Este presa capabilă de distincții fine? Din ce vedem, mai deloc. Un cotidian online de știri asemănat adesea – pentru pozițiile sale conformiste, anticlericale și pro-etatiste – cu o unitate militară, titra acum câteva zile despre caracterul privat al „azilelor groazei” din Voluntari, în care bătrânii sunt tratați, pe scurt, ca niște șobolani.
Același cotidian revine cu actualizări și ne spune cum liderul grupării infracționale care conducea afacerile cu azile de bătrâni din Voluntari era puternic conectat politic și avea contracte bănoase cu statul (mai exact cu Direcția Generală de Asistentă Socială și Protecția Copilului): peste 700.000 de euro obținuți în decursul a doi ani. Banii erau luați de la această direcție cu scopul îngrijirii bătrânilor, dar de fapt erau sifonați, furați (la a doua mână cum ar spune libertarienii, că prima e impozitul) și folosiți în scopuri personale, inclusiv pentru a mitui birocrația responsabilă de controlul calității serviciilor în azile.
Avem în față o afacere tot atât de privată pe cât seamănă Elvis Presley cu Bănică Jr., și îmi cer iertare de la cel din urmă, sper să nu se supere. Dacă Tony Soprano își deschide o pizzerie nu înseamnă că ea este privată, în sens economic. Rămâne să mai vedem, cum s-ar zice. Dacă șeful agenției fiscale dintr-o localitate își deschide o cafenea digitalizată cu bani europeni unde pune la punct o rețea prin care îi extorchează de bani pe întreprinzătorii locali, nu înseamnă că e privată.
Fascismul economic (sau intervenționism, cum l-ar numi simplu Mises) este un sistem care permite proprietate privată, dar o reglementează (îi spune după ce reguli să joace) și o asaltează cu o ispită irezistibilă: banul public, al tuturor (în teoria socialistă) și al nimănui (în limbajul pragmatismului liberal). Bineînțeles că fascismul economic presupune o structură de comunicare, de leadership, care unge bine traseul banilor și închide gurile care dacă s-ar deschide ar pune în pericol structura însăși.
Dar de ce n-au făcut ceva bun cu banii luați? Ar fi putut, nu-i așa? Sunt atâtea exemple…
Desigur, banul public nu e numaidecât un prilej de câștig fără a face nimic, dar e important până la cer dacă poate fi așa ceva. Se pot lua bani publici și se pot construi autostrăzi, spitale moderne, trenuri etc. Poți lua bani de la stat și îi poți educa pe copiii din școli despre efectele perverse ale fascismului / intervenționismului economic. Minunat! Faptul că se pot face toate aceste lucruri cu bani publici, nu înseamnă că nu s-ar face cu bani privați, fără a fi necesară o castă întreagă de oameni care distribuie acești bani. Ce pierdem noi ca societate, atunci când se realizează cu bani publici aceste lucruri este tot ce s-ar fi realizat cu aceiași bani dacă noi i-am fi alocat liber, fără „contract social”. Pierdem potențialul privat marginal, care peste o limită subiectivă a taxării și impozitării devine leneș, nepăsător, neinteresat de problemele grele (căci muncește cinci luni pe ani doar pentru a plăti taxele); pierdem eficiență, ocupare profitabilă, reziliență etc. Toate aceste pierderi se traduc în câștiguri monetare concrete pentru clasa care organizează întreg sistemul de taxare, impozitare și redistribuție, consumatorii neți de taxe. Puterea lor economică și politică crește, iar a celorlalți (producătorii, plătitorii neți de taxe) scade. Primii decid politicile economice (respectiv lobby pentru mai mulți bani), ceilalți sunt spectatorii devorării propriilor resurse.
Dar ce e important în această discuție este unde se poate situa cel mai jos nivel de minciună și corupție, în domeniul banului privat sau în domeniul banului public. E important dacă ajungem la concluzia că numai în sectorul public se poate ajunge la așa ceva, pentru că asta ar însemna un defect congenital al taxării și alocării publice.
Statul a eșuat, deci vrem mai mult stat
Primarul general al capitalei, Nicușor Dan, spunea zilele trecute cu referire la acest caz că ar fi grav ca în mentalul colectiv să rămână doar ideea că a fost vorba de un corupt care a furat niște bani, sugerând cauze mai profunde sau ceea ce dânsul numea banalizarea ilegalității. Primarul nu merge departe însă, căci pentru el nașterea ilegalității supreme și a răului în sânul statului (corect identificate) nu e prilej de reducere a statului (cum ar fi logic), mai ales de slăbire a puterii sale economice, ci de întărire a sa, pe baza misticii persoanei necorupte care ar trebui să populeze birourile guvernamentale și să restaureze adevăratul sens al instituțiilor publice. Persoană în așteptarea căreia, noi toți, încă suntem. Să-i recomandăm domnului primar spre reflecție un Hayek, De ce ajung în frunte cei mai răi? (Hayek, 2006, pp. 153-173) Sau Mises, despre dinamica intervenționismului? (Mises, 2018, pp. 882-885) Sau – mutatis mutandis – Hannah Arendt, despre banalitatea răului? (Arendt, 2006) O sinteză a mai multor argumente de acest fel, se poate găsi aici.
O schimbare reală trebuie să vină cu ideea că statul nu ar trebui să aibă pe mână sute de mii sau milioane de euro să-i aloce în nicio direcție, căci inevitabil la acei euro există probabilitatea realistă să se conecteze și indivizi care vor o exploatare seacă și pragmatică a sistemului, fără a livra ceva în schimb. De acei indivizi nu te poți păzi ușor pentru că politica în esență înseamnă influență și amenințări pe banii altora. Cât timp există banii altora, influența și amenințările vor fi prezente.
Iată o soluție: trebuie creat suficient capital privat și putere economică individuală, astfel încât indivizii puși pe influență și amenințări să nu poată folosi traseul politic pentru asta; să fie nevoiți deci fie să folosească traseul ilegalității depline (să-i zicem mafie apolitică), fie să-și pună în valoare aptitudinile în lumea pașnică, situație în care am avea cu toții de câștigat. Câtă vreme pentru ei se poate obține mai mult pe traseul politic, a aștepta persoana imaculată (primarul, ministrul, prim-ministrul, președintele etc.) care s-ar putea opune cuiva cu abilități de mafiot e un nonsens și o strategie politică sortită eșecului. Și este legitim să presupunem că cei care se pot opune trebuie la rândul lor acceptați și validați în cercuri de putere mai mult sau mai puțin vizibile societății largi, a căror putere rareori o investigăm.
Presa e, de fapt, a patra putere a statului
Până la un nou eșec al statului, nu ne rămâne decât să constatăm cum presa, odinioară un apărător al libertății și societății civile, a patra putere în stat, eludează sau e oarbă – precum un student la economie din anul I – la distincția public vs. privat, generând în felul acesta un nou val de antipatii la adresa proprietății private și a proprietarului în general. Același lucru e valabil și când se fac documentare ample cu privire la ineficiența sectorului public și se lasă în pom concluzia. Dar accesul la concluzii nu e atât de facil, trebuie lectură, trebuie înțelegere, trebuie să existe și dorința de formare a cititorului. Trebuie explicat omului că aspectul endemic al corupției în multe dintre sectoarele publice nu e o întâmplare, trebuie căutat mai în profunzime. De asemenea, dacă statul e corupt prin unele părți, e firesc să presupui că poate fi corupt și prin părțile unde lumea evită cu obstinație să creadă în posibilitatea instalării corupției (spre exemplu producția de bani, protecția mediului înconjurător, vaccinare etc.).
Grav ar fi ca în urma acestui scandal, în mentalul colectiv să rămână intactă titulatura unei instituții (ce se auto-proclamă ca fiind de asistență socială și protecția copilului) banalizând deci cauzele mai profunde (adică natura statului) și, în ultimă instanță a trimite în derizoriu privatul căci, până la o următoare reconfigurare a ordinii politice în lume, statul pare a fi permanent. Dacă singurul care poate fi închis și distrus este privatul, atunci e limpede că pornim de la presupunerea că la stat instituțiile sunt în regulă, doar (unii) oameni sunt problema.
Grav ar fi să rămânem cu discuția și problemele la nivel de persoane, așa cum am rămas și în alte cazuri precum Colectiv, incendiile din spitalele publice de la terapie intensivă pe timpul pandemiei; ministerul, agențiile guvernamentale rămân pe loc. Nu se pune în discuție existența lor. Astfel, e doar o problemă de timp până când altcineva abil politic va reuși să controleze instituțiile statului. Iresponsabilitatea politicienilor va crește proporțional cu încrederea noastră că instituțiile pe care ei sunt cocoțați sunt în regula pe fond, că doar unii din ei ar fi problema. Observați astăzi cum nici demisii de onoare nu prea se mai practică, se pasează discuția și responsabilitatea de la o agenție la alta.
Pe cazul României cel puțin, statul dovedește nu doar că nu poate produce ceva folositor cu resursele confiscate de la producătorii de avuție, dar nici nu poate măcar veghea, controla pe baza unor norme, producția mai mult sau mai puțin privată. Cum să mai aibă deci pretenția să i se dea pe mână producția vreunui bun sau serviciu?
Dacă scopul investigațiilor jurnalistice e unul pur factual, în care se prezintă un talmeș-balmeș de opinii ideologice, capul cititorului va fi și el la fel, iar mentalul colectiv rămâne la nivelul „e rău cu stat, dar mai rău e fără stat”. Nu credeți că e o opinie cam perimată?
Așadar, banalizarea ilegalității e de fapt o reacție firească a publicului la ceea ce fac și politicienii. Aceștia banalizează ilegalitatea ori de câte ori încearcă să rezolve astfel de probleme prin demiteri și înlocuiri ale celor demiși.
Referințe
Hayek, Friedrich von, Drumul către servitute, Editura Humanitas, București, 2006
Mises, Ludwig von, Acțiunea umană. Tratat de teorie economică, Editura Institutului Ludwig von Mises România, București, 2018
Arendt, Hannah, Eichmann in Jerusalem. A report on the banality of evil, Penguin Classics, 2006
