Politicienii români susțin agenda COP27 (Conferința Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice). Se putea altfel? Nu ține nici de UDMR, nici de PSD, nici de PNL, nici de USR, nici de REPER, nici de AUR. E partidul ecologist globalist. E o filozofie neomercantilistă, anticapitalistă care unifică fronturile politice de oriunde și indiferent de ideologie. E liantul cel mai important care unește globaliștii ce trăiesc cu credința că economia nu poate funcționa de capul ei, ea trebuie administrată și manipulată prin decrete, strategii și programe, mai mult, că intensificarea activității economice dăunează Planetei.
Ce putem spune despre perspectiva organizațiilor activiste politic, cu privire la încălzirea globală? Un lucru cert este că toate operează cu ideea unui consens științific privind încălzirea globală. Or acest consens nu există, cel puțin dacă ne referim la perspectivele alarmiste. De altfel, consensul e prin natura lui un element care n-are ce căuta în știință (Horner, p.102-104). În știință nu se lucrează cu consens, ci cu adevărat sau fals. În științele naturii, veridicitatea unor teorii nu se stabilește în funcție de disponibilitatea spre consens a cercetătorilor, ci în funcție de datele disponibile și de testări, acestea fiind la rândul lor condiționate de unele teorii.
A devenit de bon ton să fii de acord cu ecologiștii, să le repeți viziunea, ba mai mult, să-ți schimbi alimentația și modul de viață ca urmare a alertelor ecologiste. Pur și simplu toți spun același lucru. Însă dacă am privi mai în profunzime, am realiza repede diferența dintre discursul de calitate și cel contaminat politic. Discursul contaminat politic sau alarmist, de regulă anticapitalist și pus pe măsuri guvernamentale dure (de tip Greta Thunberg) – unde ONU are un palmares respectabil – câștigă teren peste tot, prin filme, prin cărți (chiar și pentru copii: mai nou și păianjenul e vegetarian, el nu mai prinde muște să le mănânce, ci doar de fun, apoi le dă drumul), prin mass-media mai ales. Vorba ceea, dacă schimbi copiii restul e destul de simplu.
Așadar, ce să credem noi, bieții oameni, altceva decât ceea ce se tot repetă la TV și la radio și pe rețelele sociale de către comunicatori, formatori de opinie (influenceri) amorali cu contracte bine plătite?! Susținătorii – conștienți sau nu – ai discursului alarmist, oameni bine intenționați, nu pot admite că știința poate fi politizată. Exact asta ar trebui să învățăm la școală.
În media, articolele care se scriu pe această zonă sunt pur și simplu mingi la fileu aruncate poziției oficiale. Iată spre exemplu un interviu cu actualul ministru al mediului din România, într-un ziar online respectabil. Se observă de la o poștă, pentru cine are ochi să vadă, că întrebările sunt făcute ca să justifice agenda persoanei intervievate, nu ca să o pună puțin în dificultate, să iasă din zona de confort. Arată exact ca un material în care se face publicitate obiectivelor ministrului, agendei sale și implicit agendei ecologiste. Pe vremuri, când am prins și eu un an de presă economică, încă exista ideea că persoana intervievată trebuie scoasă din zona de confort, cu întrebări incomode. Învățasem asta de la mai marii din redacție. Prezumția sănătoasă de pe vremuri nu era că politicienii au dreptate, ci dimpotrivă, că încearcă să ne mintă, indiferent care ar fi scopul. Era o prezumție sănătoasă care te ținea treaz, în gardă, spre a nu cădea pradă discursului.
Dacă aruncăm un ochi peste interviul pomenit, vom sesiza nu doar încercarea jurnalistului (care o fi, căci moda e să treci „redacția”, deci răspunderea se dizolvă) de a veni în întâmpinarea ministrului prin accentuarea importanței tranziției climatice (deci el, jurnalistul pleacă de la certitudini climatice) prin întrebări / comentarii precum: „ce strategie/planuri aveți?” (iar ministrul, desigur, enumeră planuri și programe), „nu putem ignora că a deveni prosumator e o bătaie de cap” (altfel spus, tranziția către fotovoltaice e bună, dar nu faceți suficient, că sunt multe cereri), „tăierea pădurilor duce la accentuarea schimbărilor climatice” spune redacția, în contextul declarației ministrului despre „pădurile care trebuie să furnizeze lemn pentru Europa, dincolo de funcția lor de sechestrare a CO2” (deci ministrul e mai moderat – ecologic vorbind – decât cine pune întrebarea), „ce facem cu poluarea aerului din București?” (voi, cititorii acestui articol, ce ați spune? În mod firesc, că trebuie redusă; ministrul răspunde – nesurprinzător – la fel, „Trebuie să o reducem”; întrebarea este prin ce mijloace?!), „războiul pornit de Rusia în Ucraina a generat la nivelul UE un pas în spate în ceea ce privește actualele politici climatice?” (altfel spus dacă Rusia nu pornea războiul eram mai avansați în tranziția ecologică; aici, în logica perspectivei oficiale și a corectitudinii politice, dacă susții moderația în privința încălzirii globale, poți trece drept un putinist sau măcar rusofil).
Imposibilitatea ecologistă
Ludwig von Mises spunea despre socialism că este imposibil (Mises, 2001). Fără piețe și prețuri pentru factori de producție nu se poate face o alocare rațională economic a resurselor pe diversele sectoare posibile. Însă socialismul nu este și nu a fost imposibil instituțional, ci în sensul scopurilor pe care și le propune. Acolo e imposibil de ajuns prin mijloacele proprietății comune. Ce ar spune Mises despre ecologism?
Proprietate există, dar ea se alocă tot mai mult conform obiectivelor guvernamentale. Există piață dar pe ea se schimbă tot mai multe bunuri (ecologice) rezultate din amestecul guvernamental (centrale eoliene, panoul fotovoltaic, mașina hybrid, mașina electrică, trotinete electrice etc). Prețurile sunt și ele rezultatul amestecului guvernamental (prin taxare guvernul alocă resurse artificial în anumite industrii – utilizând subvențiile – prăbușind astfel producția și ocuparea în alte sectoare anterior profitabile). Spre exemplu, subvențiile pentru vehiculele electrice ajunseseră în 2021 la cifra de 30 de miliarde de dolari la nivel global și se dorește să crească tot mai mult (IEA, 2022). Printr-o structură falsificată de prețuri, guvernul retrage capital din zone profitabile, generatoare de investiții și ocupare, în zone neprofitabile, generatoare de costuri (dispersate pentru întreaga societate). Guvernul reușește astfel să controleze producția și consumul, politizând activitatea economică.
Ecologismul este imposibil, desigur, dar nu în sens instituțional (aceasta este deja o realitate) ci în raport cu scopul unei planete mai curate. El nu va atinge niciodată acest deziderat căci politizarea activității economice conduce la intensificarea concurenței politice și la proliferarea unui comportament de consum de bunuri ecologice girat de dimensiunea fondurilor aflate la discreția guvernului, fonduri care cresc anual (instrumentul monetar, al inflației, fiind și el parte importantă din discuție). O industrie consumă și produce mai responsabil când e constrânsă de obținerea profitului (deci de consumatori), și nu atunci când e inundată cu subvenții (constrângerile venind din partea birocraților). Astfel, concurența politică pentru creșterea pomenilor către „non-poluatori” va crește consumul, deci implicit poluarea. Iar insațietatea privind pomenile guvernamentale poate fi studiată cel mai bine urmărind politica agricolă comună a UE.
Industria ecologică. Un caz tipic de industrie incipientă
Dacă ar fi să interpretăm caritabil, cu bunurile ecologice suntem practic în situația unor industrii incipiente despre care, în bună tradiție protecționistă, statul (cu o voce globală azi) ne promite că le va susține până vor deveni profitabile și vor reuși sa facă față concurenței celorlalți (în cazul nostru combustibilii fosili deși, nici despre aceștia nu putem spune că reprezintă o piață liberă, ei beneficiind de subvenții masive de-alungul timpului; potrivit FMI, doar în 2020 subvențiile pentru combustibilii fosili au totalizat 5,9 trilioane dolari la nivel global).
Însă problema este că statul pleacă de la o premisă greșită, aceea că el poate identifica aceste industrii (statul ca antreprenor, ca firmă). Aici se vede natura socialistă a ecologismului – i-am putea spune ecosocialism? – când pretinde că se poate substitui pieței pentru a afla unde și cât trebuie investit. Să nu ne facem iluzii însă, ceea ce este ineficient economic nu are cum să fie, caeteris paribus, benefic pentru planetă.
Să luăm un exemplu. Presupunând că am două opțiuni de transport să ajung de acasă la locul de muncă. Mașina personală (pe benzină) și transportul în comun (electric). Mașina personală mă costă mai puțin, ajung mai repede la serviciu și să duc copii la școală, iar transportul în comun (subvenționat de stat) deși monetar e mai ieftin (dacă nu luăm în calcul subvenția), are cost nemonetar mare (aglomerație, întârzieri, sau chiar infrastructură inexistentă până la locul meu de muncă sau la școală). Scopul meu nu este să ajung oricum și oricând la serviciu ci la o anumită oră. Care dintre cele două mijloace e mai curat pentru planetă? Cel eficient economic sau cel ineficient? Intuițiile comune ne-ar spune că varianta a doua este cea mai curată. Însă dacă decantăm bine toate implicațiile vom sesiza că alternativa transportului în comun (dincolo de poluarea generată de mecanismul subvenționării, care necesită o anumită infrastructură financiară și administrativă și deci consum energetic) reduce din timpul meu disponibil pentru activitățile productive, deci reduce și resursele pe care le-aș putea aloca pentru a trăi o viață mai curată din punct de vedere ecologic. Astfel, deși la prima vedere, pe termen scurt, alegerea mașinii reprezintă o opțiune poluatoare pentru planetă, ea poate fi generatoarea unui stoc de capital ce va avea ca întrebuințare și bunurile ecologice. Cu cât acest stoc de capital este mai mare cu atât crește probabilitatea ca în viitor producția de bunuri ecologice să se desfășoare profitabil. Este o relație direct proporțională (Lomborg, 2020, p. 202-208). În schimb subvenționarea lor nu va face decât să reducă din acest capital, și deci din posibilitățile viitoare de consum autentic de bunuri ecologice, urmând ca pe traseu noi toți să încasăm costurile politizării activității economice și ale unor regimuri politice tot mai ignorante în privința cunoașterii implicațiilor economice ale ecologismului.
Istoria economică nu consemnează nici un caz în care protecția să fi fost acordată și să se fi retras complet (Rothbard, 1986). Statutul bunurilor ecologice va fi veșnic un statut de bunuri subvenționate (deci neprofitabile) și scumpe, aspecte escamotate de fondurile publice (ce au costuri dispersate, deci nu se simt tare în buzunarul individual). Protecționismul ecologic, ca orice altă formă de protecționism, are costuri dispersate și beneficii concentrate, asta îl și face atractiv ca opțiune politică, indivizii nu sesizează – și nici nu e ușor – adevăratul cost al protecției. Și care ar fi acest cost?
Malinvestițiile din timpul unui boom economic (în plin intervenționism monetar) sau cele din timpul socialismului (când toată producția este planificată) nu sunt fundamental diferite de cele ecologiste. Ele vor conduce la penurii, inadecvări tehnologice, creșterea prețurilor, nivel de viață scăzut, răzmerițe sau proteste, guverne tot mai dictatoriale. Multe se văd deja. Cel mai probabil (având în vedere ecartul actual de dezvoltare dintre România și țările mai dezvoltate), vom putea candida pe viitor la statutul de groapă de gunoi a mașinilor electrice din vest. Carnea poate deveni bun de lux, la fel și electricitatea sau gazul din apartament. De data asta însă, raționalizării îi sunt oferite motive mai nobile, planeta. In treacăt fie spus, Ceaușescu era cumva mai onest, nu se ascundea după deget, plăteam datoriile către Occidentul capitalist care-l împrumutase pe el să-și realizeze visurile industriale megalomane.
Dinamica ecologismului
Presupunând că s-ar ajunge la atingerea obiectivelor ecologiste, ar însemna (intuitiv) că guvernul se retrage, iar piața își urmează cursul firesc. Însă aceasta e o forma naivă de a percepe activitatea politică în genere. Își închipuie cineva că lucrurile se vor opri acolo? De ce s-ar opri acolo? Ideea nu este ca am atins neutralitatea climatică sau scăderea poluării și ne-am oprit, căci asta înseamnă că nu se mai poate justifica niciun cent alocat în direcția unui obiectiv deja rezolvat.
Producția sau inventarea de noi (eco)mize ale umanității, mai mult sau mai puțin realiste, va continua, cu accente mai mult sau mai puțin revoluționare. Putem doar specula pe aceasta temă. Este de observat însă că, dacă scopul e o poluare tot mai mică, atunci intervenția guvernului e practic permanentă, căci mizele politice nu se sting odată cu rezolvarea problemei ecologice (presupunând prin absurd, că s-ar rezolva). Nu avem nicio garanție că se va retrage din această industrie. Să nu uităm că ecologiștii radicali sunt în primul rând anticapitaliști, și abia după ecologiști.
Cine sunt perdanții de tranziției ecologiste?
Guvernul nu știe cine sunt. În discursul ecologist oficial, se poate observa cum se fac trimiteri la cei care sunt adevărații perdanți ai tranziției, cei care sunt cel mai tare prejudiciați de tranziție, deși nu ei sunt cei vinovați de poluare. E vorba, desigur, de țările slab dezvoltate și cele în curs de dezvoltare și de cetățenii lor. Țările bogate, industrializate, reprezintă poluatorii și sunt responsabili pentru schimbările climatice, iar țările sărace sunt victime de două ori. O dată pentru că și ele sunt influențate de schimbările climatice și a doua oară, că suportă costurile protecționismului ecologic (bariere în calea comerțului), deși nu sunt printre poluatorii masivi. Așa se prezintă problema perdanților, într-o manieră care să servească agendei etatiste: arătăm pierzătorii, arătăm câștigătorii pe nedrept și trecem la alocarea banilor, lucrul cel mai important. Publicul se duce după fentă.
Să observăm că argumentația postbelică privind sărăcia a fost cam aceeași: hegemonii protecționiști (statele dezvoltate) sunt responsabili de sărăcia statelor slab dezvoltate (invocându-se la pachet și argumentul colonialist: i-am exploatat, deci suntem datori să-i finanțăm). Astfel, s-au putut aloca sute de miliarde de dolari prin instrumente de tipul ajutorului public extern (via Banca Mondială) sau diverse credite (via Fondul Monetar Internațional), către guverne corupte de la care se așteptau schimbări și reforme instituționale și economice interne. Banii n-au ajuns la cetățeni și nici n-au produs tranziția și reformele mult așteptate (Bandow, 1994). Acum se vorbește de peste 100 miliarde de dolari către guverne cu probleme de corupție similare, bani care să „faciliteze tranziția către o economie verde” în țările slab dezvoltate.
Însă pretenția că putem identifica obiectiv grupurile perdante e iluzorie. Nu e vorba doar de țările slab dezvoltate și de cetățenii lor, așa cum lasă să se înțeleagă discursul ecologist. În fond identificarea pierderilor și mai departe problema compensației celor prejudiciați presupune să ai un numitor comun al pierderii. Ce se pierde dacă ești forțat să faci tranziția? Bani? Bunuri? Timp? Toate la un loc? O parte din viața pe care voiai să o duci beneficiind de diversitatea și prețurile mici din economia de piață? Pierderile în ultimă instanță sunt subiective, nu se pot estima agregat. Costurile de oportunitate nu pot fi măsurate obiectiv, ca să poți apoi să faci compensație. E o discuție întreagă în economie privind măsurarea costurilor, a valorii, a utilității, însă e nevoie de onestitate pentru a o purta.
Cele 100 miliarde de care se discută nu reprezintă costurile tranziției țărilor în curs de dezvoltare, căci asta ar însemna că îi includem aici și pe cetățenii acestor țări. Ea reprezintă o cifră gândită pentru a facilita producția unei (eco)infrastructuri realizate de cei ce vor câștiga licitațiile pentru aceste contracte (dacă se vor organiza). Beneficiarii direcți ai fondurilor sunt birocrații guvernamentali și firmele care se vor conecta la bani. Elita ecologistă eco-friendly (politicieni, birocrați și firme ce vor fi implicați în distribuția fondurilor) din țările în dezvoltare este mult mai înstărită decât mulți din cetățenii statelor dezvoltate (Leeson, 2008). Iar suma este desigur doar un început, căci problemele instituționale din țările sărace vor permite alocări suplimentare pe considerentul binecunoscut al „insuficientei finanțări” sau al unor ambiții ecologiste crescute. Așa cum se întâmplă și cu sărăcia, țările slab dezvoltate și cele în dezvoltare vor rămâne veșnic în tranziție ecologistă.
Despre „mentalitatea” poluatoare
„Bucureștiul are nevoie de o altă filozofie în ceea ce privește mobilitatea. Primăria trebuie să vină cu investiții pentru piste de biciclete, pentru a crește atractivitatea mijloacelor de transport în comun, iar cetățenii trebuie să se reprofileze și să folosească cu precădere alte mijloace de transport decât mașina proprie. Niciun oraș nu a rezolvat această problemă, nici Oslo, nici Parisul, nici Londra, fără o schimbare de mentalitate la nivelul cetățenilor.”, spune Ministrul Mediului.
Observăm chiar și în această simplă declarație (de altfel echilibrată) o nuanță tipic revoluționară. Ideea nu e să încercăm să înțelegem mentalitatea cetățenilor și justificările lor economice subiective, ci să o schimbăm. Pretenția este deci că știm cu certitudine încotro vrem s-o schimbăm și că eventualele neplăceri pe parcursul schimbării sunt justificate de scop. Un alt fel de a spune că scopul scuză mijloacele. Prezumția e că cetățenii naționali, globali, sunt o masă mare de oameni aflată permanent în eroare, deci trebuie ghidați, educați, în ultimă instanță constrânși pentru că nu înțeleg adevăratele mize.
E interesant că, chiar și cei care recunosc importanța libertății individuale și a unei economii libere, când vine vorba de schimbare climatică nu par a fi conștienți de tipul de despotism pe care îl girează cochetând cu alertele ecologiste. În același timp e interesant că entitatea care e în general recunoscută ca un prost sau ineficient administrator – statul – e învestită cu maximă putere și încredere în soluționarea unor probleme precum cea a schimbărilor climatice.
Referințe bibliografice
Horner, Christopher, Ghidul incorect politic despre încălzirea globală, Editura Contramundum, București, 2020
Institute for Economic Affairs, Global EV Outlook 2022. Securing supplies for an electric future, Institute for Economic Affairs, 2022 (disponibil aici: https://iea.blob.core.windows.net/assets/ad8fb04c-4f75-42fc-973a-6e54c8a4449a/GlobalElectricVehicleOutlook2022.pdf)
Leeson, Peter, “Escaping poverty. Foreign aid, Private property and Economic Development”, The Journal of Private Enterprise 23(2), pp. 39-64, 2008 (disponibil aici: https://www.peterleeson.com/Escaping_Poverty.pdf)
Lomborg, Bjorn, False Alarm. How Climate Change Panic Costs Us Trillions, Hurts the Poor and Fails to Fix the Planet, Basic Books, New York, 2020
Mises, Ludwig von, Calculul economic în societatea socialistă, Institutul Ludwig von Mises România, 2001 (disponibil aici: https://mises.ro/carti/calculul-economic-in-societatea-socialista/)
Rothbard, Murray, Protectionism and the destruction of prosperity, Mises Institute, 1986 (disponibil aici: https://cdn.mises.org/Protectionism%20and%20the%20Destruction%20of%20Prosperity_2.pdf)
