Dacă m-ați întreba, la mulți ani după ce am vorbit ultima dată cu Murray Rothbard, care este primul lucru ce-mi vine în minte atunci când mă gândesc la Murray – trecând pentru moment peste capacitatea extraordinară a minții sale, cărțile și eseurile puternice și personalitatea contagioasă – atunci ar fi hohotul său. Nu era vorba de timbrul hohotului, nici de intensitatea, nici de lungimea sa; de fapt, nu era deloc un hohot neobișnuit. Ceea ce a făcut ca hohotul lui Murray să fie remarcabil pentru mine era frecvența sa. A prezice cu exactitate când va hohoti Murray nu era neapărat ușor; ceea ce era ușor, însă, era să prezic că va izbucni adesea în râs.
Când mă gândesc la hohotele lui Murray, îmi amintesc de titlul unui eseu lung pe care l-a scris despre unul dintre eroii noștri comuni, jurnalistul H.L. Mencken. Titlul articolului lui Murray îl descria pe Mencken ca un „libertarian vesel”. Oricine a petrecut timp cu Murray și a fost expus frecvent la hohotul său și-a dat seama destul de repede că mantia de „libertarian vesel” a trecut cu ușurință de la Mencken la Murray. (Când am participat la seminarul lui Mises la începutul anilor 1960, prin contrast, l-am găsit pe Mises cu totul altfel decât vesel. Părea extrem de sobru. Desigur, acest lucru poate avea legătură cu faptul că eu eram încă un adolescent, în timp ce Mises avea peste 80 de ani; o astfel de diferență de vârstă poate fi destul de intimidantă)!
Dar să revenim la Murray. Cum l-am întâlnit prima dată? Am devenit interesat de mișcarea conservatoare după ce, în calitate de elev de liceu, am ascultat un discurs al unui senator necunoscut pe nume Barry Goldwater (îl aud și acum pe Murray strigând „fascist!” la simpla menționare a numelui lui Goldwater) la Hunter College, în mai 1960; fiind prezentat de Bill Buckley, apropo. Am fost suficient de incitat de discursul pasionat al lui Goldwater pentru a cumpăra Conscience of a Conservative.
Aceasta a fost, de asemenea, perioada în care mă gândeam la facultate. Cam în momentul în care l-am întâlnit pentru prima dată pe Goldwater și încercam să-mi dau seama în ce să mă specializez, un unchi de-al meu mi-a sugerat economia; ca jurnalist, instinctul meu era să mă specializez în engleză, dar unchiul meu mi-a spus că economia ar putea fi mai practică pentru mine.
Această decizie, precum și curiozitatea mea naturală în materie de economie, m-au condus treptat la numele lui Mises, Hazlitt și Hayek.
Împreună cu prietenul meu din copilărie Larry Moss am început să participăm la seminarul Mises de la Universitatea din New York. La un moment dat, în acea perioadă, cineva mi-a menționat numele Murray Rothbard. Nu cred că auzisem vreodată de el. Îmi amintesc foarte bine că mi-a fost descris ca fiind – nu glumesc! – „un pitic anarhist”. Așa că, bineînțeles, m-am gândit că tipul ăsta, Rothbard, trebuie să fie un fel de nebun, și abia dacă m-am mai gândit la el. (După ce am ajuns să-l cunosc pe Murray, desigur, am desconsiderat substantivul – dar nu și adjectivul care îl urmează.)
Pe măsură ce aprofundam din ce în ce mai mult economia austriacă, am început să-mi pun întrebări despre acest individ Rothbard. La un moment dat, cineva (nu-mi amintesc cine) mi-a sugerat o întâlnire cu el. Așa că Larry și cu mine ne-am târât până la 215 West 88th Street (uneori memoria surprinde; chiar și acum, după zeci de ani, încă îmi amintesc numărul de interfonului de la apartamentul său: SC-4-1606) pentru ceea ce s-a dovedit a fi prima dintr-un lung șir de seri memorabile.
Adesea, acele seri se întindeau până la ora 3 dimineața; în acele vremuri (începutul anilor 1960), newyorkezii nu-și făceau griji că vor lua trenul A înapoi în Queens la ore atât de nepermise. Larry și cu mine am cunoscut mulți oameni memorabili în apartamentul lui Murray și al soței sale Joey, printre care Edith Efron și Leonard Liggio.
Dar, bineînțeles, piticul anarhist însuși era motorul, sufletul și inima acelor seri. Se pare că îi plăcea să fie gazdă și să observe schimbul de replici și informații între oaspeții săi. Și nici nu era vreodată neimplicat; dacă i-a lipsit vreodată o opinie despre ceva, cu siguranță eu nu-mi amintesc un astfel de moment!
Unul dintre cele mai notabile lucruri (dintre multele) la Murray era reacția sa atunci când îi puneai o întrebare sau ridicai un subiect de discuție. Atitudinea lui părea întotdeauna deschisă și, în mod fermecător, plină de întrebări – spun „fermecător” pentru că Murray era, desigur, destul de fixat în opiniile sale, și totuși nu părea întotdeauna așa.
În această privință nu se deosebea deloc de Mises, de la care Larry și cu mine am învățat cuvântul „apodictic”; Mises nu numai că iubea (și folosea) acest cuvânt, dar el însuși îl trăia. Nu însă și Murray. Dați-mi voie să inventez un exemplu, pentru că nu-mi amintesc decât fenomenul general, mai degrabă decât un caz particular: Îi spun lui Murray ceva ce 99% dintre americani ar accepta, cum ar fi: „Ei bine, desigur, a trebuit să intrăm în cel de-al Doilea Război Mondial”. Murray înclină capul, se uită nedumerit (NU furios, nu supărat, nici un indiciu că ar putea fi măcar puțin în dezacord) și spune, cu bună știință, „Serios? De ce spui asta?”. Era exact ca și cum aș fi spus ceva complet necontroversat și de mică importanță, despre care se discută rar în sufrageria cuiva, cum ar fi: „Ei bine, desigur, Washington este capitala Statelor Unite”, sau dacă aș fi spus că am ochii căprui sau că Frank Sinatra a înregistrat „All The Way”.
Cu alte cuvinte, se puteau spune lucruri în prezența lui Murray cu care (în retrospectivă) era într-un furios (și apodictic!) dezacord, și totuși, de multe ori, reacția lui era genul de răspuns blând pe care ți l-ar putea da bunica dacă ai întreba-o ce fel de flori îi plac.
În schimb, Murray putea excoria ca puțini alții. Unul dintre substantivele sale preferate era cu siguranță „fascist” și îl folosea într-un mod foarte liberal. Uitați de Hitler; Murray a catalogat drept „fasciști” oameni de la Barry Goldwater până la un prieten drag – un libertarian activ la Institutul Cato – care a avut îndrăzneala de a nu fi de acord cu Murray în privința unui punct doctrinar minor.
În mod obișnuit, serile în apartamentul lui Murray și al lui Joey erau lungi (nu-mi amintesc ca el să ne fi cerut vreodată mie și lui Larry să plecăm, iar conversațiile erau foarte însuflețite). Discuția era aproape întotdeauna fascinantă, cu multe dezbateri și mult umor și, bineînțeles, cu multe hohote.
Joey, soția lui Murray, era o gazdă fermecătoare. Părea atât de drăguță încât mi-a fost greu să cred când o cunoștință comună mi-a spus, după ce Joey a murit la sfârșitul anilor ’90, că era de fapt mult mai dură și mai acidă decât Murray. Nu-mi amintesc această latură a ei.
Principala mea amintire a apartamentului în sine era mulțimea aparent nesfârșită de rafturi – rânduri și rânduri și rânduri de biblioteci care păreau înalte de 12 de metri și care se terminau la doar câțiva centimetri de tavan.
Pe lângă acele seri plăcute cu Murray și Joey, am petrecut, desigur, nenumărate ore cufundat în cărțile și articolele sale. Prima pe care am citit-o a fost, probabil, Man, Economy and State; am citit-o și recitit-o de două ori și jumătate în total.
Deși adesea provocatoare, opiniile lui Murray erau într-adevăr apodictice. Acest lucru este cel mai evident, bineînțeles, în tomurile sale teoretice. În unele cazuri, cum ar fi în Etica libertății, îl găsesc adesea neconvingător. Totuși, chiar și în astfel de cazuri, rareori nu reușește să provoace; să luăm în considerare, de exemplu, distincția sa între copyright și brevet (cu care Mises nu era de acord) și gândurile sale despre ceea ce el numea „Kid Lib” [drepturile copiilor – n.tr.]. Și, bineînțeles, putea fi încântător de politically incorrect, cum ar fi atunci când vorbea despre anumite feministe.
În mod clar, o mulțime de cercetări sunt cuprinse în lucrările sale care nu sunt pur teoretice, cum ar fi America’s Great Depression și în încântătoarea sa istorie în două volume a gândirii economice. Cineva a scris undeva că Murray părea să fi citit TOT ce a fost publicat vreodată despre TOT; pe măsură ce răsfoiești notele sale de subsol exhaustive, ajungi să te convingi de acest lucru.
În general, consider că respingerea de către Murray a falsităților keynesiene și a altor erori este mult mai temeinică și mai convingătoare decât cea a lui Mises. În primul rând, Mises a abordat rareori în mod direct argumentele lui Keynes (la cursurile de la Universitatea din New York, pronunța adjectivul Kuh-NAY-zee-un). În al doilea rând, referirile lui Mises la Keynes și la alte persoane cu care nu era de acord erau prea des simple sentințe. (Apropo, mi-am numit firma de relații publice după Mises; firma se numește „LVM Group”, iar clienții noștri – 3M, Channel 13, Empire State Building și alții – habar nu au ce înseamnă acest nume.)
În calitate de fost jurnalist, nu sunt de acord cu multe dintre cuvintele frumoase pe care alții le-au spus despre scrierile lui Murray. Deși nu se poate nega faptul că a fost un scriitor extraordinar de pasionat și de bine informat, am considerat că scrierile sale erau adesea fără finețe, pline de clișee și neinspirate. Cineva a comparat odată scriitura lui Murray cu cea a eroului nostru Mencken, dar Mencken a fost un SCRIITOR; Murray a fost un scriitor, dar nu unul mare. În schimb, în timp ce mulți l-au atacat pe Mises pentru ceea ce ei considerau a fi scrierile sale seci, eu le-am găsit întotdeauna bine gândite, lucide, neclișeistice [recunosc că nu este un cuvânt] și [mărturisesc] adesea seci. Dar Murray are cel puțin o trăsătură bună care îi lipsește lui Mises; scrisul lui Murray este plin de viață.
Atât în persoană, cât și în scrierile sale, Murray a fost unul dintre cei mai interesanți și mai inspirați oameni pe care i-am întâlnit în viața mea. Mă bucur că am avut șansa de a-l cunoaște.
Publicat inițial aici.
