Așa-numitele partide politice și politicieni „populiști” au crescut considerabil în preferințele alegătorilor occidentali în ultimii ani, în ciuda faptului că au fost catalogați în multe cazuri ca fiind „o amenințare la adresa democrației” și „extremiști” de către politicienii tradiționali. Alegerea lui Donald Trump în SUA și a lui Javier Milei în Argentina, creșterea în sondaje și victoriile electorale ale partidelor de dreapta și de extremă-dreapta în mai multe țări europene au provocat unde de șoc în cadrul establishmentului politic.
Dicționarul Cambridge definește populismul ca acele „idei și activități politice care au ca scop obținerea sprijinului oamenilor obișnuiți oferindu-le ceea ce își doresc”. Dacă populismul răspunde dorințelor oamenilor, atunci cum ar putea fi o amenințare pentru democrație? Acest lucru sună paradoxal împreună cu refuzul categoric al partidelor mainstream de a-și ajusta agendele politice la mesaje care rezonează bine cu oamenii obișnuiți. Rămâne deci să ne întrebăm ce ar putea fi o amenințare mai mare la adresa democrației și a libertății individuale – așa-numiții „populiști” care exprimă cu voce tare nemulțumirea oamenilor sau establishmentul care încearcă să suprime opiniile nedorite?
Populismul și ascensiunea sa recentă
Partidele populiste se poziționează, de obicei, drept campioni ai oamenilor obișnuiți în lupta lor împotriva partidelor tradiționale și a „elitelor”. Adesea, acestea critică establishmentul politic, economic, cultural și mediatic, acuzându-i pe liderii lor că acordă prioritate propriilor interese în detrimentul celor ale poporului. Populiștii promit o voce pentru cei care se simt lăsați în urmă de politica tradițională și încearcă să le rezolve nemulțumirile. Întrucât soluțiile imaginate pentru rezolvarea acestor nemulțumiri pot fi atât politici de dreapta cât și de stânga , politicienii populiști pot acționa pe întregul spectru politic.
Trump a ajuns la putere vorbind direct în bastioanele clasei muncitoare și înflăcărând alegătorii care se simțeau lăsați în urmă de globalizare. El a acuzat adesea elitele politice de la Washington de proastă gestionare și de faptul că își servesc propriile interese, după cum ilustrează sloganul său celebru „Drain the Swamp”. Trump a contestat, de asemenea, mass-media mainstream numind-o „inamicul poporului american”. Milei a prezentat, de asemenea, o agendă anti-„casta politică” și antiglobalistă, pe lângă faptul că a promis o terapie de șoc a pieței libere pentru a rezolva criza economică din Argentina.
În Europa, partidele de dreapta din Italia au ajuns la putere prin exploatarea nemulțumirii populare față de imigrația în masă, propaganda woke și birocrația de la Bruxelles. Aceeași nemulțumire față de imigrație i-a împins pe alegătorii olandezi să voteze pentru politicianul de dreapta Geert Wilders și a determinat publicul german să îmbrățișeze din ce în ce mai mult agenda eurosceptică de dreapta, antiinflaționistă și antirăzboi a partidului Alternativa pentru Germania (AfD). Nemulțumiri populare similare i-au adus, de asemenea, un al patrulea mandat consecutiv de premier lui Viktor Orbán în Ungaria și l-au readus la putere pe Robert Fico în Slovacia.
Atracția tot mai mare a populiștilor pentru alegătorii occidentali este incontestabilă. În ciuda nenumăratelor bătălii juridice și a campaniilor de discreditare, Donald Trump a reușit să-și creeze un avans strâns în sondaje față de Joe Biden. În Europa, sondajele recente relevă o creștere a sprijinului pentru populiștii de dreapta, care ar putea schimba dramatic peisajul politic în Parlamentul European după alegerile din iunie. Actualele partide pro-europene mainstream ar putea încă să adune o majoritate, dar riscul de a avea un Parlament European cu partide populiste, în mare parte eurosceptice, la conducere este real. Acest lucru ar îngreuna politicile ecologice și ar reduce sprijinul pentru războiul din Ucraina. Portugalia a fost cea mai recentă țară care a cunoscut o ascensiune fenomenală a forțelor politice de dreapta la alegerile din martie.
Reacția partidelor mainstream
Establishmentul european a luat întotdeauna foarte în serios amenințarea populistă. Partidele mainstream au optat de obicei pentru coaliții pre și post-electorale pentru a ține la distanță partidele mai radicale printr-un „cordon sanitar”. Pentru alegerile din iunie, principalul partid european de centru-dreapta – PPE – a propus-o pe Ursula von der Leyen pentru un al doilea mandat la conducerea Comisiei Europene și încearcă să se asigure de un sprijin post-electoral larg din partea socialiștilor și a liberalilor în cazul în care va câștiga votul.
Programul lui von der Leyen nu diferă prea mult de principalele politici aplicate în timpul primului mandat, punând accentul pe consolidarea apărării și securității UE și pe sprijinirea Ucrainei în războiul împotriva Rusiei, pe îmbunătățirea competitivității întreprinderilor și pe promovarea unor politici ecologice. Cu toate acestea, amenințarea opoziției populiste și protestele pe scară largă din partea fermierilor și a întreprinderilor au forțat-o să prezinte agenda ecologică cu o prioritate mai mică. Ea a anunțat, de asemenea, o poziție mai dură față de imigrația în masă. Acest lucru arată că, într-o anumită măsură, presiunea exercitată de partidele populiste aduce în prim plan dorințele oamenilor, consolidând democrația în loc să o submineze.
Dar ideea centrală a agendei establishmentului rămâne în linii mari neschimbată, deși nemulțumirea populară față de acesta din urmă a crescut exponențial. După mai mult de doi ani de conflict în Ucraina, sprijinul popular pentru război și încrederea că Ucraina va ieși victorioasă s-au erodat semnificativ atât în rândul americanilor, cât și al europenilor. Nemulțumirea față de politicile ecologice a crescut, de asemenea, în întreaga Europă, iar cu cât măsurile propuse sunt mai scumpe, cu atât mai puțin sprijin obțin. Este mai ușor de înțeles acum de ce politicienii mainstream preferă să aplice eticheta de „populist” partidelor care le contestă agenda, în loc să încerce să combată opiniile divergente cu argumente.
În discursul comun al partidelor tradiționale, așa-numitele forțe populiste sunt în primul rând acuzate ca fiind o amenințare la adresa democrației, urmând o formă autoritară de politică. Dar acest lucru nu este neapărat adevărat, deoarece populismul poate desemna atât mișcări democratice, cât și autoritare. Populismul autoritar, caracterizat prin naționalism extrem și prin folosirea ca țapi ispășitori a grupurilor marginalizate, a apărut în principal în America Latină în anii 1990 și 2000, dar nu și în Occident, unde fundamentele democratice sunt mai solide.
Impactul negativ asupra democrației al populiștilor care au ajuns la putere sau au dominat guverne în țări europene precum Austria, Grecia, Italia, Polonia și Slovacia a fost mai degrabă nesemnificativ. Viktor Orbán a fost, probabil, cel mai mult acuzat de subminarea democrației în țara sa. Parlamentul European a declarat chiar că Ungaria „nu mai este o democrație”. Dar nu este clar în ce măsură acest lucru este doar o răsplată pentru pozițiile sale eurosceptice și anti-război ferme, deoarece el se bucură, de fapt, de un sprijin intern foarte larg. În plus, sondajele arată că maghiarii au mai multă încredere în parlamentul și guvernul național decât în UE.
O altă învinuire des ridicată împotriva liderilor populiști este că aceștia tind să dezaprobe sistemele democratice complicate ale guvernării moderne și preferă democrația directă, cum ar fi referendumurile. Cu toate acestea, consultarea directă a populației cu privire la problemele importante ale societății pare mai degrabă o virtute decât un neajuns, deoarece guvernele tind să-și ignore tot mai mult mandatul electoral după alegeri. Acest punct de vedere a fost avansat și de politologi, precum Yves Mény și Yves Surel, care susțin că populismul este o expresie a primatului suveranității poporului în sistemul politic. De asemenea, Ernesto Laclau, a recunoscut beneficiile democratice ale populismului prin care grupurile marginalizate și mișcările politice nou-născute contestă structurile dominante de putere. În ultima vreme, populismul a fost privit mai favorabil de către unii experți mainstream și descris ca „un răspuns democratic iliberal la liberalismul nedemocratic”.
În opinia noastră, această dihotomie între drepturile democratice și alte libertăți civile este un argument fals. Cele două categorii sunt interconectate și se bazează pe dreptul fundamental la proprietate privată. Fără respectarea libertății individuale, în primul rând printr-o delimitare clară a drepturilor de proprietate, nu poate exista o democrație funcțională. În același timp, nici democrația nu este în sine o garanție pentru respectarea deplină a libertăților individuale.
Un punct de vedere libertarian
Murray Rothbard a ajuns la miezul problemei atunci când a dezvoltat o teorie sistematică a libertății. În modelul său libertarian, fundamentul libertății individuale îl reprezintă drepturile naturale ale oamenilor, exprimate prin dreptul absolut de proprietate. John Locke a elaborat conceptul de „drepturi naturale” individuale în secolul XVII, referindu-se la dreptul de proprietate al fiecărei persoane asupra propriului corp și asupra muncii mâinilor sale care au transformat natura înainte ca altcineva să o facă. Revoluția americană a fost inspirată în mare măsură de ideile libertariene și lockeene, iar în Declarația de Independență se vorbește despre drepturile naturale inalienabile ale poporului. Însă, drepturile naturale erau incompatibile cu puterea absolută a statului și nu se potriveau nici cu sistemele democratice și nici cu cele socialiste. Ele au fost înlocuite treptat de conceptul diluat de „drepturi ale omului”, care depind de interpretarea și aplicarea arbitrară a acestora de către instanțele și judecătorii statului. Astfel, drepturile de proprietate nu mai sunt absolute, ci la cheremul guvernanților.
În concluzie, respectarea conceptului modern al „drepturilor omului” nu este suficientă pentru a asigura protecția libertăților individuale fundamentale, deoarece acesta relativizează drepturile de proprietate. Principalele nemulțumiri ale occidentalilor de astăzi, cum ar fi imigrația necontrolată, impozitarea împovărătoare, reglementările ecologice și participarea guvernului la conflictele militare internaționale, reprezintă o invazie flagrantă a drepturilor de proprietate individuală. Și totuși, în mod paradoxal, partidele politice care susțin aceste nemulțumiri sunt etichetate drept antidemocratice și extremiste de către establishment. Acesta este un semn clar al slăbiciunii de care suferă democrația și libertatea individuală din Occident.
