă (reform), de exemplu – sunt probleme care vor fi tratate mai încolo.
[9] Cazul dificil al copiilor este tratat mai jos, pp. 97—112.
[10] Citat de William D. Grampp, The Manchester School of Economics (Stanford, Calif.; Stanford Universitz Press, 1969), p. 59. De asemenea, pe tema sclaviei și compensației vezi pagina 204 și 237 și urm. de mai jos.
[11] Pentru mai multe în legătură cu necesitatea ca un libertarian să fie în același tip „aboliționistm”, vezi mai jos p. 259 și urm.
